Tag Archives: ionut

Sol diez

De ceva timp nu-mi mai găsesc cuvintele pentru articole noi, însă pentru a scoate o mână la suprafaţă în semn că nu m-am înecat încă, am căutat un articol vechi, un draft care n-a văzut publicul până acum. E puţin pueril poate, e un articol care a aşteptat momentul potrivit să iasă la lumină.  Poate ăsta e momentul.

Aveam vreo 11-12 ani cred. Eram undeva într-o biserică cu unul din prietenii mei cei mai buni.  Urma să cântăm. Înainte de program, repetiţie, ca de obicei. Îmi cere să-i dau la pian o gama cu un semiton mai sus decât normalul.  Ii spun că-i dau cu un ton, pentru că mi-e greu să cânt în Sol diez.  S-a uitat la mine mirat şi am văzut în ochii lui ceva între dezamăgire şi bucurie.  Ştia şi el să cânte la pian, însa până în momentul ăla considera că sunt mai bun decât el, că le ştiu pe toate. Mi-a găsit Sol diezul la care nu eram bun şi ăla a fost momentul din care s-a schimbat complet atitudinea lui faţă de mine. Nu mai eram Ionuţ care ştia să cânte Fur Elise la pian, nu mai contau Sonatinele, Fuga lui Bach, nu mai conta că foloseam pedala de Sustain (lucru mare pe vremea aia), era Sol Diezul ăla cu care el se descurca şi eu nu.  De atunci s-a născut o mică tensiune între noi, din cauza unei concurenţe prosteşti, unui sol diez nenorocit.  Am rămas prieteni  şi suntem şi acum, însă întotdeauna a existat un Sol Diez care ne-a ţinut la o oarecare distanţă. Mi-am dat seama că niciodata, dar absolut niciodata nu trebuie să-ţi faci prieten foarte bun pe cineva care şi-a facut pasiunea numărul 1 din pasiunea ta numărul 1.

Nu cred în prietenia dintre doi baieti care iubesc aceeaşi fată, dintre doi oameni care cântă la acelaşi instrument, separat,  aceluiaşi public, dintre doi antreprenori care produc acelasi lucru pentru aceiasi clienti.  Întotdeauna se naşte o concurenţă care va face pe unul să se simtă mai prejos şi pe celălalt mai sus; întotdeauna fiecare va căuta să fie mai bun decât celălalt şi vor face pe absolut toţi oamenii din jur niste arbitri ai concurenţei lor. Am încercat să mă feresc de concurenţa asta, pentru că in fond e o problema stupida a unei mândrii şi al unui egoism, însa cel mai uşor mă feresc de concurenta dintre prieteni, pur şi simplu nefăcându-mi prieteni care mi-ar putea fi concurenti sau care au un caracter mult prea competitiv pentru a lăsa loc unei prietenii.

Mi-e mult mai uşor să accept diferenţele dintre mine şi prietenii mei, decât asemănările dintre noi, pentru că niciodată nu mi-a plăcut să fiu confundat sau comparat.

Reclame

Cuvinte prea mari (1)

„Încearcă din răsputeri să construiască. Pune suflet în ceea ce face şi se vede. Atunci îl vezi entuziast, ai cu cine vorbi.  După o perioadă, fără absolut nici un motiv vizibil, îl vezi cum dărâmă tot ce a construit. Se închide în el şi atunci ştii că trebuie să-l laşi în pace.  După un timp se apucă iarăşi să construiască. Şi iar începe, iar entuziast, apoi iar dărâmă. Încerc să înţeleg de ce o face, dar nu reuşesc.”    (Cornel)

„L-am văzut cum se apropie de oameni. E acolo pentru ei întotdeauna. Aproape că nu ştie să spună nu. Oamenii încearcă să se apropie de el, încetul cu încetul. El îi priveşte, dar se îndepărtează de ei. Nu ştiu de ce face aşa. Pur şi simplu, în momentul în care cineva începe să ţină la el, face tot posibilul să-l îndepărteze. N-are nici un sens.”  (Esty)

„L-am văzut întotdeauna înconjurat de oameni. Era nevoie de un simplu telefon şi aduna instant o gaşcă lângă el. Avea mulţi prieteni şi întotdeauna ceva de spus între ei; capabil de lucruri extraordinare. I-am propus să lucreze cu mine pentru că are un potenţial pe care mi se pare că-l iroseşte. A refuzat încrederea pe care i-o acord pentru a rămâne la o banalitate – să stea la proiector. Nu înţeleg de ce o face, însă e alegerea lui.” (Corneliu)

