Viață-n libertate

 

Când am avut ultimul interviu pentru jobul actual a trebuit să merg până la etajul 21.  Nu mai fusesem niciodată așa sus într-o clădire. Stând pe scaunul din fața recepției, așteptând să se adune lumea pentru care trebuia să țin prezentările, lupta mea cea mai mare era să nu fac un atac de panică pentru că nu pot ieși din clădire. Sau că nu știu cum să ies. Nu mă interesa nici prezentarea, nici celelalte probe ale interviului, ci pur și simplu mă lua amețeala gândindu-mă că nu știu calea de ieșire.  Acum lucrez la același etaj în aceeași clădire. Știu cum să ies și nu mai am lupta aia de la început.

Deși n-am găsit termen echivalent în limba română, l-am găsit în engleză – cleithrophobia. E frica de a rămâne blocat undeva sau încuiat, lipsit de libertate.  Și nu e teama aia de bază, evidentă, pe care o are toată lumea. E ceva mai degrabă patologic.  E ușor de confundat cu claustrofobia. Am confundat-o și eu câțiva ani. Pe alocuri se mai intersectează simptomele. Dar nu e totuna.

Ieri am fost în aeroport, în Gatwick.  Trenul m-a lăsat în terminalul de sud. Eu trebuia să ajung în nord. Între peronul trenului și terminal n-am găsit nici o ieșire. Cu toate astea m-am pornit spre shuttle-ul care ducea în terminalul de nord. Când am ajuns în stație, am făcut stânga împrejur pentru că încă nu găsisem încă ieșirea. Așa că m-am întors să o caut.  Am găsit-o. Și am stat acolo 20 de minute să mă liniștesc.  După ce m-am liniștit am plecat spre terminalul din nord. Cum am ajuns acolo, am căutat o ieșire.  Am găsit-o oarecum repede. Era o terasă unde ieșea lumea să fumeze. Cu toate astea problema a fost rezolvată doar parțial, pentru că nu era o ieșire adevărată. Era doar o ieșire la aer. Nu ieșeam din aeroport.  Mai aveam aproape 3 ore până trebuia să mă urc în avion. Și calculam în mintea mea. Trei ore în aeroport, 2 ore jumătate în avion, apoi înca 30 de minute să ies afară.. E foarte mult timp în care stau blocat. Și am stat cam 30 de minute în fața porților de la securitate încercând să-mi fac curaj să intru. Știam că o dată intrat, nu mai puteam ieși de acolo.

E de fiecare dată aceeași luptă.  Pentru că deși știu că e ok, că nu se întâmplă nimic, cineva în mine urlă ca un tâmpit: „Viață-n libertate, ori moarte”.  Și când nu văd libertatea.. văd .. panica.