Leo – partea a 13-a

Așa cum scrie familia Macovei despre macoveiașul lor, trebuie sa imi afișez și eu juniorul (care nu mai e așa junior) măcar o dată în an.

Să-ți fie viața mișto, școala ușoară și distracția multă! Să n-ajungi nici corporatist, nici căpșunar ci șef la turma ta. Să ai cel puțin un majordom englez și o mașina nemțească! În loc de pâine, cozonac să ai și în loc de apă, lapte de capră să curgă. Izvoarele de fericire să țâșnească în fântâna din grădină și cântecele de veselie sa te trezeasca în locul cocoșului de la tanti Jeni!

Cel puțin!

Sol diez

De ceva timp nu-mi mai găsesc cuvintele pentru articole noi, însă pentru a scoate o mână la suprafaţă în semn că nu m-am înecat încă, am căutat un articol vechi, un draft care n-a văzut publicul până acum. E puţin pueril poate, e un articol care a aşteptat momentul potrivit să iasă la lumină.  Poate ăsta e momentul.

Aveam vreo 11-12 ani cred. Eram undeva într-o biserică cu unul din prietenii mei cei mai buni.  Urma să cântăm. Înainte de program, repetiţie, ca de obicei. Îmi cere să-i dau la pian o gama cu un semiton mai sus decât normalul.  Ii spun că-i dau cu un ton, pentru că mi-e greu să cânt în Sol diez.  S-a uitat la mine mirat şi am văzut în ochii lui ceva între dezamăgire şi bucurie.  Ştia şi el să cânte la pian, însa până în momentul ăla considera că sunt mai bun decât el, că le ştiu pe toate. Mi-a găsit Sol diezul la care nu eram bun şi ăla a fost momentul din care s-a schimbat complet atitudinea lui faţă de mine. Nu mai eram Ionuţ care ştia să cânte Fur Elise la pian, nu mai contau Sonatinele, Fuga lui Bach, nu mai conta că foloseam pedala de Sustain (lucru mare pe vremea aia), era Sol Diezul ăla cu care el se descurca şi eu nu.  De atunci s-a născut o mică tensiune între noi, din cauza unei concurenţe prosteşti, unui sol diez nenorocit.  Am rămas prieteni  şi suntem şi acum, însă întotdeauna a existat un Sol Diez care ne-a ţinut la o oarecare distanţă. Mi-am dat seama că niciodata, dar absolut niciodata nu trebuie să-ţi faci prieten foarte bun pe cineva care şi-a facut pasiunea numărul 1 din pasiunea ta numărul 1.

Nu cred în prietenia dintre doi baieti care iubesc aceeaşi fată, dintre doi oameni care cântă la acelaşi instrument, separat,  aceluiaşi public, dintre doi antreprenori care produc acelasi lucru pentru aceiasi clienti.  Întotdeauna se naşte o concurenţă care va face pe unul să se simtă mai prejos şi pe celălalt mai sus; întotdeauna fiecare va căuta să fie mai bun decât celălalt şi vor face pe absolut toţi oamenii din jur niste arbitri ai concurenţei lor. Am încercat să mă feresc de concurenţa asta, pentru că in fond e o problema stupida a unei mândrii şi al unui egoism, însa cel mai uşor mă feresc de concurenta dintre prieteni, pur şi simplu nefăcându-mi prieteni care mi-ar putea fi concurenti sau care au un caracter mult prea competitiv pentru a lăsa loc unei prietenii.

Mi-e mult mai uşor să accept diferenţele dintre mine şi prietenii mei, decât asemănările dintre noi, pentru că niciodată nu mi-a plăcut să fiu confundat sau comparat.

We believe in your comeback

Doamne-ajuta!

Aproape că îmi vine să râd când îmi amintesc.  Ieri aveam de plătit o taxă exorbitantă: 5 lei.  M-am dus la CEC şi m-a trimis de acolo la un CEC din sectorul meu. De la CEC m-au trimis la Poştă.  De la Poştă m-au trimis la Administraţia Financiară. De la Administraţia Financiară m-au trimis la Trezonerie. De la Trezonerie m-au trimis la Taxe si Impozite.  Când am ajuns la Taxe şi Impozite, dupa 15 minute de stat la coadă,  tanti de acolo mi-a spus să merg la alt sediu că nu-s în baza lor de date.   Încercând să îmi menţin calmul, i-am explicat doamnei de acolo că nu mă duc nicăieri şi ca n-are decât să mă înregistreze şi în baza lor de date.  După ce a început procedurile de înregistrare, s-a blocat sistemul.  Am aşteptat 45 de minute să vină o tanti de la 3 metri distanţă să-i explice doamnei cum se deblochează sistemul ăla.  Nu dau vina pe nimeni, că o oarecare vină o aveam şi eu pentru că nu m-am interesat dinainte să plec de acasă unde se platesc ăia 5 lei.

