Tag Archives: scoala

Decorporatizarea

Trăiesc visul. Nu pe al meu. Pe al lor. Şi îl trăiesc eu, nu ei. Alţii trăiesc visul meu și îşi bat joc de el pentru nu e visul lor. Visul lor e la alţii. Şi aia nenorociţi. Pentru au furat visul, crezând e al lor. Dar nu era. Fericirea altora a înseamnat degradarea lor. Pentru ne-am păstrat numele dar ne-am amestecat visurile.

Visul pe care îl trăiesc acum e visul din fiecare vineri în care primesc salariul. Din el mai face parte şi speranţa unui bonus, speranţa spulberată în fiecare fluturaş de salariu; visul de a avea toate emailurile rezolvate; visul de a avea timpul necesar pot certifica CIPD; visul de a şti cum finalizez măcar jumătate din proiectele mele şi visul de apleca mai repede acasă într-o zi de vineri. Mai există părţi încă neactivate acolo – visul primesc şi eu un blackberry, fiu conectat la muncă non-stop, visul unei promovări, visul mutării într-un department din front office – revenue-generator, visul devin şeful şefilor mei.

E visul pe care îl trăiesc acum. Dar nu e visul meu.

Visul meu e departe. Are de-a face cu muzică, are de-a face cu libertatea, are de-a face cu o muncă ce îmi antrenează mintea, nu o extenuează. Visul meu e mi pot lua 3 zile liberefără trebuiască le programez cu 2 luni înainte şi fără trebuiască fac calcule de supravieţuire pentru ele. Visul meu e o luna în Vama. Visul meu e o curte cu iarbă şi cu un grătar. Visul meu e o firma mică, o bicicletă şi un transporter 1. Nu e scump visul asta, dar e departe. Mi l-a luat cineva.

De fapt nu e doar cineva. Mi l-a luat fiecare profesor care m-a pus învăţ lecţii pe de rost, în loc înveţe gândesc. Mi l-a luat fiecare doctor care m-a învăţat atuncicând oamenii depind de ţine, poţi le iei şi pielea de pe ei. Mi l-a luat fiecare român care a înţeles revoluţia se face în faţă televizorului sau pe facebook. Mi l-a luat fiecare politician care a vândut fabirici pe 1 dolar în contul ţării şi 1 milion în contul personal. Mi l-a luat fiecare nenorocit care a dat milionul în contul politicianului şidolarul în contul ţării pentru a face zecile de milioane vânzând fabrică străinilor cu corporaţii. Mi l-a luat fiecare corporaţie care mi-a terfelit mintea prin proiecte, abrevieri, vocabular multilingv şi promisiuni neonorate, inlocuid visul meu mic cu visele lor mari şi globale…

O parte din visul meu e încă acolo. Încă îl trăiesc şi îmi oferă partea aia de fericire care se zbate supravieţuiască prin visele buruienoase ale lor. Şi bucăţică asta de fericire o mi dea energia şi curajul arunc la gunoi visele globale de acum şi mi plantez iarbă în curtea din spate. Încă puţin..


Despre oportunități

Probabil una din foarte puținele oportunități care ni se oferă în viață, necondiționat, fără interese ezoterice (dacă mi se permite asocierea), care pur și simplu ni se oferă – este oportunitatea de a ne naște.  Din momentul ăla, fiecare oportunitate începe să îmbrace tot felul de forme, tot felul de ambalaje, până ajunge să se demaște într-un interes sau într-o obligație. Nimic nou. Toți învățăm asta la un moment dat.  Aproape toți. Mai există oameni care trăiesc visul drumurilor fără gropi.

Oportunitatea de a merge la școală, de a învăța lucruri s-a dovedit a fi mai târziu un pretext pentru o notă de plată fantastic de mare.  Oportunitatea unui serviciu aparent bun s-a dovedit a fi nimic altceva decât oportunitatea de a fi exploatat. Și dacă în relativismul aprecierilor, perspectiva asta ar fi una demnă de luat în considerare, se mai merită? Răspunsul popular, normal și la modă e că – depinde.  Dar, în cazul în care nu se merită, ai de ales?

