Category Archives: gandim si noi

#Ilovemylife

#Ilovemylife
Am redus drastic timpul petrecut pe Face, pe Insta.  Nu intentionat, ci pentru ca a inceput sa devina din ce in ce mai neinteresant. Toata lumea are acelasi cont de Face – cu Hua PSD si Hola nu stiu ce insula.  Toata lumea are acelasi cont de Insta cu mancare, flori si pisicine. Nu ca ar fi rau.  Doar ca e lipsit de relevanta, nu mai spune nimic despre omul din spate.
Pe omul din spate il doare capul aproape in fiecare zi. Omul din spate are ochii umflati de stres. Omul din spate e frustrat, suparat, obosit si nu mai are chef.  Asta e cealalta jumatate de poveste.  Dar la asta e greu sa faca o poza.  Asa ca, isi cumpara un frappe, ii face o poza, pune un citat plin de intelepciune al nu stiu carui filosof chinez necunoscut – si #ilovemylife.

Platitudini
Unul din lucrurile esentiale pe care le inveti din cartile bune e discretia.  O poza cu o carte si o cafea e o tenta rupta, e un amestec de verde cu rosu.
O carte buna te invata profunzimea lucrurilor.  Sfatul este insa expresia desavarsita a superficialitatii.
Exista un nou tip de cocalarie – e ostentatia cu lucrurile care ar trebui sa ramana private.
O poza face mai mult decat o mie de cuvinte.  Plus ca daca esti analfabet, la poze nu trebuie sa pui ortograme si virgule.

Nu fiti rau
A trecut mai bine de 1 an de cand n-am mai fost prin Romania.  De cand am plecat am dat burta jos, am pus-o iar, iar am dat-o jos si iar am pus jumate la loc. Dar ma imbrac cu tricouri negre, sa ies mai bine in poze.
Nu mi-e dor de praf, mi-e dor de discutii lungi cu oameni cu mintea lunga. Nu mi-e dor de turme, ci de oameni, unul cate unul.
Anul asta, mai am 40 de pagini si termin de citit prima carte, care nici macar nu-i asa buna.  Groaznic. De fapt, daca pun la socoteala si Old Mac Donald  si Bedtime Stories si Animal Farm & CO, poate ajung la 20.
Oricum, trebuie sa-mi iau doua perechi de adidasi – una pentru acasa, una pentru birou. Dar nu trebuie sa fie prea sport.  O sa vedeti ce mi-am luat, ca vor aparea in pozele din urmatorii 2-3 ani.

Pana una alta,  La multi ani 2018!


Galagie

Eu mi-am format un fel de rutina de dimineata. E plictisitoare, silentioasa, dar merge. Am doua alarme. Una la 7:00 si una la 7:05.  Dupa ce o opresc pe prima, mai dorm 3 minute, apoi iau telefonul in mana, dau luminozitatea la minim si cu un ochi deschis, fortandu-l parca si pe celalt sa se deschida, deblochez telefonul si astept. Cam doua minute. Urmeaza alarma de la 7:05 si trebuie oprita repede. Tin degetul fix unde va aparea butonul de oprire. Nu folosesc amanarea alarmei (snooze). Aia e pentru oameni slabi. Dupa cea de-a doua alarma imi dau seama ca s-a deschis si ochiul stang.  Am timp de trezit undeva la 17 minute pentru ca la 7:24 trebuie sa ma dau jos din pat.  Nu trebuie, dar o fac de fiecare data la fel. Intre timp imi impart timpul cu facebook si instagram. E impropriu zis facebook pentru ca de obice dau click pe primele 2-3 linkuri cu stiri si stau sa le citesc.  Bineinteles ca imi apar stiri cu ororile petrecute prin Parlamentul Romaniei,  pe la Antenei 3 si asa mai departe. Inca nu m-am vindecat de dependenta asta de teatru prost din Romania. Probabil pentru ca in mine inca zace o naivitate care spera ca lucrurile se vor schimba. Naivitatea mea nu a inteles foarte clar mesajul primit. Naivitatea mea nici nu priveste cu mare atentie lucrurile care se intampla in Romania. Naivitatea mea doar spera.

Dupa stiri e cam 7:23. Mai e un minut si simt ca vine clipa in care trebuie sa ma ridic. Asa ca incep sa fac calcule. As putea sa sun sa spun ca nu ma simt bine si sa ma culc inapoi. Apoi fac rapid inventarul lucrurilor cu care as ramane in urma la birou si ma ridic ca electrocutat din pat. Nu sunt chiar asa bolnav. Sunt doar obosit.