„Nu prea ştiam cine e la început. Avea rucsacul în spate, blugi, adidaşi, nimic prin care să-mi atragă atenţia. Mi-am închipuit că e băiatul ăla care sparge seminţe în faţa blocului şi pierde vremea cu jocuri pe calculator sau ştiu eu ce alte activităţi.  După ce am vorbit cu el, nu mi-a venit să cred. Adică e mic, are abia 22 de ani, însă promite multe. Întotdeauna îl văd că vine cu idei, însă nu înţeleg de ce nu se zbate să şi facă ceva cu ideile astea. E o risipă de talent.”  (Gabi)

„Era mic. Clasa a noua. Îl vedeam dornic să facă schimbări. Voia să se bată cu sistemul. Am ştiut de la început că nu va câştiga, însă nu i-am spus-o niciodată. Am vrut să-l las să lupte şi l-am încurajat. Trebuia să se înveţe cu lupta. De fiecare dată când pierdea câte o luptă venea la mine şi mă întreba ce să facă. Nu ştiu dacă ce-a avut el a fost ambiţie sau încăpăţânare. N-a câştigat nici o luptă, însă n-a renunţat nici o clipa.  A fost un moment, deodată. Nu ştiu ce s-a întâmplat, ce s-a schimbat. Mi-a spus că vrea să se retragă. I-am respectat decizia. Au trecut ani de zile şi încă îl aştept să revină. Poate să facă lucruri mari şi ştiu că vrea lucrul ăsta. Nu ştiu ce-l reţine. Încerc să regăsesc luptătorul de atunci, însă mă lovesc de altceva. Nu e comoditate, nu e lipsă de interes. E altceva, dar nu reuşesc să-mi dau seama ce. Nu înţeleg, dar încă sper.” (Nicu)

– va urma –


We believe in your comeback


Doamne-ajuta!

Aproape că îmi vine să râd când îmi amintesc.  Ieri aveam de plătit o taxă exorbitantă: 5 lei.  M-am dus la CEC şi m-a trimis de acolo la un CEC din sectorul meu. De la CEC m-au trimis la Poştă.  De la Poştă m-au trimis la Administraţia Financiară. De la Administraţia Financiară m-au trimis la Trezonerie. De la Trezonerie m-au trimis la Taxe si Impozite.  Când am ajuns la Taxe şi Impozite, dupa 15 minute de stat la coadă,  tanti de acolo mi-a spus să merg la alt sediu că nu-s în baza lor de date.   Încercând să îmi menţin calmul, i-am explicat doamnei de acolo că nu mă duc nicăieri şi ca n-are decât să mă înregistreze şi în baza lor de date.  După ce a început procedurile de înregistrare, s-a blocat sistemul.  Am aşteptat 45 de minute să vină o tanti de la 3 metri distanţă să-i explice doamnei cum se deblochează sistemul ăla.  Nu dau vina pe nimeni, că o oarecare vină o aveam şi eu pentru că nu m-am interesat dinainte să plec de acasă unde se platesc ăia 5 lei.

Am dat 5 examene; mai am încă 15 (cel puţin) sesiunea asta.  Nu mă întrebaţi de ce stau încruntat, nu mă întrebaţi ce-am făcut la examene.  Încerc să împac şi serviciul şi proiectele şi examenele şi pe voi şi pe mine.  Nu mă întrebaţi cum, că nici nu ştiu şi nici nu-s singurul.  Mai sunt încă 1M de studenţi în sesiune.

Deci – Doamne-ajută!


Si… tie de cine iti place? (1)