Nu-mi propun să forțez un răspuns generalizat. N-am nici măcar unul particular, care să-mi folosească mie.  Cu toate astea, încep să recunosc tot mai ușor momentul în care prețul primit pentru oportunitate devine prea mic. Mersul lucrurilor obligă la semnarea unui contract cu valoare perisabilă, dar când degradarea valorii ajunge vizibilă, mai rămâne și altceva de făcut în afara evidentului?

Mă gândesc la oportunități. Mă gândesc să-mi retrag răspunsul pe care l-am dat mereu întrebării dacă nu cumva plec și eu.  Mă mai gândesc și că n-am fost niciodată omul drumului fără gropi.  Stelele mele mai degrabă mi-au săpat gropile și mi-au pus bolovanii scoși din ele în spate.  Bine, exagerez puțin, însă consider tot mai mult biletul ăla de avion..


Religia lui Ovidiu

Când era Ovidiu în școala generală și-a dat seama că, deși se mediatiza un gen de martirizare (spunem noi ) a celor de confesiune religioasă diferită de cea a majorității, el ar putea profita de statutul unic pe care-l are în clasă și de necunoștința profesorilor vizavi de subiect. Toată lumea știa că Ovidiu e pocăit, însă nimeni nu înțelegea ce înseamnă asta de fapt. Circulau diferite zvonuri referitoare la obiceiurile pocăiților, la ce au voie, ce n-au voie, în ce cred, în ce nu cred, și era mai degraba un fel de teamă indusă de un mister care poate ascunde lucruri demonice chiar. Cu toate astea, el era amuzat de concepțiile celorlalți și, în loc să ia o poziție defensivă, să se marginalizeze tăcut asumându-și așa zisul stigmat, a găsit modul prin care să profite de lucrul ăsta.  Așa că, atunci când făcea gălăgie la ore și un profesor încerca să-l mute într-o bancă de fete, acesta replica serios și dramatic – ”nu pot sta cu o fată în bancă, nu-mi permite religia”. Când trebuiau să meargă la muzeu și el n-avea chef – ”nu am voie să merg acolo, nu-mi permite religia”. Câteodată îi reușea schema și cu temele pentru weekend. N-a putut să le facă pentru că el în weekend trebuie să meargă la biserică și nu are voie să lucreze nimic. Pur și simplu nu-i permite religia.

Bineînțeles că erau niște aberații, însă șmecheria i-a mers o bună bucată de timp.


Regulament

– Popoi! Popoi nu m-auzi?! Ridică-te în picioare când vorbesc cu tine! Hai mai repede! Stai jos! (…) De ce te asezi mă?! Sus înapoi! Scoate mâinile din buzunar! Uită-te la mine! Ridică-te mă în picioare când vorbesc cu tine! Aruncă guma! N-o lipi sub bancă mă nenorocitule! Du-o la coș! Stai în bancă mă unde pleci ?! Pune-o într-un șervețel! N-auzi Popoi?! Pune guma într-un șervețel! Încheie ultimul nasture de la cămașa că nu suntem la vândut mici în piață! Nu mai molfăi mă! Nu ți-am zis să arunci guma?! Te dau afară! Pune guma într-un șervețel! Eu vorbesc singură? De ce n-ai pus guma într-un șervețel?!

– Am pus-o.

– Și ce molfăi atunci?! !!

– Gumă.

– Popoi, nu mă persifla! Aruncă guma! (…) Nu o arunca mă pe jos că te omor! Ia-o de acolo, pune-o într-un șervețel și adu-o la mine! Acum!! Să te văd eu cum o pui. (..) Așa! Acum vino cu ea la mine! (…) Arată-mi șervețelul. (…) Nesimțitule! Du-te și aruncă-l la gunoi!… Popoi! Uită-te la mine! Ce molfăi?!!

– Gumă..

– De unde?!!!!

– Din pachet.

– Ieși afară!!!! (….) Popoi!!! (…) –  Dă-mi și mie una dragule…


Punct si de la capat

Toţi am început cu o poveste. La început era dulapul cu jucării unde ne construiam baza. Acolo era lumea noastră în care noi eram eroii.  După un timp venea mama şi ne spunea că-i gata cu baza. Treceam la povestea de sub pătură. Aia o cream noi. Veneau pe rând omuleţii din iarbă care ne cereau ajutor. Eroii eram tot noi. Întotdeauna reuşeam să-i salvăm.  Seară de seară povestea mergea mai departe. După povestea de sub pătură urma o altă poveste. Aia pe care o visam. Acolo era o maimuţă care se plimba cu autobuzul. Stătea în picioare şi se ţinea de bară. Nu mi-era frică. Era doar o maimuţă ciudată.

