Tag Archives: dumnezeu

Despre bunăstare

De multe ori mă gândesc că viața m-a născut prematur și m-a băgat în niște incubatoare înainte de vreme. Mă gândesc că mie mi-a fost mai greu decât altora, că eu a trebuit să mă lupt mai mult decât alții, că eu nici dacă o să muncesc 50 de ani n-o să pot realiza ce realizează alții printr-un telefon la tata.  E un gând bolnav care n-aduce nimic bun. E dorința aia firească de a primi laurii unui martir, stând pe un șezlong în Vamă. Și nu merge chiar așa.

Cuvintele cele mai frumoase nu vin dintr-o burtă sătulă și nici dintr-o excursie pe o plajă cu nisipul ca făina. Arta nu se naște din fericire și apropierea de Dumnezeu e cea mai grea atunci când toate lucrurile merg bine. Dar cine-a avut vreodată curajul să-i ceara lui Dumnezeu suferință ca rugăciunea să fie mai sinceră? Cine a avut vreodată curajul să-i ceară lui Dumnezeu sărăcie, ca să-și dea seama mai bine de bunătatea lui Dumnezeu? Cine-i atât de nebun să ceară cancer pentru a vedea minunea?

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi!

Anunțuri

Vise

M-am tot gândit că aș scrie. Aș scrie mult. Mult, însă același lucru. Cuvintele care mi s-au dat până acum, sunt cuvintele unui pește eșuat, ținut în viață de valurile care-l scuipă din când în când și-l amăgesc câteva clipe de apă și alge cărate de o briza cu miros de fericire.

N-am altă poveste. Mă lupt să las în spate ce-i acum în față. Până să câștig lupta asta, o să ajung la 80 de ani, mirosind același pampers pe care-l miroseam acum 26 de ani.  Cu asta m-am resemnat oarecum.

Visele materiale sunt niște dezamăgiri. Se împlinesc urât și pleacă.
Visele spirituale sunt fie superficiale și puerile, fie sunt închise într-o dimensiune incompatibilă cu viața asta.
Visul iubirii e (poate) singurul vis adevărat. Te naște, te sărută pe frunte crescând, apoi te îmbătrânește frumos.

Probabil împlinirea visului nu ține de rezultatul lui, ci mai degrabă de lupta lui. Împlinirea e termenul de valabilitate pe care-l are.

Dacă privesc așa, atunci visele materiale au o luptă grea, obositoare, cu termenul de valabilitate cel mai scurt; iar după ce expiră, miros a … expirat.

Visul iubirii are o luptă frumoasă; obositoare câteodată, dar fumoasă. Termenul ei de valabilitate crește și se depărtează la și spre nesfârșit. Probabil e visul cu muzica cea mai frumoasă în fundal.

Visele spirituale, cred, contrar părerilor populare, că are mai degrabă o luptă în care revelația se îmbină cu gândul într-o căutare nesfârșită a lui Dumnezeu. Probabil că inima (sau sentimentul) are mai mult de-a face cu umanitatea. Astea sunt visele în care, cu cât te crezi mai aproape de împlinirea lor, cu atât ești mai departe. E logica lui Dumnezeu, nerevelată în totalitate, încă.

Oricum ar fi, viața asta e construită din vise, la îmbinarea dintre dorință și nenorocire. Începe cu visul unui sân care alăptează și se termină cu visul unei contopiri cu Dumnezeu. Între ele, rămâne visul frumos al iubirii.


Nouă

Erai o fetiță desculță și te rugai într-un colt dintre un bloc și o casă parasită.
Afară era frig. Râdeai când te rugai și nu voiai nimic.
Erai fascinată de praful care îți trecea printre degetele de la picioare și te gâdila.
Îl întrebai pe Dumnezeu unde fug șoarecii când plouă?

În fiecare seară te așezai pe banca ta din parcul Carol, te întorceai cu fața spre cer și începeai.
Aveai câte un nume pentru fiecare steluță.  Le salutai pe rând, apoi vorbeai cu ele.
Dumnezeu stătea într-o parte și vă privea. Râdea și el de ce vorbeați, dar nu vă deranja.
Seara era a voastră. A voastră și lui Molcuț, un maidanez ca un schelet, cu care-ți împărțeai covrigul.

