Tag Archives: esec

Viata intr-un pas simplu

Delia s-a gândit că ma plictisesc şi mi-a dat de treabă.  Viaţa mea în 7 paşi.

Dacă aş fi fost întrebat acum 2 ani de exemplu ce vreau de la viaţă, ştiam cu precizie ce voi face în urmatorii 124 de ani după care ce culoare va avea sicriul meu.  Om simplu – voiam să fiu şef la firma mea, voiam o nevastă frumoasă, o maşină şi o casă elegantă şi bineînţeles să pot cânta în propriul meu studio.  Nici prea puţin, nici prea puţin (sic!).  Lucrurile s-au mai schimbat puţin de atunci pentru că am înţeles (cu greu) un lucru – cu cât mă zbat mai mult să obţin toate lucrurile astea care am impresia că mă vor face fericit, cu atât mai nefericit sunt şi cu atât mă depărtez mai mult de ele; dacă totuşi reuşesc să le obţin, îmi dau seama că nu mă pot bucura de ele. A fost un efort nemeritat de mare pentru obţinerea lor.

Este un verset în Biblie –  „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” – Matei 6:33.  Ei bine, oricât de utopic, idealist, lipsit de orice substanţă şi rupt de realitate asta ar suna versetul ăsta am curajul să-l confirm (nu că ar avea nevoie).  Văd singur cum, încercând să trăiesc frumos, lucrurile astea mai omeneşti vin singure, iar atunci când nu vin, aproape că nici nu le simt lipsa. Nu că n-aş munci, că în perioada asta muncesc mai mult decât am făcut-o în ultimii ani, însă munca nu o mai privesc ca pe modalitatea de a obţine anumite lucruri, iar focalizarea nu mai e pe ceea ce aş putea avea şi încă n-am.  Lucrurile astea au un efect blurat parcă iar atitudinea aia de om plafonat şi blocat a dispărut pentru că scopul în sine nu mai e acelaşi.

Viaţa mea nu are 7 paşi, are unul singur legat de un scop: să trăiesc frumos.  Restul.. vine de sus, cum a venit şi până acum. Dacă reuşesc asta, atunci le-am reuşit pe toate, dacă nu.. nasol.
Despre ce înseamnă să trăieşti frumos e plin blogul ăsta.

Reclame

Esec

Aş fi vrut să mă fi trezit dimineaţă şi să fi spus că totul e bine şi frumos, că trăiesc într-o ţară frumoasă plină de oameni sociabili şi ospitalieri (aşa cum circulau zvonurile odinioară), că lumea e cinstită (aşa cum erau pe vremea lui Ţepeş, când dacă găseai o monedă pe jos, n-aveai curajul s-o ridici pentru că era considerat furt şi riscai să-ţi iei ţeapa – la propriu), că pur şi simplu oamenii merită un efort în plus pentru o viaţă mai bună.  Cred că dimineaţa asta pentru prima dată în toată viaţa mea am compătimit guvernul, preşedinţia şi parlamentul. Mi-am dat seama că vina lor e aproape infimă pentru starea ţării şi că avem conducătorii pe care ni-i merităm. Nu mă exclud nici pe mine din rândul masei vinovate. Eu am conducătorii pe care-i merit, sau poate meritam şi mai rău de atât.

M-am născut cu o naivitate de neînţeles. Am crezut că dreptatea şi adevărul sunt nişte aliaţi invincibili, însă am realizat ca dacă vreau să gasesc lucrurile astea două ar trebui să mă convertesc la hinduism poate şi să mă reîncarnez peste vreo 7 vieţi într-o stea.  Nu cred ca ar ajunge minciuna şi nedreptatea până acolo.  Însă, cât mai trăiesc pe pământul ăsta românesc îmi dau seama că aici va tot trebui să scap plicuri în buzunarele doctorilor, va tot trebui să dau şpagă unui om al legii să scap de o amendă luată fix degeaba, aici se va merge în continuare cu naşul, lumea va citi în continuare libertatea (apropo, să vă cumpăraţi ziarul de luni că vine împreună cu un CD cu manele de crăciun ), lumea va înjura în continuare conducerea şi în continuare se vor trezi mulţi alţii ca mine care se vor plânge de ţara asta fără să facă nimic concret pentru a schimba ceva.