Timpul a trecut şi a trebuit să mergem în lagărul de distrugere al fericirii pentru copii. Am început cu o poveste de bun venit. Era o poveste urâtă care ne-a făcut să plângem: A murit Luchi. Nimeni nu voia să moară Luchi. Atunci a fost începutul sfârşitului poveştilor.  Poveştile din dulapul cu jucării au fost înlocuite de ore în care desenam bastonaşe. Sub pătură, n-am mai putut salva omuleţii din iarbă. Înlocuisem povestea cu scenele groază din lagăr. Încetul cu încetul şi maimuţa din autobuz a dispărut.  Poveştile se terminaseră şi parcă ne degradam tot mai tare. Acum, în locul dulapului cu jucării stătea un birou trist plin cu proiecte neterminate, împrăştiate pe el. Poveştile spuse noaptea acum erau înlocuite cu şedinţe de raportare a codurilor CAEN potrivite pentru firmă şi brain-storminguri nocturne pentru alegerea numelui firmei.  Nu mai conta că era 6 dimineaţa, 12 noaptea sau 3 amiaza. Era cert că poveştile fuseseră înlocuite cu o lume în care nu mai eram noi eroi ci noi eram cei care trebuiau salvaţi.

Din când în când mai încerc să rescriu poveştile pierdute pe băncile măzgâlite în lagăre. Încep frumos, apoi deodată sunt nevoit să pun punct. O iau de la capăt, apoi punctul iar îşi cere dreptul. Nu renunţ. După fiecare punct încep iar. Poate de data asta dăm de capătul potrivit şi reuşim să găsim povestea aia care începe frumos şi rămâne deschisă.

Poate deja am gasit-o şi mai trebuie doar lupta aia pentru ea, pentru poveste.


Ştiinţă

Am rămas cumva blocat de la articolul trecut.  Mi-e frică de nesiguranţă, însă îmi dau seama că tocmai nesiguranţa asta aduce mobilitate.  În fiecare din anii de şcoală am avut în clasă brânza aia bună pusă în burduf de câine. Şi nu vorbesc despre mine de data asta.
În clasele 1-4 era Cuş, care o alerga pe învăţătoare în toată clasa, iar odată când învăţătoarea a vrut să-l pocnească, el a scos stiloul la înaintare, iar tanti a pocnit stiloul, rupându-şi unghia.
În 5-8 erau mai mulţi – Unul din ei era Ionuţ. Biroul directorului era a doua lui casă.  Nu prea mai aveau nici un efect ameninţările cu exmatriculatul, nici măcar când profa de desen a chemat poliţia, pentru că se zvonea că Ionuţ şi nişte prieteni i-au luat trabantul şi l-au aruncat într-un buncăr de gunoi, tot nu s-a liniştit.
În liceu, Doca, fiind în conflict deschis cu diriga şi ştiind de slăbiciunea ei pentru confiscarea telefoanelor mobile, face rost de un telefon din primele generaţii, cu antenă şi clapetă şi işi pune ceasul să sune în oră. Diriga mulţumită îi spune să aducă telefonul pe catedră, iar Doca ispăşit îi duce animaluţul cu clapeta desfăcută şi antena scoasă. Bineînţeles că n-a încăput în poşeta profei şi a plecat cu el aşa în cancelarie.