(…)

Într-o seară m-am așezat și eu pe banca ta.
Te-am găsit tremurând, cu mâinile ca gheața, râzând cu una din steluțe.  Marcela cred era.
Am încercat să te privesc, să vă-nțeleg povestea, însă..  am adormit.

Când m-am trezit, eram învelit cu cămașa ta.
Tu tremurai într-un colț al băncii, privindu-mă distrată.
–          Vă place ploaia domnule?  m-ai întrebat, cu un abur cald
N-am spus nimic. Te priveam înmărmurit și nu-nțelegeam nimic.

M-am ridicat și am plecat.  Cu cămașa ta peste geaca mea.
Ai rămas doar cu tricoul tău, pe colțul băncii, privindu-mă cum plec fără să zic nimic.
–          Diseara o să plouă! ai strigat în urma mea și mi-ai zâmbit naiv.
N-am spus nimic. Inexpresiv am continuat să merg spre.. nu știu ce

(…)

M-am întors la nouă fix.  Banca ta era goală.
Nici Molcuț nu mai era acolo.
Nici stele nu te mai căutau.
M-am așezat și-am adormit.

Când m-am trezit, ploua. Erai în fața mea și râdeai.
Când ai văzut că m-am trezit,  te-ai ridicat și-ai continuat:
–          A plouat seara asta domnule. Nu-i așa că a plouat frumos?
N-am spus nimic. M-am ridicat și am plecat.

După trei pași mărunți, m-am oprit.
Am simțit cum mâna ta rece se atinge de mâna mea caldă.

M-am uitat spre cer și le-am văzut.
Marcela, Ion, Hadașa, Stângul, Dreptul.. Vorbeau de noi

–          Credeți că va ploua și mâine seară domnule?


Un loc de liniște

MIZANTRÓP ~i m. –  Persoană cu caracter sumbru, care preferă singurătatea, evitând contactul cu societatea. /<fr. misanthrope

Există o cruce care începe de undeva din adolescență, care privită din afară pare un gen de melancolie sau depresie. De fapt e sentimentul ăla de singurătate, sentimentul când prietenii nu mai sunt de-ajuns, când ciocolata nu-și mai face efectul și rămâi doar tu, cărțile tale și muzica ta. Abia atunci înțelegi că singurătatea nu-i o cruce, ci e singurul loc în care îl descoperi pe Dumnezeu și te găsești pe tine.

Un loc de liniște

O scenă întunecată, prăfuită, cu un pian de concert vechi. Pe pian e așezată o biblie neagră cu coperți din piele, iar lângă ea niște hârtii îngălbenite de timp și un stilou care seamănă cu o pană de gâscoi. Podeaua e ruptă în multe locuri și scârțâie grozav, iar pe cortinele gri se văd păianjeni care și-au făcut casa din ce a fost odata o sală de spectacole. Nu e mare sala. Are cam 1000 de locuri, însă nici un loc nu e ocupat. Sala e complet goală. Singurul loc luminat de niște lumânări subțiri și galbene, ca alea de se cumpără la intrarea în biserică, e bucățica de scenă pe care stă pianul. Ultimul spectacol a fost pe vremea când femeile se boiau excesiv, iar bărbații le întindeau mâna elegant când se urcau în șaretele sau în birjele cu vizitii care nu simțeau nevoia să facă conversație ieftină în speranța unui bacșiș mai mare. De atunci n-a mai fost nimeni aici. Ecoul unei singure respirații trădează o liniște ascunsă de zeci de ani.

Mă aflu acolo pe ascuns. N-ar fi trebuit. Nimeni n-are voie acolo. Clădirea stă să cadă, însă pustietatea și degradarea ei îi fac farmecul. Mă așez frumos pe taburetul din fața pianului și apăs cu frică o clapă a pianului. Continui cu încă una și încă una… Nu știu ce cânt. E o muzică, lină, ușoară, apoi ma revolt și am un acces de mânie pe clapele pianului combinând clapele de jos, agresive, barbare chiar cu disonanțe ale clapelor de sus, grave și stridente. După ce mă descarc, las un moment de liniște și continui lin cu o muzică ce rezolvă tot conflictul ăsta dintre emoție și intelect. La final, sufletul se ridică în picioare și mă aplaudă implorându-mă parcă să rămân acolo și să cânt.  Mă așez pe marginea scenei și privesc în sală mulțumit. Știu că e acolo. Mi-e de-ajuns.