Am dat 5 examene; mai am încă 15 (cel puţin) sesiunea asta.  Nu mă întrebaţi de ce stau încruntat, nu mă întrebaţi ce-am făcut la examene.  Încerc să împac şi serviciul şi proiectele şi examenele şi pe voi şi pe mine.  Nu mă întrebaţi cum, că nici nu ştiu şi nici nu-s singurul.  Mai sunt încă 1M de studenţi în sesiune.

Deci – Doamne-ajută!

Esec

Aş fi vrut să mă fi trezit dimineaţă şi să fi spus că totul e bine şi frumos, că trăiesc într-o ţară frumoasă plină de oameni sociabili şi ospitalieri (aşa cum circulau zvonurile odinioară), că lumea e cinstită (aşa cum erau pe vremea lui Ţepeş, când dacă găseai o monedă pe jos, n-aveai curajul s-o ridici pentru că era considerat furt şi riscai să-ţi iei ţeapa – la propriu), că pur şi simplu oamenii merită un efort în plus pentru o viaţă mai bună.  Cred că dimineaţa asta pentru prima dată în toată viaţa mea am compătimit guvernul, preşedinţia şi parlamentul. Mi-am dat seama că vina lor e aproape infimă pentru starea ţării şi că avem conducătorii pe care ni-i merităm. Nu mă exclud nici pe mine din rândul masei vinovate. Eu am conducătorii pe care-i merit, sau poate meritam şi mai rău de atât.

M-am născut cu o naivitate de neînţeles. Am crezut că dreptatea şi adevărul sunt nişte aliaţi invincibili, însă am realizat ca dacă vreau să gasesc lucrurile astea două ar trebui să mă convertesc la hinduism poate şi să mă reîncarnez peste vreo 7 vieţi într-o stea.  Nu cred ca ar ajunge minciuna şi nedreptatea până acolo.  Însă, cât mai trăiesc pe pământul ăsta românesc îmi dau seama că aici va tot trebui să scap plicuri în buzunarele doctorilor, va tot trebui să dau şpagă unui om al legii să scap de o amendă luată fix degeaba, aici se va merge în continuare cu naşul, lumea va citi în continuare libertatea (apropo, să vă cumpăraţi ziarul de luni că vine împreună cu un CD cu manele de crăciun ), lumea va înjura în continuare conducerea şi în continuare se vor trezi mulţi alţii ca mine care se vor plânge de ţara asta fără să facă nimic concret pentru a schimba ceva.

Am încercat să fiu mai bun, însă mi-am dat seama ca binele nu se molipseşte; doar răul. Am încercat să fiu civilizat, să nu mai arunc ambalaje la fiecare colţ de stradă, însă am văzut că ţara a rămas la fel de murdară. Am încercat să vorbesc decent, fără înjurături, obscenităţi sau altele, însă mi-am dat seama că asta mă dezbracă de orice autoritate pe care aş putea-o avea.  Am încercat să ajut oamenii mai lipsiţi din jurul meu, însă mi-am seama că săracii nu s-au împuţinat, ci dimpotrivă. Am încercat să fiu un băiat harnic, gândindu-mă că poate prin atitudinea mea încurajez şi pe alţii la lucrul ăsta, însă oamenii au stat la pândă parcă şi au încercat să profite la maxim de mine şi de munca mea. Am încercat să fiu un prieten bun, însă mi-am dat seama că oamenii aşteaptă mult mai mult decât pot oferi şi decât li se poate oferi.

