Tag Archives: dezamagire

Vise

M-am tot gândit că aș scrie. Aș scrie mult. Mult, însă același lucru. Cuvintele care mi s-au dat până acum, sunt cuvintele unui pește eșuat, ținut în viață de valurile care-l scuipă din când în când și-l amăgesc câteva clipe de apă și alge cărate de o briza cu miros de fericire.

N-am altă poveste. Mă lupt să las în spate ce-i acum în față. Până să câștig lupta asta, o să ajung la 80 de ani, mirosind același pampers pe care-l miroseam acum 26 de ani.  Cu asta m-am resemnat oarecum.

Visele materiale sunt niște dezamăgiri. Se împlinesc urât și pleacă.
Visele spirituale sunt fie superficiale și puerile, fie sunt închise într-o dimensiune incompatibilă cu viața asta.
Visul iubirii e (poate) singurul vis adevărat. Te naște, te sărută pe frunte crescând, apoi te îmbătrânește frumos.

Probabil împlinirea visului nu ține de rezultatul lui, ci mai degrabă de lupta lui. Împlinirea e termenul de valabilitate pe care-l are.

Dacă privesc așa, atunci visele materiale au o luptă grea, obositoare, cu termenul de valabilitate cel mai scurt; iar după ce expiră, miros a … expirat.

Visul iubirii are o luptă frumoasă; obositoare câteodată, dar fumoasă. Termenul ei de valabilitate crește și se depărtează la și spre nesfârșit. Probabil e visul cu muzica cea mai frumoasă în fundal.

Visele spirituale, cred, contrar părerilor populare, că are mai degrabă o luptă în care revelația se îmbină cu gândul într-o căutare nesfârșită a lui Dumnezeu. Probabil că inima (sau sentimentul) are mai mult de-a face cu umanitatea. Astea sunt visele în care, cu cât te crezi mai aproape de împlinirea lor, cu atât ești mai departe. E logica lui Dumnezeu, nerevelată în totalitate, încă.

Oricum ar fi, viața asta e construită din vise, la îmbinarea dintre dorință și nenorocire. Începe cu visul unui sân care alăptează și se termină cu visul unei contopiri cu Dumnezeu. Între ele, rămâne visul frumos al iubirii.


Esec

Aş fi vrut să mă fi trezit dimineaţă şi să fi spus că totul e bine şi frumos, că trăiesc într-o ţară frumoasă plină de oameni sociabili şi ospitalieri (aşa cum circulau zvonurile odinioară), că lumea e cinstită (aşa cum erau pe vremea lui Ţepeş, când dacă găseai o monedă pe jos, n-aveai curajul s-o ridici pentru că era considerat furt şi riscai să-ţi iei ţeapa – la propriu), că pur şi simplu oamenii merită un efort în plus pentru o viaţă mai bună.  Cred că dimineaţa asta pentru prima dată în toată viaţa mea am compătimit guvernul, preşedinţia şi parlamentul. Mi-am dat seama că vina lor e aproape infimă pentru starea ţării şi că avem conducătorii pe care ni-i merităm. Nu mă exclud nici pe mine din rândul masei vinovate. Eu am conducătorii pe care-i merit, sau poate meritam şi mai rău de atât.

M-am născut cu o naivitate de neînţeles. Am crezut că dreptatea şi adevărul sunt nişte aliaţi invincibili, însă am realizat ca dacă vreau să gasesc lucrurile astea două ar trebui să mă convertesc la hinduism poate şi să mă reîncarnez peste vreo 7 vieţi într-o stea.  Nu cred ca ar ajunge minciuna şi nedreptatea până acolo.  Însă, cât mai trăiesc pe pământul ăsta românesc îmi dau seama că aici va tot trebui să scap plicuri în buzunarele doctorilor, va tot trebui să dau şpagă unui om al legii să scap de o amendă luată fix degeaba, aici se va merge în continuare cu naşul, lumea va citi în continuare libertatea (apropo, să vă cumpăraţi ziarul de luni că vine împreună cu un CD cu manele de crăciun ), lumea va înjura în continuare conducerea şi în continuare se vor trezi mulţi alţii ca mine care se vor plânge de ţara asta fără să facă nimic concret pentru a schimba ceva.

