Tag Archives: prieteni

După un an, despre altul

Azi de dimineață mi-a scris un prieten.  Nu mai știu multă lume care ar numi prieten pe cineva cu care nu a mai avut o conversație de vreo 10 ani.  Însă eu am mulți prieteni.  N-am uitat de ei. O dată la ceva timp mă tot gândesc.. Oare ce-or mai face Marius și Ramona?  Cum o mai duc Alin și Natalie oare?  Dar Liviu și Cătălina, Paul și Oana, Andrei și Dana, Ionuț și Paula, Ovidiu și Ana, Ovidiu și Alina, Vasile, Marius, Ovidiu .. și așa mai departe. Mă gândesc la ei și gândul ăsta e ca o conversație. Vorbim în gând, ne urăm de bine și ne dăm întâlnire în alt gând, peste câteva luni.

Pentru ei ne-am întors; pentru că am confundat distanța cu timpul. Și tare mi-aș dori, acum că am rezolvat problema distanței, să găsim o soluție și la problema timpului.

Pe celălalt monitor e deschisă o prezentare la Anexa 1. Cred că ar fi bine să mă întorc la ea. 

În 2017 nu știu ce-o să se întâmple. Avem un plan pe termen scurt. După termenul scurt dăm loc minunilor. Pentru că până acum, minunile ne-au călăuzit mult mai bine decât excelurile mele. Și-atunci, poate e nevoie de puțină credință mai mult decât de alte planuri.

Nu știu cum va fi, dar om trăi și-om vedea.

Până atunci, ne întâlnim în alte gânduri…

Un an bun!

Anunțuri

Adam

Dacă m-aș vedea cum sunt, o clipă, doar un moment mi-ar trebui și m-aș urî. M-aș urî cu patimă.  Aș urî fiecare părticică din ceea ce sunt. Aș începe să urăsc naivitatea cu care cred că sunt mai bun, aș continua să urăsc superficialitatea cu care privesc lucrurile, egoismul în care mă înfund tot mai mult și aș urî iresponsabilitatea cu care pierd timpul. Aș urî lipsa de ambiție care stă ca o barieră între mine și visele mele, m-aș urî chiar pentru visele pe care mi le-au construit alții și pe care mi le-am asumat prostește și m-aș urî că am acceptat poveștile de dragoste pe care aceiași altii m-au forțat să le trăiesc.

Dacă m-aș vedea cum sunt, o clipă, doar un moment mi-ar trebui și m-aș urî.  M-aș urî cu patimă.  Nu m-aș urî doar pe mine. Aș urî tot ce e în jurul meu. Aș urî muzica pe care o ascult, aș urî cărțile pe care le citesc, aș urî computerul pe care lucrez, aș urî telefonul care-mi ține evidența prietenilor, aș urî pianul prăfuit care zace ca un mort în camera mea și aș urî chiar și parcul prin care mă mai rătăcesc din când în când căutând ca un nebun un moment desăvârșit de liniște.

Dacă m-aș vedea cum sunt, o clipă, doar un moment mi-ar trebui și m-aș urî. M-aș urî cu patimă. Nu m-aș urî doar pe mine. Mi-aș urî toți prietenii. I-aș urî pentru că ei nu  mă urăsc. I-aș urî că râd la glumele mele, i-aș urî că mă citesc când scriu, i-aș urî că mă ascultă când cânt, că  mă sună fără să-mi ceară nimic. I-aș urî că-mi plătesc biletele la film și mă conduc acasă cu mașina.

Dacă m-aș vedea cum sunt, o clipă, doar un moment mi-ar trebui și m-aș urî. M-aș urî cu patimă.


Camasa de duminica

In dimineața asta am să vă spun un secret.

Când eram mai mic aveam un loc de liniște în care îmi puneam gândurile la un loc și le lăsam să se așeze până se făcea liniște. După ce se făcea liniște puteam să-mi încep rugăciunea liniștit. N-aveam nici un șablon, ci întotdeauna spuneam ce-mi trecea prin cap. De o mulțime de ori am tăcut. N-aveam nevoie să spun nimic, ci doar să stau acolo. Era ca un restart care mă ajuta mult să o iau de la capăt în fiecare zi. Nu că aș fi avut o viață tare grea, însă mă mai stresam cu câte o lucrare de control, cu câte o absentă nemotivată, cu câte o neînțelegere cu unul sau altul, cu câte o fată care-mi plăcea și pe care n-aveam curaj nici măcar să o salut.  Rugăciunea aia mă ajuta să trec peste toate și a doua zi să o iau de la capăt optimist și zâmbitor în sufletul meu, chiar dacă afișam încă de pe atunci o privire dezarmonizată total de cuvintele mele.