Poate că n-am  încercat destul şi simpla intenţie n-a fost îndeajuns pentru o schimbare vizibila în comportament meu. Poate că deşi încerc să fiu altfel, nu sunt cu nimic mai bun, mai moral, mai responsabil decât ceilalţi. Poate e greşit să mă gândesc că o intenţie bună face un om bun. Poate ca e chiar adevărată zicala aia ca drumul spre iad e pavat cu intenţii bune. Intenţii eşuate. Sau poate că nu-s eşuate încercările astea. Poate că ele nu fac decât să mă ridice la un nivel al normalităţii şi fără efortul ăsta n-aş reuşi să fiu nici măcar ca ceilalţi. Aş fi cu mult mai rău. Poate..

Sau poate nu-i asta soluţia?

Leo – partea 11

Doar e ziua lui Leo azi, nu? O data in viata face si el 11 ani. Multi ani Leo!

Ambitii

Cu câţiva anişori în urmă îi spuneam lui Vasile că mi-ar fi fost simpatică o fată anume.  S-a uitat cumva la mine şi mi-a spus să cobor pe pământ că fata aia e prea faină pentru mine.  Întotdeauna am apreciat la Vasile sinceritatea şi modul direct de a spune lucrurile.  Nu mă pronunţ asupra deznodământului, însă, să spunem că neîncrederea lui Vasile a fost combătută.

În momentul în care am plecat din Suceava, căţiva din băieţi au făcut pariu că nu voi rezista şi că în maxim 2 luni vin înapoi acasă.  Nu mă pronunţ asupra deznodământului, însă, să spunem că neîncrederea lor a fost cumva combătută.

Când îi spuneam Alinei că lucrez şi studiez, a crezut că vreau doar să mă laud.   Când a aflat Andrei ce lucrez, a avut un mic şoc. Îşi imagina că-s genul de băiat care sparg seminţe în faţa blocului.

Lumea încă reacţionează ciudat când aude asociat numele „Ionuţ” cu „resurse umane”.Oamenii încă râd ironic când le arăt unde ţintesc. E ca şi cum m-aş fi născut să am o viaţă mediocră.  Ce nu ştiu ei e că reacţiile lor îmi alimentează cumva ambiţiile.  Oamenii au tendinţa să mă perceapă aşa cum se percep pe ei. Dacă nu reuşesc să mă ridic la nivelul lor, atunci îi dezamăgesc. Daca încerc să realizez lucruri mari, n-am cum.  Nu-s în stare.

Şi dacă totuşi reuşesc?

Cele cinci

Ma gandeam aseara, inainte sa adorm la chestiunea aia tipica unui interviu de angajare – Numeste 5 defecte ale tale – . De obicei chestiunea asta e urmata de o interjectie; ceva intre un oftat si un ras fortat. Unde sa gasesti 5 defecte?? Chiar asa. La un interviu treaba asta e destul de simpla, pentru ca aici exista raspunsuri corecte si raspunsuri gresite si important e sa identifici cinci dintre raspunsurile corecte in care te regasesti cat de cat.  Insa, daca ar fi sa fiu sincer cu mine ma intreb daca as gasi cele cinci defecte.  Intotdeauna exista justificare pentru comportamentul propriu, intotdeauna exista justificare pentru atitudini si asta face ca defectele sa para, daca nu calitati, atunci in cel mai rau caz  lucruri normale, nicidecum negative.      Eu inca sustin ca la caracter trebuie lucrat tot timpul si imi place sa cred ca lucrez la caracterul meu.  Nu stiu daca am progresat sau nu in ultima vreme, insa acum incerc sa lucrez cumva la modestie.  (modestie, nu umilinta sau lipsa de incredere in mine).  Devin foarte des enervant cand ma supraapreciez, cand incep sa ma laud si stiu ca nu-i bine. Incerc sa schimb asta.

Hai sa facem un exercitiu care poate nu va fi asa placut pentru mine, insa va fi util.   Primul defect mi l-am recunoscut eu. Voi, scrieti  4 defecte pe care le-ati vazut la mine.

Incercati sa va pastrati diplomatia pentru oamenii care nu-s in stare sa accepte o parere sau un fapt asa cum sunt ele.  Astazi aprob si comentariile anonime.

Sa cer RT?

Floare-albastra

„Si te-ai dus, dulce minune,
S-a murit iubirea noastra
Floare-albastra! floare-albastra!…
Totusi este trist în lume!”

(fragment din – Floare-albastra, Mihai Eminescu)

S-a dus vacanta.. Aleg sa uit inconvenientele, evenimentele neplacute si sa ma opresc la clipele alea – minune.

