Tag Archives: caracter

IMMaterial

Lasandu-ma prada capcanei adolescentine in care fiecare actiune proprie devine un fel de practica ideala valabila tuturor, fiecare conceptie devine principiu neechivoc si  universal, ma afund si mai tare in amatorismul unei filosofii ieftine, comparandu-ma cu omul de langa mine, intotdeauna inferior si ma expun ostentativ, nu pentru a ajuta, ci pentru a demonstra.

N-am realizat multe, asta in ideea in care realizarea are intotdeauna o nuanta materiala. Exista intotdeauna scuza unui context nefavorabil, insa conditia deja mi-am depasit-o. Asta cred eu. Daca cineva a realizat mai mult, atunci pun asta intotdeauna pe seama unei sustineri, unui context mai favorabil, unui echilibru constant. Singurul om care ma poate umili e acela care a plecat de la acelasi nivel sau mai jos, a trecut prin aceleasi lucruri si a ajuns mai sus pentru ca a muncit mai mult. Aici n-am niciun fel de replica valida.

Sunt un om mic. Dovada cea mai clara e lipsa modestiei.

Realizarile n-au niciodata o conotatie materiala. O masina nu spune multe. Mai toata lumea are masina. O vacanta in Grecia nu-i nici o realizare. Un smartphone nu spune nimic iar 48 de metri patrati intr-un ansamblu de placi de beton nu-i ceva pentru care merita sa-ti vinzi viata. 

Loialitatea spune multe, integritatea spune si mai multe iar smerenia e un fel de apogeu. Dar stim predica asta. O auzim in fiecare luni, marti, joi, duminica… Noi tot masina vrem. 

Reclame

Uman

Îmi spunea cineva zilele trecute că până la un moment am fost unul din „scriitorii” ei favoriţi.  Începuse să-mi urmărească articolele, iar într-o zi s-a gândit să citească ceva şi din urmă.  Atunci a apărut o problema.  Foarte multe din articolele vechi sunt scrise într-o manieră destul de agresivă, mai greu de digerat pentru oamenii cu un simţ estetic literar mai conturat. De când a dat peste câteva articole de genul ăla, a renunţat să mai citească ce scriu.

Pe bune că înţeleg.  Acum un an îmi era foarte uşor să vorbesc despre porcii şi idioţii de bărbaţi şi bineinţeles de lipsa de logică a comportamentului feminin (asta ca să fiu blând), iar acum apar cu rânduri de genul – de ce-s frumoase fetele frumoase? sau viaţa într-un pas simplu.  Nu ştiu dacă s-o numesc evoluţie a limbajului sau un caz fericit de inconsecvenţă.  Ştiu că am fost arogant, rău, impertinent, orgolios, încăpăţânat, ingâmfat, m-am crezut mai deştept decât sunt în realitate, iar aici pe blog s-a văzut doar o urmă a atitudinii mele din real life.  Mi-ar plăcea să pot spune că e gata, că m-am corectat, ce-a fost a fost, acum m-am schimbat…, însă, chiar dacă m-am străduit mai mult decât înainte,  încă sunt arogant, încă sunt impertinent şi rău, încă mă cred prea deştept, iar faptul că recunosc lucrurile astea nu ma absolvă de vină, ci dimpotrivă mă incriminează şi mai mult pentru că încă nu le-am rezolvat.

Şi iar ajung la meditaţia lui Tolstoi văzându-mă neputincios, prins într-o luptă care pare să nu se mai termine. Umanitatea mă absolvă, însă nu spre umanitate vreau să tind.


Esec

Aş fi vrut să mă fi trezit dimineaţă şi să fi spus că totul e bine şi frumos, că trăiesc într-o ţară frumoasă plină de oameni sociabili şi ospitalieri (aşa cum circulau zvonurile odinioară), că lumea e cinstită (aşa cum erau pe vremea lui Ţepeş, când dacă găseai o monedă pe jos, n-aveai curajul s-o ridici pentru că era considerat furt şi riscai să-ţi iei ţeapa – la propriu), că pur şi simplu oamenii merită un efort în plus pentru o viaţă mai bună.  Cred că dimineaţa asta pentru prima dată în toată viaţa mea am compătimit guvernul, preşedinţia şi parlamentul. Mi-am dat seama că vina lor e aproape infimă pentru starea ţării şi că avem conducătorii pe care ni-i merităm. Nu mă exclud nici pe mine din rândul masei vinovate. Eu am conducătorii pe care-i merit, sau poate meritam şi mai rău de atât.