Nu pe prostioarele astea vreau să pun accentul. Le-am făcut toţi la vremea lor – unii mai mult, alţii mai puţin. Ce aveau în comun băieţii ăştia trei e că deşi nu învăţau bine, îşi permiteau mai tot timpul să fie simpatici din punctul nostru de vedere, şmecheri din punctul altora, iar când destui se aşteptau să ajungă nişte epave sociale, uite că n-au ajuns. Mulţi şi-au dorit să îi vadă terminaţi, din invidie pentru lipsa lor de stres şi pentru modul în care au tratat şcoala. Au aşteptat să crească, să poată da exemple negative din ei .. că – uite, ce-o să ajungeţi dacă faceţi ca ei – . Oamenii ăia care au aşteptat căderea prietenilor mei au rămas dezamăgiţi. N-au ştiut că în viaţă nu cantitatea de informaţie te ajută, nu cei 20 de metri cubi de cursuri învăţate pe de rost or să te scoată din r*h*t. Aşa-i în viaţă. Unii ştiu să construiască maşini şi merg la muncă pe jos. Alţii nu ştiu nici să le conducă şi de-asta îşi angajează şofer.
Ştiinţa de a învăţa să te descurci nu se predă la şcoală şi poate de-asta-i aşa de importantă.


Si… tie de cine iti place? (2)

( citeste întâi partea 1 – click aici )

Şi acum ca să facem un cover intro-ului de la coverul facut de Vama – Hotel Cismigiu – întrebăm –

De ce am scris eu aceste rânduri? Eu nu vreau sa mă judece nimeni, înţelegi? Nu vreau să mă judece nimeni greşit; nu să nu mă judece. Vreau să ştie exact ce-a fost. Nu vreau sa zică lumea că mă dau mare deştept şi vin cu tot felul de sfaturi văzute prin filme doar de dragul de a-mi umple blogul, pentru a avea succes. Trebuie ca lumea să ştie. Da. Trebuie ca lumea să ştie că şi mie mi-a fost frică. Vezi, lumea nu trebuie să uite. E o realitate pe care mulţi încercăm să o mascăm. E pur şi simplu o realitate.

Gata cu gluma. Nu mică mi-a fost mirarea când în urma articolului de ieri anumite persoane din anturajul meu apropiat m-au întrebat de cine m-am îndrăgostit, de aceea mă văd nevoit să fac o completare privitor la articolul de ieri – toată „treaba” aia s-a întâmplat când aveam cam 18 ani, deci într-un deceniu diferit de ăsta. În deceniul ăsta aproape că mă simt vinovat de superficialitate, pentru că mă văd aproape la polul opus. Sunt constant în indiferenţa mea, greu abordabil şi bineînţeles că îmi place să fiu aşa. Însă nu-i asta treaba voastră.

În clasa a doua, 2 colegi mi-au spus pe cine „iubesc ei în secret”. În clasa a 4-a, vreo 5 colegi mi-au spus despre „amorurile lor secrete”. Bineînţeles că şi eu „iubeam”.  În clasa a 8-a ştiam despre vreo 15 băieţi care erau „îndrăgostiţi” tot în secret, normal. Au ajuns la urechile mele şi numele a 4 fete care „mă iubeau”, tot în secret. Şi eu eram victima „virusului”.   În clasa a 12-a lumea a mai prins curaj şi ştiam doar vreo 4-5 prieteni care încă iubeau în secret. Nu pot să mă laud că eu aş fi fost tare curajos totuşi.  Acum , când mă gândeam că situaţia se va schimba în favoarea curajului, ştiu mai mulţi băieţi ca niciodată care suferă iubesc în tăcere.  Acum, în sfârşit, pot să mă laud că nici nu tac, dar nici nu „sufăr”.  Îmi amintesc de un seminar de anul trecut în care se discuta despre relaţii, iar Florin a fost întrebat de un grup de fete dacă e recomandat ca o fată să ia iniţiativa in cazul în care băiatul e prea mămăligă n-are curaj.  Nu-mi mai amintesc răspunsul lui, însă reacţia fetelor a fost una care mi-a atras atenţia: „dar să spună o data!”.

Când privesc în urmă îmi vine să râd când văd inutilitatea tăcerii. Mi-e ciudă pe mine când realizez insistenţa fix degeaba a gesturilor neînsoţite de cuvinte. Comoditatea unei situaţii de genul – mai bine aşa decât deloc – sau pur şi simplu umila viziune limitată de genul – nu mai e nimeni ca ea – nu mă duc cu gândul decât la expresia aia:  „eşti special, ca oricare altul”.   Mi-e greu să înţeleg de ce unii se potrivesc iar alţii nu, gândindu-mă că singura mare problema ar fi disponibilitatea pentru sincronizare comportamentală.  Ştiu că raţionalizarea asta nu face decât să scoată în evidenţă lipsa de logică a unei iubiri, sau mai grav a unei iubiri unilaterale tacite (dacă există aşa ceva). Cred şi realizez tot mai mult că dragostea nu poate fi un accident fericit sau nefericit ci e pur şi simplu o alegere.  E animalic să iubeşti bazat doar pe instincte sau mă rog – emoţii – . Însă, dacă tot alegi să iubeşti, la ce bun să ţii numai pentru tine?