Pentru unii singurătatea e cel mai mare dușman, e un loc al suferinței. Unii au nevoie de zgomotul mașinilor turbate, de forfota din autobuzele îmbâcsite cu oameni sau de un telefon care să vibreze o speranță a oricărei mici umbre de comunicare cu cineva.

Pe mine oamenii mă distrag. Când ies, nu ies pentru mine. Când sun, nu sun pentru mine. Când vorbesc, nu vorbesc pentru mine. Pentru mine există o biblie și un pian. Atât.


Grație

Există un moment când o cafea nu mai e în stare să se lupte cu un om sleit de putere. Ală e momentul în care îți dai seama că genul ăla de oboseală n-are remediu fizic.

Există un moment când vrei cu disperare ceva ce nu-ți permiți. Începi să răscolești, să cauți, să-ți dai toate lucrurile peste cap pentru a face minunea să se întâmple. La final, obosit de atât efort îți dai seama că nu-l mai vrei. Rămâne să te mulțumești cu-a mai rămas, cu dezordinea.

Există un moment când ai nevoie de cineva. Începi să alergi confuz de la un om la altul, însă sfârșești realizând că acel cineva erai tu; doar că te-ai pierdut.

Există un moment când crezi că ai descoperit fericirea. Te oprești o clipă pentru a o savura, dar nu mai e acolo.

Există un moment când te pui timid pe genunchi să faci o rugăciune. Privești cu frică în oglinda cu momente eșuate și-i dai rușinat nota de plată lui Dumnezeu.

Există un moment când nu mai ai nevoie de cafea pentru că nu mai ești obosit, un moment în care devii brusc încrezător și în loc să ai nevoie de cineva, devii tu acel cineva pentru altcineva. Există un moment când fericirea durează mai mult de o clipă.

E momentul când nota de plată a fost achitată. Te uiți din nou timid către Dumnezeu și în loc să-L vezi supărat și resemnat ca un părinte care plătește amenzile unui copil rebel, Îl găsești mulțumit, grațios, cu o privire care-ți dă încredere. A făcut El cinste și de data asta.


Camasa de duminica

In dimineața asta am să vă spun un secret.

Când eram mai mic aveam un loc de liniște în care îmi puneam gândurile la un loc și le lăsam să se așeze până se făcea liniște. După ce se făcea liniște puteam să-mi încep rugăciunea liniștit. N-aveam nici un șablon, ci întotdeauna spuneam ce-mi trecea prin cap. De o mulțime de ori am tăcut. N-aveam nevoie să spun nimic, ci doar să stau acolo. Era ca un restart care mă ajuta mult să o iau de la capăt în fiecare zi. Nu că aș fi avut o viață tare grea, însă mă mai stresam cu câte o lucrare de control, cu câte o absentă nemotivată, cu câte o neînțelegere cu unul sau altul, cu câte o fată care-mi plăcea și pe care n-aveam curaj nici măcar să o salut.  Rugăciunea aia mă ajuta să trec peste toate și a doua zi să o iau de la capăt optimist și zâmbitor în sufletul meu, chiar dacă afișam încă de pe atunci o privire dezarmonizată total de cuvintele mele.

Poziția multor prieteni m-a dezorientat de multe ori. Eram forțat parcă să aleg între rugăciunea pe care o făceam în fiecare seară și comportamentul meu de multe ori ostentativ distrat. Când ești spiritual, ești serios. Nu faci miștouri, nu deranjezi pe nimeni și nu-ți faci prietenii cei mai buni pe ceilalți doi cei mai obraznici colegi din clasă. Cumințenia din zi ar trebui să fie dovada rugăciunii de seară. Nu puteam să contrazic, însă nici nu puteam să aplic lucrul ăsta.