M-am născut cu o naivitate de neînţeles. Am crezut că dreptatea şi adevărul sunt nişte aliaţi invincibili, însă am realizat ca dacă vreau să gasesc lucrurile astea două ar trebui să mă convertesc la hinduism poate şi să mă reîncarnez peste vreo 7 vieţi într-o stea.  Nu cred ca ar ajunge minciuna şi nedreptatea până acolo.  Însă, cât mai trăiesc pe pământul ăsta românesc îmi dau seama că aici va tot trebui să scap plicuri în buzunarele doctorilor, va tot trebui să dau şpagă unui om al legii să scap de o amendă luată fix degeaba, aici se va merge în continuare cu naşul, lumea va citi în continuare libertatea (apropo, să vă cumpăraţi ziarul de luni că vine împreună cu un CD cu manele de crăciun ), lumea va înjura în continuare conducerea şi în continuare se vor trezi mulţi alţii ca mine care se vor plânge de ţara asta fără să facă nimic concret pentru a schimba ceva.

Am încercat să fiu mai bun, însă mi-am dat seama ca binele nu se molipseşte; doar răul. Am încercat să fiu civilizat, să nu mai arunc ambalaje la fiecare colţ de stradă, însă am văzut că ţara a rămas la fel de murdară. Am încercat să vorbesc decent, fără înjurături, obscenităţi sau altele, însă mi-am dat seama că asta mă dezbracă de orice autoritate pe care aş putea-o avea.  Am încercat să ajut oamenii mai lipsiţi din jurul meu, însă mi-am seama că săracii nu s-au împuţinat, ci dimpotrivă. Am încercat să fiu un băiat harnic, gândindu-mă că poate prin atitudinea mea încurajez şi pe alţii la lucrul ăsta, însă oamenii au stat la pândă parcă şi au încercat să profite la maxim de mine şi de munca mea. Am încercat să fiu un prieten bun, însă mi-am dat seama că oamenii aşteaptă mult mai mult decât pot oferi şi decât li se poate oferi.

Poate că n-am  încercat destul şi simpla intenţie n-a fost îndeajuns pentru o schimbare vizibila în comportament meu. Poate că deşi încerc să fiu altfel, nu sunt cu nimic mai bun, mai moral, mai responsabil decât ceilalţi. Poate e greşit să mă gândesc că o intenţie bună face un om bun. Poate ca e chiar adevărată zicala aia ca drumul spre iad e pavat cu intenţii bune. Intenţii eşuate. Sau poate că nu-s eşuate încercările astea. Poate că ele nu fac decât să mă ridice la un nivel al normalităţii şi fără efortul ăsta n-aş reuşi să fiu nici măcar ca ceilalţi. Aş fi cu mult mai rău. Poate..

Sau poate nu-i asta soluţia?


Asa-i in tenis

Mă văd pus oarecum în dificultate sa discut despre acest ultim păcat din seria celor 7 pentru că e unul din lucrurile de care sunt acuzat cel mai des; şi nu pe nedrept.   Nu-i vorba neaparat de o mândrie de-aia prostească cum că aş fi cineva, că aş merita ceva ci e vorba mai mult de o atitudine de superioritate faţă de cei din jur, atitudine pe care de cele mai multe ori o am fără să fiu conştient imediat de lucrul ăsta. Cu toate astea, mă lupt să scap de atitudinea asta şi dacă nu mi-a ieşit până acum, sper să iasă de acum.

Nu vreau să dau lecţii de moralitate, nu încerc să dau soluţii la o problema de care nici eu n-am fost în stare să scap în totalitate încă ci vreau pur şi simplu să aduc modestia la rang de virtute şi să cobor mândria de pe piedestal.