Ei bine, toată treaba se întâmpla într-o luni seara.  Eu o remarcasem de mai demult, însă am rămas la nivelul ăla pentru că nu auzeam în jurul meu vorbindu-se despre ea mai deloc.  La un moment dat Adi mi-a şoptit la ureche „Pff.. ce frumoasă e domnişoara X”.  Atât mi-a trebuit să aud. Am făcut pe dracu în 4 şi am încercat să aflu cât de mult am putut despre ea, ba chiar am reuşit să-mi fac drum către ea.  Cu toate astea – prostia mea, greşeala mea.. n-am vrut să recunosc nici în ruptul capului că mi-e cumva dragă.  Am perceput toată treaba asta ca pe o boală de care trebuie să mă vindec.  Întotdeauna vedeam ca ceva complet greşit ce se întâmpla în mine şi zi de zi parcă energia mea era concentrată la cum să ascund mai bine lucrul ăsta până scap de el, deşi simţeam că  aveam o motivaţie de trai în plus.  Am aşteptat nu ştiu ce.  Încercam să-mi dau seama cum să ies din situaţie şi în general alegeam una din cele 2 variante: spun sau rup legătura. La treaba cu spusul aveam nevoie de momentul potrivit care nu venea niciodată. Treaba cu ruptul legăturii ţinea maxim 2 zile.  Mi-ar fi fost mult mai uşor să-i pot cumpăra 100 de trandafiri prin care să-i dau de înţeles. Mi-ar fi fost mult mai uşor să mă arunc în faţa unui tractor gata să o calce, pentru a o salva. Mi-ar fi fost mult mai uşor să mă bat cu 10 gorile pentru a-i lua ei apărarea, daca printr-o faptă de genul ăsta ea ar fi înţeles că de fapt pentru mine înseamnă mult. Însă demonstraţiile astea se întâmpla doar în filme, în viaţa reală trebuind să recunoşti prin vorbe în primul rând, abia apoi schimbând modul de acţiune şi de reacţie.  Nu mi-era frică de un eventual refuz. Nu mi-era frică decât să rostesc cuvintele alea. Le vedeam ca pe un legământ sacru ce eu n-am voie să-l fac pentru că mă vedeam prea păcătos.

Sunt discuţiile alea de excursie, în care seara, pe întuneric, auzi întrebarea spusă şoptit – şi.. ţie de cine îţi place? – Celălalt plin de sfială, mai şoptit, spune -.. poi.. e o fată – şi după ce se ascund amândoi 10 minute dupa unghiile de la picior recunosc cu un ton grav într-un cadru extrem de secret că unuia îi place de Andreea şi celuilalt îi place de Anca. Alea sunt momentele când cei doi înţeleg că, împărtăşindu-şi asemenea secrete, sunt obligaţi să rămână cei mai buni prieteni, să se sprijine reciproc, iar divulgarea unui asemenea secret e cel mai grav lucru ce se poate întâmpla şi reprezintă actul suprem al trădării.
Atitudinile astea am crezut că se estompează pe la 17-18 ani, însă spre surprinderea mea, ele continuă iar secretele nedezvăluite mor fără să fi avut vreo şansă vreodată la o gură de aer de curaj.

„Există un ocean de fricoşi. Un ocean în care se găsesc oamenii care se tem să mai lupte, care au încetat să mai lupte. Ce aş putea alege dintr-un astfel de ocean?”  ( Alina ).

continuare…


Esec

Aş fi vrut să mă fi trezit dimineaţă şi să fi spus că totul e bine şi frumos, că trăiesc într-o ţară frumoasă plină de oameni sociabili şi ospitalieri (aşa cum circulau zvonurile odinioară), că lumea e cinstită (aşa cum erau pe vremea lui Ţepeş, când dacă găseai o monedă pe jos, n-aveai curajul s-o ridici pentru că era considerat furt şi riscai să-ţi iei ţeapa – la propriu), că pur şi simplu oamenii merită un efort în plus pentru o viaţă mai bună.  Cred că dimineaţa asta pentru prima dată în toată viaţa mea am compătimit guvernul, preşedinţia şi parlamentul. Mi-am dat seama că vina lor e aproape infimă pentru starea ţării şi că avem conducătorii pe care ni-i merităm. Nu mă exclud nici pe mine din rândul masei vinovate. Eu am conducătorii pe care-i merit, sau poate meritam şi mai rău de atât.

M-am născut cu o naivitate de neînţeles. Am crezut că dreptatea şi adevărul sunt nişte aliaţi invincibili, însă am realizat ca dacă vreau să gasesc lucrurile astea două ar trebui să mă convertesc la hinduism poate şi să mă reîncarnez peste vreo 7 vieţi într-o stea.  Nu cred ca ar ajunge minciuna şi nedreptatea până acolo.  Însă, cât mai trăiesc pe pământul ăsta românesc îmi dau seama că aici va tot trebui să scap plicuri în buzunarele doctorilor, va tot trebui să dau şpagă unui om al legii să scap de o amendă luată fix degeaba, aici se va merge în continuare cu naşul, lumea va citi în continuare libertatea (apropo, să vă cumpăraţi ziarul de luni că vine împreună cu un CD cu manele de crăciun ), lumea va înjura în continuare conducerea şi în continuare se vor trezi mulţi alţii ca mine care se vor plânge de ţara asta fără să facă nimic concret pentru a schimba ceva.