Am încercat să fiu mai bun, însă mi-am dat seama ca binele nu se molipseşte; doar răul. Am încercat să fiu civilizat, să nu mai arunc ambalaje la fiecare colţ de stradă, însă am văzut că ţara a rămas la fel de murdară. Am încercat să vorbesc decent, fără înjurături, obscenităţi sau altele, însă mi-am dat seama că asta mă dezbracă de orice autoritate pe care aş putea-o avea.  Am încercat să ajut oamenii mai lipsiţi din jurul meu, însă mi-am seama că săracii nu s-au împuţinat, ci dimpotrivă. Am încercat să fiu un băiat harnic, gândindu-mă că poate prin atitudinea mea încurajez şi pe alţii la lucrul ăsta, însă oamenii au stat la pândă parcă şi au încercat să profite la maxim de mine şi de munca mea. Am încercat să fiu un prieten bun, însă mi-am dat seama că oamenii aşteaptă mult mai mult decât pot oferi şi decât li se poate oferi.

Poate că n-am  încercat destul şi simpla intenţie n-a fost îndeajuns pentru o schimbare vizibila în comportament meu. Poate că deşi încerc să fiu altfel, nu sunt cu nimic mai bun, mai moral, mai responsabil decât ceilalţi. Poate e greşit să mă gândesc că o intenţie bună face un om bun. Poate ca e chiar adevărată zicala aia ca drumul spre iad e pavat cu intenţii bune. Intenţii eşuate. Sau poate că nu-s eşuate încercările astea. Poate că ele nu fac decât să mă ridice la un nivel al normalităţii şi fără efortul ăsta n-aş reuşi să fiu nici măcar ca ceilalţi. Aş fi cu mult mai rău. Poate..

Sau poate nu-i asta soluţia?


Imparatul din Anhis – Povestea unui esec

A fost candva un imparat. Ei bine, imparatul asta facea tot ce putea sa fie un imparat bun. De aceea locuitorii acelui imperiu, Anhis erau toti multumiti, fericiti, iar relatiile cu imperiile vecine erau foarte bune. Mai aparusera mici conflicte cu anumiti vecini, insa nesemnificative. Intr-o zi imparatul se gandi la o alianta cu unul din imperiile vecine, Tergum,  asa ca s-a dus personal sa discute cu imparatul acelui imperiu. Se cunosteau de multa vreme cei doi si practic nu aveau de ce sa nu incheie aceasta alianta. Nu era o alianta in caz de razboi ci mai mult o alianta prin care sa stearga de pe harta granitele dintre cele doua tari. Locuitorii celor doua tari oricum vorbeau aceeasi limba, iar multi dintre taranii imperiului Anhis aveau pamanturi in imperiul Tergum.  Imparatul imperiului Anhis nu putea oferi foarte multe, deoarece teritoriul imperiului sau nu era unul extrem de roditor, insa, locuitorii acelui teritoriu se adaptasera acelor conditii si nimeni nu ducea lipsa de nimic. Imparatul lui Tergum asculta cu atentie propunerea celuilat imparat si isi lua timp de gandire. Dupa cateva zile, cand se intalnisera din nou regele din Tergum a refuzat politicos propunerea imparatului din Anhis.  Auzind lucrul acesta, imparatul Anhis a plecat spre tara lui dezamagit. Avea multe altfe oferte de aliante, insa le refuzase pe toate deoarece singurul imparat in care avea incredere era imparatul din Tergum.  Nu, nu l-a dezamagit raspunsul negativ. Intelegea ca regele avea alte planuri cu tara lui, planuri mai bune poate, asa ca a acceptat lucrul asta.

Desi tara mergea bine, locuitorii ei erau fericiti, desi imperiul ajunsese unul din cele mai bogate imperii ale vremii, in fiecare zi, imparatul avea privirea in jos, era descurajat, de multe ori simtea ca pierde controlul, de multe ori avea nevoie de sfatul unui alt rege, insa nu avea de unde sa-l primeasca. Faptul ca nu reusise o alianta cu imparatul din Tergum l-a macinat, pur si simplu. Nu putuse accepta ideea acestui esec, asa ca, intr-o zi, pur si simplu a disparut si de atunci nimeni nu mai stiuse nimic de el.