Mi-l amintesc pe Paul, un prieten extraordinar, unul din puţinii oameni care încă nu m-a dezamăgit în nici un fel şi care în foarte multe lucruri e un model de viaţă pentru mine.  Deşi mă făcea praf  la tenis (de masă) de fiecare dată, întotdeauna susţinea faptul că eu aş juca mai bine decât el.    Paul a fost şi este întotdeauna atât de atent cu cei din jur, încât nu l-am vazut simţindu-se superior nici măcar faţă de copiii unde mergeam săptamânal să predăm lecţii biblice.  Vorbea cu ei de parcă ar fi fost şi el în clasa a 3-a.  Întotdeauna a pus preţ pe cuvintele spuse de alţii definind parcă regula de baza a brainstormingului – ascultă cu atenţie ce zice celalalt şi nu pleca de la ideea că părerea celuilalt nu-i bună.  Inteligenţa, educaţia şi competenţele l-ar fi calificat pe Paul să se simtă mult peste nivelul majorităţii, însă a ales să adauge la astea 3 şi un caracter frumos.
Aş fi necinstit dacă aş spune că nu m-a impresionat Cornel aseară când jucam tenis (de picior), iar când mai avea de caştigat un punct a spus tare că în cazul în care va câştiga e un pur accident şi nu-şi asumă victoria.  Diferenţa dintre mine şi el a fost faptul că el a recunoscut că tenisul nu-i punctul lui forte iar eu nu – deşi aseară a jucat mult mai bine decât mine.  Eu dau vina pe bec, pe copaci, pe coşul de gunoi de lângă teren, pe serve date aiurea – el spune sincer – fac cât pot.

N-am vrut să dau exemple de mândrie,  ca să evit comentariile de genul – şi eu fac aşa, dar asta nu înseamnă că sunt mândru-  ci mai degrabă să arăt atitudini corecte, aspiraţionale pentru mine pentru că nu încerc să văd cum nu vreau să fiu, ci mai degrabă cum să devin.

 


Hipnotizat de pufuleti

E acceptabilă lăcomia?

In clasele 1 si 2 am avut parte de o experienţă foarte interesantă.  Liceul de artă avea un mic sediu la 2 minute de casa unde stăteam şi avea doar două clase: 1 şi 3.   Coincidenţa facea ca eu să fi fost în clasa întâi şi Tibi în clasa a treia când ne-am mutat  în acea zonă.  Eram în clasa întâi 3 elevi şi în clasa a 3-a erau 4 elevi. Făceam orele în acelaşi timp, aceeaşi sală cu aceeaşi învăţătoare: în total 7 elevi şi o învăţătoare în toată şcoala.   Undeva pe la mijlocul anului şcolar s-a deschis o fabrică de pufuleţi imediat lângă şcoală.  Nu ştiu dacă a fost strategie de marketing sau au vrut ei doar să fie de treabă, dar într-o pauză o angajată de la fabrică a venit la şcoală cu un sac de pufuleţi.  Noi când am văzut, am tăbărât pe sac şi am început să mâncăm de parcă nu mai văzusem pufuleţi niciodată.   La un moment dat, una dintre eleve s-a repezit la sac şi a bagat capul în sac, a mâncat din el cum mănâncă vacile din ciubăr; nu ştiu dacă avea o faţă de om entuziast sau pur şi simplu hipnotizat de pufuleti.  Noi ceilalţi am facut toţi câte un pas înapoi şi priveam la manifestarea colegei.  La un moment dat s-a oprit, a scos capul din sac,  cu parul plin de mămăligă, murdară pe faţă   şi cu gura plină de pufuleţi a rostit nedumerită clasicul – ” ce?! ” – de parcă ar fi fost normal ce facea.

Acum aş fi nedrept să mă gândesc doar la ea când vorbesc de lăcomie.  Nu pot să nu mă gândesc la un anume patron care nu-si mai plătise angajaţii de 6 luni, timp în care şi-a facut o viluţă cu 3 etaje la marginea oraşului şi şi-a mai cumpărat încă două maşini. Nu pot să nu mă gândesc scene de film gen Mumia în care doi oameni preferă să fie îngropaţi cu comoara decât să lase ceva acolo. Nu pot să nu-mi amintesc de jucătorii de barbut din clasă care nici după ce câştigau 2-300 de lei într-o zi (cam maximul pe o zi), nu se opreau, sau George care îşi mânca napolitanele în spatele şcolii ca să nu trebuiască să le împartă cu nimeni.

Unii care prin lăcomia lor făceau victime, alţii care erau ei victime ale propriei lăcomii, în ochii mei  erau la fel de vinovaţi.  Să mai revin cu întrebarea de la început?