Am încercat să fiu mai bun, însă mi-am dat seama ca binele nu se molipseşte; doar răul. Am încercat să fiu civilizat, să nu mai arunc ambalaje la fiecare colţ de stradă, însă am văzut că ţara a rămas la fel de murdară. Am încercat să vorbesc decent, fără înjurături, obscenităţi sau altele, însă mi-am dat seama că asta mă dezbracă de orice autoritate pe care aş putea-o avea.  Am încercat să ajut oamenii mai lipsiţi din jurul meu, însă mi-am seama că săracii nu s-au împuţinat, ci dimpotrivă. Am încercat să fiu un băiat harnic, gândindu-mă că poate prin atitudinea mea încurajez şi pe alţii la lucrul ăsta, însă oamenii au stat la pândă parcă şi au încercat să profite la maxim de mine şi de munca mea. Am încercat să fiu un prieten bun, însă mi-am dat seama că oamenii aşteaptă mult mai mult decât pot oferi şi decât li se poate oferi.

Poate că n-am  încercat destul şi simpla intenţie n-a fost îndeajuns pentru o schimbare vizibila în comportament meu. Poate că deşi încerc să fiu altfel, nu sunt cu nimic mai bun, mai moral, mai responsabil decât ceilalţi. Poate e greşit să mă gândesc că o intenţie bună face un om bun. Poate ca e chiar adevărată zicala aia ca drumul spre iad e pavat cu intenţii bune. Intenţii eşuate. Sau poate că nu-s eşuate încercările astea. Poate că ele nu fac decât să mă ridice la un nivel al normalităţii şi fără efortul ăsta n-aş reuşi să fiu nici măcar ca ceilalţi. Aş fi cu mult mai rău. Poate..

Sau poate nu-i asta soluţia?


Un cuvant din partea porcilor

Deci, sa va spun.   Toti barbatii sunt niste porci ordinari care nu sunt capabili de iubire, care cauta doar sex. Toti barbatii sunt niste nenorociti care profita de dragostea ce le-o poarta gingasele fiinte numite femei. Ei ar vrea daca s-ar putea sa aiba o bere in mana, in cealalta telecomanda si femeia sa faca mancare, curat, sa mearga la serviciu, sa aduca bani, sa faca cumparaturi, sa spele vasele, sa spele rufele, sa mature aleile din fata curtii, sa spele buda in urma lui si bineinteles alte servicii care din motive de cenzura nu le pot pronunta.  Binteinteles ca barbatii, pentru ca sunt niste porci, privesc femeile ca pe niste carpe, niste bucati de carne; nu-s capabili sa dea o floare fara sa aiba un interes ascuns.  Ei nu stiu sa faca niciodata un compliment ci stiu doar sa critice si sa judece.  Se imbata ca niste animale ce sunt si vin acasa pusi pe scandal.    Si asta toti barbatii!

De-asta n-are domnisoara prieten. Nu ca nu poate. Sa nu ma intelegeti gresit. Ea ar putea avea orice barbat de pe lumea asta. Ca de..  a citit in carti despre cum sa-si invarta parul in aer si sa-si scoata gatul din fular si asa ar putea cuceri lejer orice barbat.   Dar nu vrea. Ea n-are nevoie de misogini care sa-i scoata ochii toata ziua, sa-i spuna ca-i proasta, ca-i urata, n-are nevoie de asa ceva. Ca doar toti barbatii spun asta. Asta e motivul pentru care ea nu are prieten. A avut ea un prieten inainte si s-a lecuit. Asa sunt toti barbatii! Idiotii de ei.