La ora  7:41 ies din baie. Verific ceasul pe telefon. Apoi incep sa ma imbrac. Ordinea e mereu aceeasi.  Incep cu boxerii, continui cu verigheta, sosetele, apoi camasa, pantalonii, cureaua, cravata, ceasul, imi pun in buzunarul drept telefonul, in buzunarul stang cheile, in buzunarul drept de la spate port-cardul si cand mai am vreo bancnota ratacita o indes in buzunarul stang de la spate. Apoi ma incalt.  Apoi imi iau geaca.

108 vine la 8:02. De obicei vine plin si nu mai deschide usile din fata sa urce lumea. Permite doar coborarea. Atunci astept 422. Cu 422 traseul e mai lung. Dar nu ma deranjeaza. Pot citi mai mult.

La North Greenwich ma urc intotdeauna in metroul care vine o data la 20 de minute la linia 2.  De obicei ajung cand mai sunt 6 minute si pleaca.  Cele care circula din 2 in 2 minute la linia 1 sunt prea pline.  Asa ca ma asez in cel de la linia 2 si citesc.  Nici nu stiu de ce. Pana la urma e vorba doar de o statie.  Probabil ca asa m-am invatat. Imi dau seama ca metroul a plecat abia fix inainte de Canary Wharf cand trenul se opreste in tunel sa astepte eliberarea liniei. Inainte ma panicam la fiecare 10 secunde petrecute stationand in tunel. Acum m-am invatat. Asa ca imi vad de cititul meu inca 20 de secunde cam cat sa termin paragraful. Apoi ma ridic si ma pun langa usa.

La Canary Wharf e aglomerat. Dar nu mai deranjeaza nici asta. E o aglomeratie frumoasa. Toata lumea e imbracata frumos aici, nimeni nu urla, auzi cuvinte de genul „sorry”, „please”. Nu e ca in City. Imi place mai mult aici.  Nu ies pana afara. Prefer sa o iau prin mall pentru ca e mai cald. In mall e plin. Lumea sta la cozi la cafea si mic-dejunuri sanatoase la 6 lire. In general se citeste o aroganta specific corporatista pe fetele celor mai multi. Ei se stiu project manageri, asociati, vice-presedinti, analisti, in general oameni cu stare. Se simt bine in pozitiile lor.

Doar ca nu doar ei. Imi continui si eu drumul cu pieptul inainte gandidu-ma ca imi place aici.  Chiar daca sunt ca ei. Plictisitor, vesnic obosit, cu visele inlocuite de proiecte si hobby-urile inlocuite de somn. Dar e asa doar o perioada. Asa ma mint.

Au trecut 8 ani de la primul meu job in HR.  Au trecut 8 ani de cand am plecat din Suceava si aproape 1 an de cand sunt in Londra. Am visat la liniste. Acum o am. Dar e prea liniste. Vreau galagie.


Cheia succesului si cheia fericirii

Probabil ca articolul asta e cel mai plictisitor articol pentru persoanele care nu sunt interesate de cheia succesului si cea a fericirii. Dar modul in care se termina acest articol este halucinant! N-o sa va vina sa credeti!!

Si ca sa dam greutate contintului, aruncam vorba lui Plesu (luata de pe ultimul album al lui Grasu XXL) „Fericirea nu trebuie confundata cu succesul pentru ca poti avea succes dar sa nu fii fericit”.

Cheia succesului: E cheia de la casa, cand o incui si pleci. Iti iei lumea in cap si te duci la munca in Anglia.  Munca in Anglia. Suna aproape vulgar. Cuvantul munca include in el parca ruperi de coaste, hartii igienice in mana, lazi cu capsuni si saci de ciment. Si in parte poate fi adevarat. La o adica, daca si in Romania faceai ceva asemanator, de ce sa nu fii si platit pentru asta?  Doar ca e o problema si cu succesul:  un fluturas de salariu mai gras nu inseamna succes. Sau inseamna? Ce inseamna, n-am eu de unde sti.

Succesul la modul generic e greu de urmarit. E ca fericirea.. care „nu se poate atinge niciodata, dar in cautarea careia merita sa-ti petreci toata viata”. (Asta e Chirila.)

Cheia fericirii: E cheia cu care te incui in casa si mananci shaorma pe ascuns cu nevasta. Pentru ca ce nu e pe ascuns trebuie sa fie pe instagram. Asta am invatat de la voi. Si m-am conformat.