Despre bani si oameni

Că Mihai mănancă la prânz un T-bone la restaurant Aquarium, iar George se aşează pe marginea unei borduri şi mănâncă dintr-un borcan de zacuscă, în ochii mei nu face diferenţă tare mare. Mâncarea are gust diferit doar în momentul în care mănânci. După ce trec alea 10 minute, trece şi plăcerea aia de moment şi eşti exact ca înainte, iar cei doi ajung la acelaşi nivel.  Că Mihai merge la serviciu cu  SLK, iar George vine cu un tramvai veşnic în întârziere, în ochii mei nu face mare diferenţă. Confortul e diferit doar în momentul ăla când eşti pe drum.  După ce ajung la destinatie, sunt amândoi la fel.  Că Mihai merge în vacanţă în Tunisia şi se cazează la un hotel de cinci stele, iar George îşi permite doar un bilet la ştrand în Crângaşi, în ochii mei nu face mare diferenţă.  Apa nu e mai udă în Tunisia, iar patul în care dormi la 5 stele nu te face să visezi mai frumos decât patul din dormitorul de acasă.

Lucrurile astea nu fac diferenţă.

Când  Mihai acceptă să ne plimbăm pe jos şi e în stare să-şi lase maşina parcată în faţa blocului, atunci Mihai e cineva. Cand George primeşte dimineaţa borcanul cu zacuscă şi mulţumeşte recunoscător pentru el, în loc să comenteze că nu-i ajunge, atunci George e cineva.   Când Mihai ma invită la el acasă şi  în loc să-mi citească cartea tehnică a sistemului de supraveghere video pe care şi l-a montat recent sau a căzii cu jacuzii de 12000 de euro, se aşează să vorbească cu mine, atunci Mihai e cineva.  Când George în loc să mi se plângă că după ce a plătit ratele la bancă a mai ramas cu 50 de lei cu care trebuie să se descurce 2 săptămâni, alege să-mi amintească ce nebunii mai făceam când eram mici, atunci George e cineva.

La ce folos să ai ceva daca nu eşti în stare să fii cineva?

PS: numele sunt fictive


Un titlu de viata

Ideea de azi e simplă, e veche şi e ştiută de toţi.  Mulţi prieteni mi-au spus că vor să-şi facă blog considerând ca ar putea promova binele cumva prin scris.  Răspunsul meu a fost de fiecare dată acelaşi: Ce-ţi spune viaţa? Ai avea ce scrie?

E uşor să fii idealist, e uşor să scrii despre „defectele de umanitate” , mai greu e când trebuie să te confrunţi cu toate lucrurile astea şi  să te lupţi cu ele.   Erou nu e scriitorul, ci personajul din poveste.  Atât timp cât nu trăiesc ceea ce scriu, valoarea scrierilor e una pur artistică, valoarea mea e exact zero, pentru că nu ştiu dacă din cei 200 de oameni care-mi citesc zilnic articolele se găseşte vreo unul care să se gândească la mine în timp ce citeşte şi mă bucur dacă nu e nici unul. Aici nu eu trebuie să ies in evidenţă.   Cu toate astea, în momentul în care accept că ceea ce scriu, scriu pentru mine în primul rând, că toate sfaturile mi se aplică şi mie şi mai ales dacă mă zbat să trăiesc ceea ce scriu, atunci toată colecţia asta de articole prinde valoare.

Sunt conştient că nu voi schimba lumea scriind, sunt conştient că cei mai mulţi consideră că blogul ăsta e ca o mărturisire a păcatelor mele, nicidecum ceva ce s-ar aplica într-o arie mai largă şi în parte au dreptate.  Nu încerc să impun standarde idealiste celor din jurul meu pentru ca ei să se schimbe, apoi după ce se schimbă ei să mă alătur şi eu spiritului de turmă corectându-mi viaţa, ci mersul e exact invers. Aici incerc să-mi impun mie un standard corect de viaţă pe care să-l respect în primul rând eu, apoi cei din jurul meu să vadă în viaţa mea (nu doar în blogul meu) ceva diferit care să-i motiveze la a fi mai buni.

Vreau să dau valoare scrisului trăind frumos. Vreau ca înainte să scriu, viaţa mea sa spună ceva.