Tag Archives: prieten

Pre-articol

Vă anunț dinainte că ăsta e un articol pregătitor pentru articolul ce va urma. Vreau să mă justific puțin înainte să-mi citiți scrisul, pentru că n-am mai scris până acum într-o manieră serioasă despre asta și am evitat subiectul cât de mult am putut pentru am considerat că n-am dreptul să scriu despre asta și anume:

Ce înseamna să te combini? – sau în termeni de oameni mari – Ce înseamnă să intri într-o relație?

Am o oarecare emoție când scriu despre asta pentru că mi-e puțin frică de consecințele articolului.  E imposibil să nu fie interpretat cu direcție precisă de către voi, prietenii mei, pentru că cei mai mulți dintre voi mi-ați povestit despre iubirile voastre secrete sau publice și despre ce-i dincolo de aparența unui ținut de mână.  Cu toate astea, voi încerca să fiu destul de tranșant, chiar daca voi merge pe niște margini fragile ale unui subiectivism influențat de umanitatea mea, o umanitate care mă obligă să vă înțeleg mai mult decât să pun la îndoială deciziile. Cu toate astea voi incerca sa fiu cat se poate de discret, nu se va pune în nici un moment problema confidențialității. Blogul ăsta e despre realizările voastre și prostiile mele, nu invers.

În al doilea rând, nu mă văd îndeajuns de competent să-mi dau cu părerea aici. N-am nici vârsta și nici experiența necesară.  Nu-i de-ajuns să fi avut o relație frumoasă la un moment dat, nu-i de-ajuns să-mi fi format niște principii oarecum sănătoase, nu-i destulă experiența altora și nu-s destule cărțile cărțile citite. N-am profilul potrivit, n-am principiile formate și nu-s calificat, însă calificarea o capeți când deja e prea târziu să-ți mai folosească ție.

Altă frână e reprezentată de un oarecare conservatorism al meu privit de lumea laică și poate un libertinism cam mare privit din perspectiva zidurilor bisericii. Nu am justificare laică pentru toată disciplina pe care mi-o impun și nici justificare creștină pentru toate lucrurile pe care mi le permit.  Nu-s un exemplu de urmat și dacă-s luat la bani mărunți, la multe din întrebări voi da neștiutor din umeri.

De ce scriu atunci?

Scriu pentru mine. De multe ori sunt confuz. Nu știu ce să cred, nu știu ce să fac și nu știu ce să spun.  Am nevoie să scriu ca 1+1 pot face și 3, am nevoie de celălalt eu care îmi înțelege neînțelegerile dar care, din păcate, n-are pumnul așa puternic ca cel al eului meu confuz și veșnic îndragostit a cărui matematică e derizorie.

Rezultatul e simplu: articolul va fi în cel mai bun caz mediocru pentru că îmi știu limitele, iar voi vă veți folosi de vulnerabilitatea mea arătată aici pentru a v-o ascunde pe a voastra – vă cunosc orgoliile.

Cu toate astea, faptul că îmi fac curaj să scriu despre asta va fi un pas înainte pentru mine.  Doamne-ajută!

Reclame

Nopti pierdute

M-am trezit azi stând cu chatul de pe FB deschis, gândindu-mă la un motiv de a intra în discuție cu cineva. Întotdeauna a fost și va fi o dilema pentru mine, ce urmează după acel răspuns bisilabic la întrebarea „ce faci?”. Nu mai știu ce să zic după acel „bine”.

Mi-e dor câteodată de nopțile pierdute vorbind despre nici nu știu ce.


Si… tie de cine iti place? (1)