Deci… ţie de cine iţi place?

PS: cred că-i unul din puţinele articole în care nu mă regăsesc în prezent, însă l-am scris în memoria şi pentru binele prezentului şi viitorului prietenilor.


Nebuniile isi au vremea lor

Priveam la el oarecum trist. Îmi povestea cu atâta entuziasm cum colegul lui de clasa din liceu îi lipise pe fusta directoarei o bucăţică de scotch (nu băutura ba! – banda ).
El fusese cuminte. Doar observa cum îşi puneau alţii fundul la bătaie pentru o clipă de distracţie. Ştiţi, genul ăla de oameni care vad acţiune doar la TV şi care învaţă glumele din cărţi de bancuri, pentru ca viaţa lor a fost atât de liniştită, încât nu-i aproape nimic de povestit. A învăţat bine, a râs la glumele altora, a mai luat şi el câte un 2, că doar nu era nici el perfect, l-a mai prins şi pe el copiind sau fără temă scrisă, însă cam astea erau singurele lui momente de rebeliune şi nebunie şi nici măcar nu erau intenţionate.

M-a sunat într-o zi mama supărată să-mi spună că Leo şi cu Alex, prietenul lui, au intrat în curtea unui vecin şi i-au scos un strat de ceapă, sau ceva de genul. N-au furat nimic, evident, ci doar de dragul distracţiei. N-am râs ca să nu par ca sfidez situaţia, însă pe cât de dezaprobator a trebuit să fiu faţă de comportamentul lui, pe atât parcă m-am bucurat că face nebuniile copilariei în afara unui monitor şi a unei tastaturi. Dacă nu merge acum la furat cules cireşe , dacă nu se caţără acum prin copacii vecinilor şi dacă nu intra acum pe geam în şcoală, daca nu  face câte-o nebunie din când în când, ce-o să-şi amintească el din copilăria lui? Că a trecut War Craftul sau ca a luat un Foarte Bine la citire?  -( Leo, când vei citi asta, să nu înţelegi că sunt de acord cu comportamentul tău!! N-ai voie să scoţi straturile vecinilor, chiar dacă e amuzant!).

Vremea trece şi m-am trezit cu facultatea aproape terminată, cu serviciu, cu nevastă şi copii şi acum cuvântul de bază trebuie să fie responsabilitatea.  Ei bine, privesc în urmă şi nu regret nebuniile pe care le-am făcut ci dimpotriva, mi se par cele mai mari realizări ale acelei perioade.  Nici n-aveţi idee ce satisfacţie am când îi aud pe alţii povestind de prostiile pe care le făceam eu cu Ovidiu şi Ionuţ în şcoala.  Au meritat toate bătăile mâncate, vizitele la direcţiune, preavizele de exmatriculare, nenumărate note de 2, punctele scăzute la purtare şi orice ne-a mai costat atunci.  Am avut copilăria noastră şi acum nu mă hrănesc cu curajul pe care l-au avut alţii cândva.  A fost vremea nebuniilor şi am profitat din plin de ea.


Hipnotizat de pufuleti

E acceptabilă lăcomia?