Filosofia de balta naste Cohelii milionari facuti din citate truiste. Dar pe cine ar deranja sa fie milionar? Pe un miliardar poate. Noi, restul, poate ne-am multmi sa fim si sutari. Sau miari. Ca ce depaseste sumele astea, inseamna rate la banca si nu mai vrem altele noi.

Anul asta mi-am dat demisia. Anul asta am lasat Bucurestiul cu toate ale lui si m-am dus la munca in Anglia. Anul asta n-am lucrat 4 luni. Anul asta si-a dat si Cristina demisia. Anul asta nici ea n-a lucrat vreo 2 luni. Anul asta ne-am logodit pe cand eram inca someri. Macar eram pe malul Atlanticului. Anul asta ne-am luat viza de America. Anul asta ne-am casatorit in Miami. Cu picioarele in nisip si parul valvoi tot de briza Atlanticului. Doar ca de la celalalt capat. Aa, si nu mai eram someri. Eu lucram deja pentru lupii de pe Wall Street, iar ea pentru aia de pe Regent si Oxford Street.

In dinamica lui, a fost probabil cel mai bun an din vietile noastre care au fost si vor mai fi. Urmeaza rutine plictisitoare. Dar n-a zis nimeni ca plictiseala inseamna nefericire. De fapt, a zis Marquez ca plictiseala e cea mai inalta forma de fericire.  Acum, trebuie doar sa gasim plictiseala la care se referea el. Ca pe a noastra o stim. Si e cam plictisitoare. Ca articolul asta pentru cei neinteresati de cheia succesului si cea a fericirii. Dar daca plictis inseamna fericire, cu placere! Tocmai v-am servit fericire!

Un an bun va doresc, cu rele mici si bune mari!

 


Decorporatizarea

Trăiesc visul. Nu pe al meu. Pe al lor. Şi îl trăiesc eu, nu ei. Alţii trăiesc visul meu și îşi bat joc de el pentru nu e visul lor. Visul lor e la alţii. Şi aia nenorociţi. Pentru au furat visul, crezând e al lor. Dar nu era. Fericirea altora a înseamnat degradarea lor. Pentru ne-am păstrat numele dar ne-am amestecat visurile.

Visul pe care îl trăiesc acum e visul din fiecare vineri în care primesc salariul. Din el mai face parte şi speranţa unui bonus, speranţa spulberată în fiecare fluturaş de salariu; visul de a avea toate emailurile rezolvate; visul de a avea timpul necesar pot certifica CIPD; visul de a şti cum finalizez măcar jumătate din proiectele mele şi visul de apleca mai repede acasă într-o zi de vineri. Mai există părţi încă neactivate acolo – visul primesc şi eu un blackberry, fiu conectat la muncă non-stop, visul unei promovări, visul mutării într-un department din front office – revenue-generator, visul devin şeful şefilor mei.

E visul pe care îl trăiesc acum. Dar nu e visul meu.

Visul meu e departe. Are de-a face cu muzică, are de-a face cu libertatea, are de-a face cu o muncă ce îmi antrenează mintea, nu o extenuează. Visul meu e mi pot lua 3 zile liberefără trebuiască le programez cu 2 luni înainte şi fără trebuiască fac calcule de supravieţuire pentru ele. Visul meu e o luna în Vama. Visul meu e o curte cu iarbă şi cu un grătar. Visul meu e o firma mică, o bicicletă şi un transporter 1. Nu e scump visul asta, dar e departe. Mi l-a luat cineva.

De fapt nu e doar cineva. Mi l-a luat fiecare profesor care m-a pus învăţ lecţii pe de rost, în loc înveţe gândesc. Mi l-a luat fiecare doctor care m-a învăţat atuncicând oamenii depind de ţine, poţi le iei şi pielea de pe ei. Mi l-a luat fiecare român care a înţeles revoluţia se face în faţă televizorului sau pe facebook. Mi l-a luat fiecare politician care a vândut fabirici pe 1 dolar în contul ţării şi 1 milion în contul personal. Mi l-a luat fiecare nenorocit care a dat milionul în contul politicianului şidolarul în contul ţării pentru a face zecile de milioane vânzând fabrică străinilor cu corporaţii. Mi l-a luat fiecare corporaţie care mi-a terfelit mintea prin proiecte, abrevieri, vocabular multilingv şi promisiuni neonorate, inlocuid visul meu mic cu visele lor mari şi globale…

O parte din visul meu e încă acolo. Încă îl trăiesc şi îmi oferă partea aia de fericire care se zbate supravieţuiască prin visele buruienoase ale lor. Şi bucăţică asta de fericire o mi dea energia şi curajul arunc la gunoi visele globale de acum şi mi plantez iarbă în curtea din spate. Încă puţin..