Ei bine, toată treaba se întâmpla într-o luni seara.  Eu o remarcasem de mai demult, însă am rămas la nivelul ăla pentru că nu auzeam în jurul meu vorbindu-se despre ea mai deloc.  La un moment dat Adi mi-a şoptit la ureche „Pff.. ce frumoasă e domnişoara X”.  Atât mi-a trebuit să aud. Am făcut pe dracu în 4 şi am încercat să aflu cât de mult am putut despre ea, ba chiar am reuşit să-mi fac drum către ea.  Cu toate astea – prostia mea, greşeala mea.. n-am vrut să recunosc nici în ruptul capului că mi-e cumva dragă.  Am perceput toată treaba asta ca pe o boală de care trebuie să mă vindec.  Întotdeauna vedeam ca ceva complet greşit ce se întâmpla în mine şi zi de zi parcă energia mea era concentrată la cum să ascund mai bine lucrul ăsta până scap de el, deşi simţeam că  aveam o motivaţie de trai în plus.  Am aşteptat nu ştiu ce.  Încercam să-mi dau seama cum să ies din situaţie şi în general alegeam una din cele 2 variante: spun sau rup legătura. La treaba cu spusul aveam nevoie de momentul potrivit care nu venea niciodată. Treaba cu ruptul legăturii ţinea maxim 2 zile.  Mi-ar fi fost mult mai uşor să-i pot cumpăra 100 de trandafiri prin care să-i dau de înţeles. Mi-ar fi fost mult mai uşor să mă arunc în faţa unui tractor gata să o calce, pentru a o salva. Mi-ar fi fost mult mai uşor să mă bat cu 10 gorile pentru a-i lua ei apărarea, daca printr-o faptă de genul ăsta ea ar fi înţeles că de fapt pentru mine înseamnă mult. Însă demonstraţiile astea se întâmpla doar în filme, în viaţa reală trebuind să recunoşti prin vorbe în primul rând, abia apoi schimbând modul de acţiune şi de reacţie.  Nu mi-era frică de un eventual refuz. Nu mi-era frică decât să rostesc cuvintele alea. Le vedeam ca pe un legământ sacru ce eu n-am voie să-l fac pentru că mă vedeam prea păcătos.

Sunt discuţiile alea de excursie, în care seara, pe întuneric, auzi întrebarea spusă şoptit – şi.. ţie de cine îţi place? – Celălalt plin de sfială, mai şoptit, spune -.. poi.. e o fată – şi după ce se ascund amândoi 10 minute dupa unghiile de la picior recunosc cu un ton grav într-un cadru extrem de secret că unuia îi place de Andreea şi celuilalt îi place de Anca. Alea sunt momentele când cei doi înţeleg că, împărtăşindu-şi asemenea secrete, sunt obligaţi să rămână cei mai buni prieteni, să se sprijine reciproc, iar divulgarea unui asemenea secret e cel mai grav lucru ce se poate întâmpla şi reprezintă actul suprem al trădării.
Atitudinile astea am crezut că se estompează pe la 17-18 ani, însă spre surprinderea mea, ele continuă iar secretele nedezvăluite mor fără să fi avut vreo şansă vreodată la o gură de aer de curaj.

„Există un ocean de fricoşi. Un ocean în care se găsesc oamenii care se tem să mai lupte, care au încetat să mai lupte. Ce aş putea alege dintr-un astfel de ocean?”  ( Alina ).

continuare…


Loialitate punct

Şi ce dacă n-are dreptate?  Dacă e prietenul meu îl susţin întotdeauna în faţa unui străin.

Loialitatea depăşeşte barierele dreptăţii, iar prietenia fără loialitate e falsă.


Sa va bucurati

Anul asta n-am mai privit Craciunul cu emotiile de alta data. Erau ani cand abia asteptam sarbatorile de iarna pentru atmosfera specifica. Cadourile, luminitele, colindele, chiar si agitatia aia, toate erau chiar placute.  Incercam sa-l includ cumva pe Isus ca un element al sarbatorii sau mai degraba ca un pretext (aiurea).  Nu vreau sa fiu habotnic si sa exclud toate elementele de sarbatoare, pentru ca pot tine toate cele 40 de zile de post, pot sa ma limitez strict la semnificatia religioasa a evenimentului si tot nu cred ca rezolv mare lucru. Isus nu-i tipul ala care s-a nascut de Craciun, a murit intr-o vineri (sau joi, depinde care teorie o adoptati) si a inviat de Pasti.  Isus ar trebui sa existe in fiecare zi si daca n-are loc intr-o zi  de 14 iulie, de 22 ianuarie, 13 mai sau oricare alta zi fara semnificatii crestine deosebite, nu-i ca si cum ar face mare diferenta ziua de 25 Decembrie.

Vreau totusi sa sarbatoresc Craciunul, insa de data asta vreau sa sarbatoresc cu un Isus pe care-L cunosc si care ma cunoaste.  Nu vreau sa ma simt ca un invitat strain la ziua de nastere a unui strain.

Va doresc sa va bucurati de Craciun.


Ambitii

Cu câţiva anişori în urmă îi spuneam lui Vasile că mi-ar fi fost simpatică o fată anume.  S-a uitat cumva la mine şi mi-a spus să cobor pe pământ că fata aia e prea faină pentru mine.  Întotdeauna am apreciat la Vasile sinceritatea şi modul direct de a spune lucrurile.  Nu mă pronunţ asupra deznodământului, însă, să spunem că neîncrederea lui Vasile a fost combătută.

În momentul în care am plecat din Suceava, căţiva din băieţi au făcut pariu că nu voi rezista şi că în maxim 2 luni vin înapoi acasă.  Nu mă pronunţ asupra deznodământului, însă, să spunem că neîncrederea lor a fost cumva combătută.