In clasele 1 si 2 am avut parte de o experienţă foarte interesantă.  Liceul de artă avea un mic sediu la 2 minute de casa unde stăteam şi avea doar două clase: 1 şi 3.   Coincidenţa facea ca eu să fi fost în clasa întâi şi Tibi în clasa a treia când ne-am mutat  în acea zonă.  Eram în clasa întâi 3 elevi şi în clasa a 3-a erau 4 elevi. Făceam orele în acelaşi timp, aceeaşi sală cu aceeaşi învăţătoare: în total 7 elevi şi o învăţătoare în toată şcoala.   Undeva pe la mijlocul anului şcolar s-a deschis o fabrică de pufuleţi imediat lângă şcoală.  Nu ştiu dacă a fost strategie de marketing sau au vrut ei doar să fie de treabă, dar într-o pauză o angajată de la fabrică a venit la şcoală cu un sac de pufuleţi.  Noi când am văzut, am tăbărât pe sac şi am început să mâncăm de parcă nu mai văzusem pufuleţi niciodată.   La un moment dat, una dintre eleve s-a repezit la sac şi a bagat capul în sac, a mâncat din el cum mănâncă vacile din ciubăr; nu ştiu dacă avea o faţă de om entuziast sau pur şi simplu hipnotizat de pufuleti.  Noi ceilalţi am facut toţi câte un pas înapoi şi priveam la manifestarea colegei.  La un moment dat s-a oprit, a scos capul din sac,  cu parul plin de mămăligă, murdară pe faţă   şi cu gura plină de pufuleţi a rostit nedumerită clasicul – ” ce?! ” – de parcă ar fi fost normal ce facea.

Acum aş fi nedrept să mă gândesc doar la ea când vorbesc de lăcomie.  Nu pot să nu mă gândesc la un anume patron care nu-si mai plătise angajaţii de 6 luni, timp în care şi-a facut o viluţă cu 3 etaje la marginea oraşului şi şi-a mai cumpărat încă două maşini. Nu pot să nu mă gândesc scene de film gen Mumia în care doi oameni preferă să fie îngropaţi cu comoara decât să lase ceva acolo. Nu pot să nu-mi amintesc de jucătorii de barbut din clasă care nici după ce câştigau 2-300 de lei într-o zi (cam maximul pe o zi), nu se opreau, sau George care îşi mânca napolitanele în spatele şcolii ca să nu trebuiască să le împartă cu nimeni.

Unii care prin lăcomia lor făceau victime, alţii care erau ei victime ale propriei lăcomii, în ochii mei  erau la fel de vinovaţi.  Să mai revin cu întrebarea de la început?


Povestea cu camataria

Ma gandeam ieri la posibilitatea  unei afaceri in mica si modesta noastra tarisoara.  M-am uitat peste niste conditii de finantare cu fonduri europene, apoi peste posibilitate de co-finantare de la banca, apoi peste proiecte de afaceri pornite de altii, modul in care s-au dezvoltat, apoi putin peste legislatie sa vad cam ce presupune toata treaba asta.

Nu, nu ma apuc de afaceri deocamdata. Eram curios pentru ca ma intrebam si eu ca tot omul de ce avem putini investitori, de ce atatea falimente, de ce nu se folosesc banii pentru proiecte europene si normal, am ajuns la o concluzie.

Mi-am amintit de vremea din liceu cand, pe langa slujba de elev, si cea de dupa  programul de la scoala, de electrician, am profitat de o situatie din scoala sa fac niste „extra-cash” si acolo.  La noi in clasa se juca foarte mult barbut.  Bine, se mai jucau si alte jocuri, insa barbutul era in trend. Se adunau baieti din multe clase si veneau cu banii de covrig sa-i bage la barbut in speranta ca se vor imbogati peste pauza.  Eu nu jucam in general, insa asistam la jocuri. Am observat la un moment dat ca pentru ca unii sa castige, trebuie sa piarda altii, iar in general cineva renunta cand ramane fara bani. Eu, dragul de mine, mi-am deschis camatarie.  Asa ca, baietii care ramaneau fara bani veneau la mine sa imprumute bani. La inceput eram baiat de treaba si imprumutam asa, fara nici un comision. Apoi, cand mi-a venit mintea la cap si am vazut cum se imbogatesc unii pe banii mei, mi-am facut comisionul – 10% daca imi primeam banii in aceeasi zi, sau 20% daca primeam banii urmatoarea zi.  Ajungeam la castiguri constante, zilnice de 30-50 de lei doar din comisioanele astea.  Nu-mi amintesc sa fi luat vreo teapa, sa nu fi primit bani de la cineva inapoi si vreme de cateva luni invarteam cateva sute de lei in fiecare zi.

Dupa aia am venit in Bucuresti si s-a terminat era banilor multi.