Despre bunăstare

De multe ori mă gândesc că viața m-a născut prematur și m-a băgat în niște incubatoare înainte de vreme. Mă gândesc că mie mi-a fost mai greu decât altora, că eu a trebuit să mă lupt mai mult decât alții, că eu nici dacă o să muncesc 50 de ani n-o să pot realiza ce realizează alții printr-un telefon la tata.  E un gând bolnav care n-aduce nimic bun. E dorința aia firească de a primi laurii unui martir, stând pe un șezlong în Vamă. Și nu merge chiar așa.

Cuvintele cele mai frumoase nu vin dintr-o burtă sătulă și nici dintr-o excursie pe o plajă cu nisipul ca făina. Arta nu se naște din fericire și apropierea de Dumnezeu e cea mai grea atunci când toate lucrurile merg bine. Dar cine-a avut vreodată curajul să-i ceara lui Dumnezeu suferință ca rugăciunea să fie mai sinceră? Cine a avut vreodată curajul să-i ceară lui Dumnezeu sărăcie, ca să-și dea seama mai bine de bunătatea lui Dumnezeu? Cine-i atât de nebun să ceară cancer pentru a vedea minunea?

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi!


Despre iubirea de țară

În perioada alegerilor din toamnă, pe strada Justiției a supraviețuit un afiș alb negru pe care scria atât: ”Românilor, nu vă mai alegeți conducători care nu-și iubesc țara!  – Petre Țuțea”.  Au omis să scrie și cealaltă vorbă pe care o zicea Țuțea cu un an înainte să moară, în ’90 “după ce i-au readus pe comunişti la conducerea ţării” – “Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci treisprezece ani de temniţă pentru un popor de idioţi! De asta numai eu am fost în stare…”.

               Începe cu o speranță, continuă cu un sacrificiu și se termină cu o trădare.


Doar dus, vă rog

Cum reușesc oamenii să-și dea seama dacă virtuțile lui Prudentius s-au ascuns într-o oglindă cenușie sau dacă și-au abandonat lupta scăldându-se mai degrabă în mocirla capitalelor lui Grigorie I cel Mare?

S-au întâmplat și minuni.  Pentru unele din ele însă am muncit de Luni până Vineri până am căzut leșinat într-o saltea de cămin, îmbibată cu ploșnițe.  Și atunci.. se mai numesc minuni?

N-am înțeles nici până acum dacă au fost ani de foamete sau de belșug.

S-au făcut 7 ani de când mi-am cumpărat un bilet doar dus spre București.  Mie mi-a lipsit un Iosif capabil să-mi tâlcuiască anii ăștia. Dar..

Biletul meu doar dus a expirat.

_______________________________________________________________

22.99 de euro costă următorul bilet.  Nu știu ce valabilitate are. Ochiul dracului îmi zice de o lună. E cam pesimist. Credința îmi zice că mai mult.

Merg orbește, fără să știu unde voi sta, ce voi face, cum va fi.

Despre locul ăla… știu doar că oamenii sunt mai politicoși.  Știu că au un ceai bun și mai știu că umbrelele care se vând aici cu 10 lei nu vor face față.

Poate să fie curaj, poate să fie iresponsabilitate, poate să fie perspectivă sau poate să fie naivitate.  Oricum ar fi..

Pe 14 martie, la ora 12:00, cu un troler mai greu cu 2 kg decât cel din 2008, mă voi urca speriat într-un avion. De acolo mai departe..

Doamne-ajută!


Despre oportunități

Probabil una din foarte puținele oportunități care ni se oferă în viață, necondiționat, fără interese ezoterice (dacă mi se permite asocierea), care pur și simplu ni se oferă – este oportunitatea de a ne naște.  Din momentul ăla, fiecare oportunitate începe să îmbrace tot felul de forme, tot felul de ambalaje, până ajunge să se demaște într-un interes sau într-o obligație. Nimic nou. Toți învățăm asta la un moment dat.  Aproape toți. Mai există oameni care trăiesc visul drumurilor fără gropi.