Poziția multor prieteni m-a dezorientat de multe ori. Eram forțat parcă să aleg între rugăciunea pe care o făceam în fiecare seară și comportamentul meu de multe ori ostentativ distrat. Când ești spiritual, ești serios. Nu faci miștouri, nu deranjezi pe nimeni și nu-ți faci prietenii cei mai buni pe ceilalți doi cei mai obraznici colegi din clasă. Cumințenia din zi ar trebui să fie dovada rugăciunii de seară. Nu puteam să contrazic, însă nici nu puteam să aplic lucrul ăsta.

Acum, după mai bine de 10 ani vizitez mai rar locul ăla și rugăciunea aia sinceră și naivă de atunci s-a transformat parcă într-o listă de lucruri pentru care trebuie să fiu recunoscător și o altă listă de lucruri care trebuie rezolvate. Sinceritatea n-a dispărut totuși. Recunoștința e poate mai mare, pentru că înțeleg mai bine lucrurile acum și imi pasă de oamenii și lucrurile pentru care mă rog.

Conflictul a rămas însă același. Nu se poate să împac rugăciunea de seară cu prietenii hedoniști centrați doar pe distracție. Nu se poate să fiu sincer cu Dumnezeu și să ascult Muse in loc de Smith sau Coldplay în loc de Hillsong. Nu pot amesteca lucrurile spirituale cu cele firești. Oamenii trebuie să vadă că nu mă enervez, nu-mi faci griji, că nu întorc capul după fete și că un pahar de vin e o spurcăciune pentru mine. Eu nu sunt de pe planeta asta.

Doar că fățărnicia mă dezgustă.  Problema cea mai mare nu e legată de ceea ce afișez, ci mai degrabă de ce-i cu adevărat acolo, in partea stângă sus, sub cămașa calcată pe care o îmbrac duminica la biserică.


Albinoni

Printre zecile de drafturi întotdeauna se găsesc frânturi din sentimente amestecate cu raţiuni care nu-şi găsesc muzica. Stau acolo, condamnate la un avort ideatic doar pentru a nu imbolnăvi un subconştient deja încărcat.  Scrisul are direcţii clare, însă întotdeauna, pe oriunde ar trece, se întoarce înapoi la acelaşi eu impertinent şi izolat. Ideile proiectează acţiuni, acţiunile conculd nevoi iar nevoile sunt inventate de oameni cu puţine probleme.

Muzica lui 2013 e una agitată. Mi-aş fi dorit un Albinoni blând şi meditativ, însă mă aleg cu un avangardism confuz care încearcă să găsească o cale de supravieţuire, o temă fixă care nu mai apare. Poate agitaţia asta e aceeaşi nevoie a subconştientului de a-şi căută calea spre libertate, o libertate cu un preţ aproape nepermis însă. Câteodată ajunge o perfuzie de cafea. Altădată trebuie un drum pe-o insulă de prieteni pentru a o căuta.

Oamenii au vise mici. O fată de 19 ani vrea o rochie de mireasă albă cu voal brodat în Verona. Un băiat de 22 de ani vrea o casă înghesuită într-o jumătate de curte, cu grătar şi cu un gazon alterat de un câine prietenos. Un părinte cu copilul în clasa a 12-a visează o diplomă de BAC în mâna pruncului. Un orb visează un răsărit de soare. Atât. Am înlocuit visele cu ambiţii.

Ca să acordezi vioara, pui puţină cretă pe chei. Merge mai bine. Nu ştiu de ce, dar aşa face lumea.


Sol diez

De ceva timp nu-mi mai găsesc cuvintele pentru articole noi, însă pentru a scoate o mână la suprafaţă în semn că nu m-am înecat încă, am căutat un articol vechi, un draft care n-a văzut publicul până acum. E puţin pueril poate, e un articol care a aşteptat momentul potrivit să iasă la lumină.  Poate ăsta e momentul.

Aveam vreo 11-12 ani cred. Eram undeva într-o biserică cu unul din prietenii mei cei mai buni.  Urma să cântăm. Înainte de program, repetiţie, ca de obicei. Îmi cere să-i dau la pian o gama cu un semiton mai sus decât normalul.  Ii spun că-i dau cu un ton, pentru că mi-e greu să cânt în Sol diez.  S-a uitat la mine mirat şi am văzut în ochii lui ceva între dezamăgire şi bucurie.  Ştia şi el să cânte la pian, însa până în momentul ăla considera că sunt mai bun decât el, că le ştiu pe toate. Mi-a găsit Sol diezul la care nu eram bun şi ăla a fost momentul din care s-a schimbat complet atitudinea lui faţă de mine. Nu mai eram Ionuţ care ştia să cânte Fur Elise la pian, nu mai contau Sonatinele, Fuga lui Bach, nu mai conta că foloseam pedala de Sustain (lucru mare pe vremea aia), era Sol Diezul ăla cu care el se descurca şi eu nu.  De atunci s-a născut o mică tensiune între noi, din cauza unei concurenţe prosteşti, unui sol diez nenorocit.  Am rămas prieteni  şi suntem şi acum, însă întotdeauna a existat un Sol Diez care ne-a ţinut la o oarecare distanţă. Mi-am dat seama că niciodata, dar absolut niciodata nu trebuie să-ţi faci prieten foarte bun pe cineva care şi-a facut pasiunea numărul 1 din pasiunea ta numărul 1.