Acum, după mai bine de 10 ani vizitez mai rar locul ăla și rugăciunea aia sinceră și naivă de atunci s-a transformat parcă într-o listă de lucruri pentru care trebuie să fiu recunoscător și o altă listă de lucruri care trebuie rezolvate. Sinceritatea n-a dispărut totuși. Recunoștința e poate mai mare, pentru că înțeleg mai bine lucrurile acum și imi pasă de oamenii și lucrurile pentru care mă rog.

Conflictul a rămas însă același. Nu se poate să împac rugăciunea de seară cu prietenii hedoniști centrați doar pe distracție. Nu se poate să fiu sincer cu Dumnezeu și să ascult Muse in loc de Smith sau Coldplay în loc de Hillsong. Nu pot amesteca lucrurile spirituale cu cele firești. Oamenii trebuie să vadă că nu mă enervez, nu-mi faci griji, că nu întorc capul după fete și că un pahar de vin e o spurcăciune pentru mine. Eu nu sunt de pe planeta asta.

Doar că fățărnicia mă dezgustă.  Problema cea mai mare nu e legată de ceea ce afișez, ci mai degrabă de ce-i cu adevărat acolo, in partea stângă sus, sub cămașa calcată pe care o îmbrac duminica la biserică.


Alternativa

Cateodata, in special noaptea, cand raman doar eu cu mine, ma gandesc la variantele alternative de viata. Au fost o multime de decizii care mi-au trasat drumul pe care sunt acum, insa ma gandesc tot mai mult la – cum ar fi fost daca n-as fi venit niciodata in Bucuresti?

Am atatea momente in care tanjesc dupa simplitatea Sucevei, dupa oamenii de acolo, dupa stilul ala de viata de acolo. E un stil in care n-am de vorbit in 2 limbi straine (engleza si pipereza) despre lucruri pe care nici macar nu le cunosc, pentru ca la sfarsitul zilei mintea mea sa fie atat de vraiste incat nici la ora 11 noaptea nu reusesc sa pun cap la cap tot ce s-a intamplat. Visez intotdeauna la o zi simpla in care sa-mi beau cafeaua la 8 dimineata la Mc Donalds in centru, apoi sa pornesc spre un loc de munca, unde sa fiu un electrician bun cu salopeta albastra si tricou alb, murdar de praf si cu centura din piele de vitel la brau; sau mecanic auto, cu aceeasi salopeta albastra, cu niste urme de vaselina pe fata. Sa transform ceva stricat in ceva bun; in fiecare zi. E o simplitate de vis.

A mai fost si alternativa generala. Spania. Da da, stiu, hamaleala, dureri de spate etc. As fi venit si eu vara cu o masina scumpa, as fi parcat-o in fata casei de cultura, as fi facut cateva ture pe faleza sa ochesc cea mai faina fata de acolo, sa-i zambesc frumos si acum sa fi avut doi copii cu dantura perfecta si sa locuiesc intr-o casa construita de mine.

Nu ma intelegeti gresit, nu-i nici o ironie in ce-am scris mai sus. Privesc alternativele alea ca fiind mai viabile cateodata. Oamenii vor sa fie fericiti si nici scoala, nici serviciul, nici realizarile astea pentru care platim 30 de ani la banca nu prea rezolva fericirea. Banalitatea vietii de corporatist e cateodata mai trista decat simplitatea vietii de provincie, insa lucrurile nu se opresc niciodata aici.

Traim in asteptarea neasteptatului care sa ne schimbe directia catre o viata mai buna, cu mai mult sens. Problema e ca trec anii si daca viata se rezuma la munca de la 9 la 6 dupa care vplay, somn, 9-6, vplay, somn, 9-6, vplay etc, singurele momente neasteptate vor avea o subtitrare sau se vor termina cu Best Regards. Schimbarea inseamna sa lucrez cand ceilalti trimit sms la 241, sa citesc cand ceilalti dorm si sa invat cand ceilalti stau pe facebook.
Fericirea are un singur expeditor si ala e Dumnezeu, insa de prea multe ori il sabotez pe Dumnezeu cu lenea si comoditatea. Peste 1 an, poate peste 2 ani imi voi permite sa angajez oameni care sa lucreze la visul meu. Pana atunci, de la 9 la 6 sunt angajat eu la visele altora. Insa de la 6 la 9.. alternativa.