Am încercat să fiu mai bun, însă mi-am dat seama ca binele nu se molipseşte; doar răul. Am încercat să fiu civilizat, să nu mai arunc ambalaje la fiecare colţ de stradă, însă am văzut că ţara a rămas la fel de murdară. Am încercat să vorbesc decent, fără înjurături, obscenităţi sau altele, însă mi-am dat seama că asta mă dezbracă de orice autoritate pe care aş putea-o avea.  Am încercat să ajut oamenii mai lipsiţi din jurul meu, însă mi-am seama că săracii nu s-au împuţinat, ci dimpotrivă. Am încercat să fiu un băiat harnic, gândindu-mă că poate prin atitudinea mea încurajez şi pe alţii la lucrul ăsta, însă oamenii au stat la pândă parcă şi au încercat să profite la maxim de mine şi de munca mea. Am încercat să fiu un prieten bun, însă mi-am dat seama că oamenii aşteaptă mult mai mult decât pot oferi şi decât li se poate oferi.

Poate că n-am  încercat destul şi simpla intenţie n-a fost îndeajuns pentru o schimbare vizibila în comportament meu. Poate că deşi încerc să fiu altfel, nu sunt cu nimic mai bun, mai moral, mai responsabil decât ceilalţi. Poate e greşit să mă gândesc că o intenţie bună face un om bun. Poate ca e chiar adevărată zicala aia ca drumul spre iad e pavat cu intenţii bune. Intenţii eşuate. Sau poate că nu-s eşuate încercările astea. Poate că ele nu fac decât să mă ridice la un nivel al normalităţii şi fără efortul ăsta n-aş reuşi să fiu nici măcar ca ceilalţi. Aş fi cu mult mai rău. Poate..

Sau poate nu-i asta soluţia?


Nebuniile isi au vremea lor

Priveam la el oarecum trist. Îmi povestea cu atâta entuziasm cum colegul lui de clasa din liceu îi lipise pe fusta directoarei o bucăţică de scotch (nu băutura ba! – banda ).
El fusese cuminte. Doar observa cum îşi puneau alţii fundul la bătaie pentru o clipă de distracţie. Ştiţi, genul ăla de oameni care vad acţiune doar la TV şi care învaţă glumele din cărţi de bancuri, pentru ca viaţa lor a fost atât de liniştită, încât nu-i aproape nimic de povestit. A învăţat bine, a râs la glumele altora, a mai luat şi el câte un 2, că doar nu era nici el perfect, l-a mai prins şi pe el copiind sau fără temă scrisă, însă cam astea erau singurele lui momente de rebeliune şi nebunie şi nici măcar nu erau intenţionate.

M-a sunat într-o zi mama supărată să-mi spună că Leo şi cu Alex, prietenul lui, au intrat în curtea unui vecin şi i-au scos un strat de ceapă, sau ceva de genul. N-au furat nimic, evident, ci doar de dragul distracţiei. N-am râs ca să nu par ca sfidez situaţia, însă pe cât de dezaprobator a trebuit să fiu faţă de comportamentul lui, pe atât parcă m-am bucurat că face nebuniile copilariei în afara unui monitor şi a unei tastaturi. Dacă nu merge acum la furat cules cireşe , dacă nu se caţără acum prin copacii vecinilor şi dacă nu intra acum pe geam în şcoală, daca nu  face câte-o nebunie din când în când, ce-o să-şi amintească el din copilăria lui? Că a trecut War Craftul sau ca a luat un Foarte Bine la citire?  -( Leo, când vei citi asta, să nu înţelegi că sunt de acord cu comportamentul tău!! N-ai voie să scoţi straturile vecinilor, chiar dacă e amuzant!).

Vremea trece şi m-am trezit cu facultatea aproape terminată, cu serviciu, cu nevastă şi copii şi acum cuvântul de bază trebuie să fie responsabilitatea.  Ei bine, privesc în urmă şi nu regret nebuniile pe care le-am făcut ci dimpotriva, mi se par cele mai mari realizări ale acelei perioade.  Nici n-aveţi idee ce satisfacţie am când îi aud pe alţii povestind de prostiile pe care le făceam eu cu Ovidiu şi Ionuţ în şcoala.  Au meritat toate bătăile mâncate, vizitele la direcţiune, preavizele de exmatriculare, nenumărate note de 2, punctele scăzute la purtare şi orice ne-a mai costat atunci.  Am avut copilăria noastră şi acum nu mă hrănesc cu curajul pe care l-au avut alţii cândva.  A fost vremea nebuniilor şi am profitat din plin de ea.