Nu cred în prietenia dintre doi baieti care iubesc aceeaşi fată, dintre doi oameni care cântă la acelaşi instrument, separat,  aceluiaşi public, dintre doi antreprenori care produc acelasi lucru pentru aceiasi clienti.  Întotdeauna se naşte o concurenţă care va face pe unul să se simtă mai prejos şi pe celălalt mai sus; întotdeauna fiecare va căuta să fie mai bun decât celălalt şi vor face pe absolut toţi oamenii din jur niste arbitri ai concurenţei lor. Am încercat să mă feresc de concurenţa asta, pentru că in fond e o problema stupida a unei mândrii şi al unui egoism, însa cel mai uşor mă feresc de concurenta dintre prieteni, pur şi simplu nefăcându-mi prieteni care mi-ar putea fi concurenti sau care au un caracter mult prea competitiv pentru a lăsa loc unei prietenii.

Mi-e mult mai uşor să accept diferenţele dintre mine şi prietenii mei, decât asemănările dintre noi, pentru că niciodată nu mi-a plăcut să fiu confundat sau comparat.


Doua zile

Sâmbătă, la 04:09, trenul 1653  va opri probabil la linia a doua. Simt o oarecare emoţie când mă gândesc la asta. Mi-am doborât vechiul recordul (3 luni şi 2 săptămâni). N-am mai fost de cinci luni acasă.  Aveam programat pentru weekendul ăsta excurise in Cluj, însă a trebuit să-mi amân excursia pentru a discuta puţin despre Lyoness şi în Suceava.

Stau puţin, foarte puţin, şi am programul destul de încărcat. Nu cred că voi reuşi să mă văd cu mulţi prieteni, însă sâmbătă seara şi duminică după-masă (probabil) voi fi la Speranţa, iar duminică dimineaţa la Şcoală. Poate ne vedem acolo.

Luni, la 00:09,  trenul 12654 va pleca de la linia 3 şi mă va aduce înapoi în capitală.  Şi iar vor trece lunile…


Cu sufetul ramas in viata – versiunea IA

Cosmin Stuparu – mi-a demonstrat ca viaţa se rezuma la lucruri simple.  A ştiut să mă asculte şi să aibă o vorbă bună întotdeauna.  A consumat mulţi litri de benzină pe spatele meu.

Cornel Paraschiv – am împărţit fasolele din oală si episoadele din Femili ghei. Avem cheia de la aceeaşi uşă. Ştie şi câte găuri au şosetele mele alea gri.

Gabi Macovei – m-a privit ca pe un om mare atunci când mă simţeam cel mai neînsemnat.  Mi-a transmis o încredere pe care nu pot s-o descriu.

Ovidiu Leonaş – mi-a demonstrat că ochii care nu se văd nu-i neaparat să se uite şi că există prietenii de calitate şi de durată. Am fost prieteni când aveam 9 ani, suntem prieteni şi la 22.

Marius Serediuc – ne-am povestit la telefon tâmpeniile şi am încercat să ne corectăm împreună.  M-a ajutat să vreau să fiu mai bun.

Ovidiu Cazacu – am ştiut întotdeauna că n-are nevoie de mine, însă m-a ţinut aproape de el pentru că eu aveam nevoie de el.  M-a făcut să nu mă mulţumesc cu puţin şi să adopt premisa – totul sau nimic.

Marius Bardan – mă bate la logică. A reuşit să raţionalizeze lucrurile mai mult decât mine şi să mă facă să privesc viaţa mai algoritmic când eram pe punctul de a confunda sentimentul cu raţiunea.

Ionuţ Paşcan – e omul care mi-a definit fericirea. Nu ştiu cum reuşeşte să se bucure de toate nebuniile vieţii. E omul pe care aş reuşi să-l urmăresc o zi întreagă, fără să mă plictisesc o clipă.  Găseşte amuzant s-o gâdile pe Paula. Cum reuşeşte?

Au fost oameni cheie în momente cheie. N-au fost pasageri.

– asta-i versiunea mea de  „Cu sufletul rămas în viaţă” a lui Yancey.-

Da, am început review-ul pe 2010 şi nu, n-am început cu banii.