Am inceput exact cum am planuit. Cu Ovidiu, dupa 2 zile de Bucuresti, am plecat la Galati. Acolo ne-am intalnit cu Iulica.  N-am sa uit niciodata replica data de Ovidiu politistului care ne-a interogat fara motiv intrebat ce cautam in Galati – „am venit si noi sa vedem care-i treaba”.

Am stat 2 zile acolo si am plecat spre Iasi.  Acolo am stat aproape o zi.  Daca in drum spre Galati am debutat eu cu cele „5 minute” (explic mai tarziu), in drum spre Iasi, Ovidiu si-a facut miscarea de „5 minute”.  Din Iasi, am plecat spre Suceava.  In Suceava a fost misto. Am revazut multi prieteni. Am fost la Falticeni cu Marius, am fost la Vicov la Daniel, in drum ne-am oprit la Radauti sa o salutam si pe Alina, am iesit cu Ovidiu C, cu Vasile, am apucat sa stau de vorba si cu nenea Nicu G, l-am salutat si pe David, am fost de am bagat munca pe la sinistratii din Suceava si Botosani impreuna cu prietenii din Suceava si cei din Elvetia, am cantat, am fost cu Leo la cascada, am fost cu baietii la bowling si biliard, l-am revazut si pe Dan C, care acum e om serios la casa lui, am apucat sa ma plimb si cu BMW-ul lui Ionut si sa stau la o poveste scurta cu el, m-am bucurat cand mi-a spus Cosmin ca a intrat la arhitectura in Cluj, plus multe alte saluturi, iesiri si tot felul de minuni de prin Suceava.    E posibil sa auziti o poveste de genul ca eu as fi oferit un fel de inel pus intr-un trandafir lui Sophie si ea ar fi acceptat. E posibil, dar sa n-o luati prea serios.

Din Suceava am luat trenul spre Cluj cu Cornel, Dani si Matei. In drum, baietii au insistat sa imi fac cele „5 minute” sa le dovedesc ca nu m-am ruginit si ca inca mai am skilluri de mare cuceritor. Prada a fost usoara. O tipa de 18 ani.  In drum spre Cluj am cantat cu baietii in toate limbile cunoscute tot felul de melodii. Ni s-a reprosat ca am omis sa cantam imnul. Rusine noua.   Am stat in Cluj o bucata de vreme,unde am apucat sa-l salut pe Marius,  si unde ne-am facut poze la crucea din Belvedere, apoi de acolo am plecat spre Sighisoara.  Sighisoara a fost orasul care m-a lasat fara cuvinte.  De la servire, preturi, curatenie, la arhitectura orasului, oameni, absolut tot. Pe o scara de la 1-10, ii dau nota 11.  Din Sighisoara am plecat spre Sibiu. Sibiul mai rablagit ca altadata, insa cu acelasi centru frumos.  Trebuie sa spun ca in o jumatate de zi cred ca am vazut vreo 50 de Secoha’ Second Handuri acolo.  M-a cam dezamagit lucrul asta. Fata draguta care ne-a zambit si nenea care m-a facut praf la sah au facut Sibiul sa para un oras primitor.  Din Sibiu am luat trenul si am mers spre Brasov. Acolo am gasit acelasi centru vechi, acelasi Mc Donalds,  un festival de Folk, acolo am urcat pe de-a dreptul jumate de munte si ne-a prins noaptea in padure pe mine si pe Dani. Tot acolo am baut o Cuba Libre de zile mari.   Despre scanteile care erau sa iasa intre noi si niste distrusi niste fani din galeria Stelei am sa povestesc cu alta ocazie.  La 3 noaptea dadeam de o carte in gara Brasovului, apoi in drum spre Bucuresti am dat toti sign out.

A fost o vacanta dintre cele mai faine pe care le-am avut si pot spune ca m-am reintors in Bucuresti reenergizat. Urmeaza o perioada dificila, dar necesara.   Mult spor!

PS: „5 Minute” e un fel de joc marca Hitch. Ai 5 minute la dispozitie sa abordezi o straina (aleasa de grup) si sa afli cat mai multe despre ea.  Ceva intre socializare si.. altceva.

Si anul asta

Se acorda premiul intai pentru rezultate deosebite

la invatatura elevului

Andrisan Leonard Stefan.