Când îi spuneam Alinei că lucrez şi studiez, a crezut că vreau doar să mă laud.   Când a aflat Andrei ce lucrez, a avut un mic şoc. Îşi imagina că-s genul de băiat care sparg seminţe în faţa blocului.

Lumea încă reacţionează ciudat când aude asociat numele „Ionuţ” cu „resurse umane”.Oamenii încă râd ironic când le arăt unde ţintesc. E ca şi cum m-aş fi născut să am o viaţă mediocră.  Ce nu ştiu ei e că reacţiile lor îmi alimentează cumva ambiţiile.  Oamenii au tendinţa să mă perceapă aşa cum se percep pe ei. Dacă nu reuşesc să mă ridic la nivelul lor, atunci îi dezamăgesc. Daca încerc să realizez lucruri mari, n-am cum.  Nu-s în stare.

Şi dacă totuşi reuşesc?


Invidii

A stat acasă şi s-a pregătit aproape 2 ore pentru event.  A avut grijă să-şi întindă părul bine cu placa, să-şi mascheze bine ridul de pe frunte, şi-a creionat bine ochii, şi-a colorat discret pleoapele şi şi-a ondulat genele. S-a dat cu un ruj puţin strălucitor să dea împresia ca buzele sunt mai voluptoase, apoi puţin fond de ten să ascundă orice mică imperfecţiune.  A călcat cu grija rochiţa aia gri, nici prea decoltată dar nici candidă. Se aşează bine rochia. Ajunge până puţin deasupra genunchiului. Dresul e de culoarea piciorului. Se încalţă cu pantofii ăia pe care-i poartă doar cu ocazii speciale.  Nu uită nici de eşarfă, parfum, poşetă şi bineînţeles zâmbetul ei cuceritor.  Se mai uită încă o dată în oglindă pentru ultimele retuşuri.  E perfectă. Frumuseţea ei naturală, machiajul discret, hainele perfect asortate cu tenul, constituţia ei şi nu în ultimul rând accesorille creează pur şi simplu imaginea unei fete perfecte, demne de invidiat.  Ajunge la întâlnire. Nu încearcă să se etaleze pentru a fi admirată. Ştie că discreţia de cele mai multe ori e mai atractivă decât ostentaţia.  La un moment dat se deschide uşa.  Intră în sală fosta ei prietenă cea mai bună.  Acum se evită din cauza unui conflict din trecut când aşa zisa prietena a ei a încercat să se pună între ea şi prietenul ei.  Toate privirile se îndreaptă spre ea. Pff.. e imbrăcată de zici că-i pe centură. Şi-a luat blana să-şi acopere umerii goi.  Are rochia aia scumpă.. Cât snobism. Şi ce decoltată e!  Nici măcar nu-i aşa de frumoasă.  S-a îngrăşat o grămadă în ultima vreme. Dar cu toate astea, lumea e de altă părere. Nu înţeleg cum o pot admira pe ea! Sunt orbi?? Se duce şi ea să o salute din politeţe şi să fie în ton cu mulţimea. Îi aruncă un zâmbet fals şi se întoarce grupul ei.  Nu mai e ea în centrul atenţiei.  N-are nici un rost.. Se îmbracă şi pleacă acasă.. Ce seară de doi lei…

Am scris o variantă decentă a invidiei.  În general invidia scoate din om cele mai sinistre si neortodoxe dorinţe.  În mod sigur fata şi-ar fi dorit ca fosta ei prietenă să-şi rupă tocul,  să i se rupă dresul, să-i crape fusta şi în cazul în care s-ar fi întâmplat ceva de genul să poată spune: „aşa-i trebuie!”.  Cred ca invidia e unul din lucrurile care sunt cel mai greu de recunoscut. Când recunoşti că eşti invidios pe cineva, practic iţi recunoşti inferioritatea în faţa acelei persoane şi n-are cum! Ea, cu care am copilărit împreună, care lua 5 când eu luam 8, căreia i-am împrumutat de atâtea ori bani.. ea,  persoana aia atât de vulnerabilă să fie divinizată iar eu nici să nu fiu inclusă în discuţie? E dureros şi greu să recunoşti când o persoană care nu ţi-e simpatică, o persoana cărea îi ştii vulnerabilităţile, exact ea să fie mai bună decât tine.   Pur şi simplu n-are cum!

Cu toate astea, încerc întotdeauna să apreciez când este ceva de apreciat chiar şi la persoanele pe care nu le suport, iar aprecierea mea face ca omul respectiv să fie mai uşor de acceptat tot pentru mine.