Sa stiti ca asta nu e o alta scuza penala a incapacitatii de a socializa si a lega o relatie cu o persoana de sex opus. In nici un caz. Asta nu e o auto-sugestie care sa duca la o incercare de auto-multumire a situatiei de handicap relational. Nu e. Nu e nici frustrare.  Nu e. Pentru ca pur si simplu nu exista barbat care sa poata iubi sincer. Nu exista barbat care sa stie sa trateze cu respect si dragoste o femeie. Nu exista.  Daca ar exista in orice caz ar fi homosexual sau insurat.  Astia care au ramas sunt niste epave obosite.  Oricum, chiar daca ar gasi un barbat din povesti care oricum nu exista, dar spunem si noi, ea tot nu ar avea timp de el. Ca de.. ori e prea mica, ori are de terminat scoala, ori n-are timp din cauza serviciului, ori nu e pregatita, ori a mai fost dezamagita inainte, ori pur si simplu ea vrea unul cu ochii violet si unghiile maro.

Da ma, toti suntem asa si pe voi nimeni n-o sa va iubeasca niciodata! Mai bine v-ati lua un motan. Ala e mai tandru.

PS: pentru cei mai limitati – chestia de sus se numeste ironie
PS2: pentru cei si mai limitati –  articolul nu se adreseaza tuturor domnisoarelor, ci doar celor mai misandrine


Eu impartit la multi

Azi nu vreau sa scriu despre partea aia poluata a Bucurestiului, depre tanti aia care a cerut ginerelui sau 40000 de euro pentru ca fiica ei a fost ucisa de copilul adoptiv al ginerelui, nici despre pietonul ala care a traversat pe rosu intersectia de la ciurel, nici de nenea ala care dormea in metrou. Lucruri ca astea se intampla in fiecare zi, dar, gresesc daca privesc in fiecare zi numai la ele. Am tot sustinut, si inca sustin ca viata aia fericita nu are asa multa legatura cu banii, sau cu lucrurile alea materiale, cum ne inchipuim noi, ci viata are de-a face cu noi oamenii astia obositi de la atata lucru, cu relatiile dintre noi, si cu modul in care relationam unii cu altii.
Mi-am numarat ieri oamenii din lista de messenger. Undeva la 350. Mi-am numarat ieri vizitele pe blog – vreo 360. 5 persoane si-au pus la status link catre blogul meu, 14 au lasat comentarii, m-au sunat vreo 5 sau 6, am primit mail de la 3, am vorbit pe net cu vreo 8 sau 9. Pe twitter ma urmaresc vreo 43 de oameni. Mi-au vizitat profilul de zang vreo 6 oameni, vreo 20 mi-au dat rating la poze, vreo 20 mi-au vizitat bucatica de blog de acolo, mi-a fost vizitat profilul de hi5 de 2 persoane.Tot ieri am primit vreo 10 spamuri, si vreo 5 massuri. Am arbitrat ieri 32 de persoane ( 4 echipe a cate 8), din care am avut contestatii din partea a cel putin 6-7, am sunat eu vreo 7 persoane, am trimis mail la vreo 4 persoane, m-am rugat cu inca 1 persoana, apoi m-am rugat si singur pentru vreo 5-6 persoane. Lucrez la o companie unde am mai mult de 700 de colegi. Cei mai multi dintre ei, daca nu ma cunosc, atunci cel putin au auzit de mine, de blogul meu, sau de campionatul de fotbal pe care m-am straduit sa-l organizez. Am luat masa cu 6-7 persoane.
Multa lume.. foarte multa. E drept ca dintre ei se mai repeta printre toate activitatile astea dar daca toti ma privesc cum sunt si eu la randul meu tentat sa privesc pe toti, atunci mai bine de 1000 de de oameni au asteptari de la mine.
Care-s sansele sa-i dezamagesc?