Oportunitatea de a merge la școală, de a învăța lucruri s-a dovedit a fi mai târziu un pretext pentru o notă de plată fantastic de mare.  Oportunitatea unui serviciu aparent bun s-a dovedit a fi nimic altceva decât oportunitatea de a fi exploatat. Și dacă în relativismul aprecierilor, perspectiva asta ar fi una demnă de luat în considerare, se mai merită? Răspunsul popular, normal și la modă e că – depinde.  Dar, în cazul în care nu se merită, ai de ales?

Nu-mi propun să forțez un răspuns generalizat. N-am nici măcar unul particular, care să-mi folosească mie.  Cu toate astea, încep să recunosc tot mai ușor momentul în care prețul primit pentru oportunitate devine prea mic. Mersul lucrurilor obligă la semnarea unui contract cu valoare perisabilă, dar când degradarea valorii ajunge vizibilă, mai rămâne și altceva de făcut în afara evidentului?

Mă gândesc la oportunități. Mă gândesc să-mi retrag răspunsul pe care l-am dat mereu întrebării dacă nu cumva plec și eu.  Mă mai gândesc și că n-am fost niciodată omul drumului fără gropi.  Stelele mele mai degrabă mi-au săpat gropile și mi-au pus bolovanii scoși din ele în spate.  Bine, exagerez puțin, însă consider tot mai mult biletul ăla de avion..


Despre cum a murit părintele Zosima și despre cum n-am citit Frații Karamazov

O imagine (necinstită pe deplin, recunosc) pe care mi-am format-o este cea de cititor pasionat. N-o zic dintr-o falsă modestie, ci dintr-o realitate – nu citesc mult – în medie, cam o carte pe lună.  Mi-aș dori să citesc mai mult. Și nu e vina timpului. Că, dacă aș renunța deplin la seriale, aș avea timp de încă 1-2 cărți pe lună.  Trebuie să mai recunosc și faptul că întâi a apărut blogul, apoi au apărut lecturile.  Încă îmi construiesc baza lecturilor. De-asta s-ar putea să mai apară pe Goodreads că citesc Moara cu noroc, Winnetou sau Jules Vernes, deși le-am cam ratat momentul lor de maxim efect.

Lăsând la o parte basmele copilăriei și poeziile din liceu, lectura care mi-a făcut poftă de citit a fost oarecum recentă, pe la sfârșitul lui 2011 – Papillon – Henri Charriere.  Venea imediat după ce mă uitasem a doua oară la Prison Break.  Am citit-o repede. M-a prins, deși nu mai aveam exercițiul cititului și cele 450 de pagini mă speriau de fiecare dată când deschideam cartea. După Papillon am încercat Frații Karmazov. Am abandonat-o. Nu eram pregătit. Am prins o carte de-a lui Puric. M-a enervat naționalismul dus până la absurd, dar mi-a plăcut.  Am mers mai departe cu Maytrei, Jurnalul Fericirii (carte care m-a umilit) apoi am mai încercat o data Frații Karamazov. După 100 de pagini am abandonat din nou. Încă nu eram pregătit. Mi-era ciudă. Atâtea trimiteri către ea, atâtea idei, însă prea grea.  Am mai citit Kazantzakis, Kafka, Lungu, după care am încercat din nou Frații Karamazov. Și…  Victorie! Am terminat-o! Acum știam și eu de Răzvrătire, de Marele Inchizitor, de Zosima, de Alioșa. În sfârșit!  Până acum câteva luni.

Într-o discuție cu intelectualii ( și eu ca un intelectual parvenit), ne-am trezit schimbând idei din Dostoyevsky.  Totul bine până la un punct.  Daniel începuse să povestească ce s-a întâmplat după ce a murit părintele Zosima.  Ascultam și nu pricepeam. Am citit și eu Frații Karamzov și părintele Zosima, ce-i drept era bolnav rău, dar nu murise! Am început să ascult în continuare și l-am întrebat mai mult în șoaptă pe Cornel – ‘auzi, dar la mine în carte n-a murit Zosima’. Mi-a răspuns amuzat, ca un om pentru care Dostoyevsky e o bază pusă de vreo 10 ani – ‘a murit, dar în volumul II’.

Așa că am continuat cu Cervantes, Tolstoi, Orwell, Dante ( Dante ! ), Poe, Pleșu, Stendhal …Și, offf.. Karamazov.. are două volume și l-am citit doar pe primul!


Celor 21 de prieteni

M-am gândit să scriu un articol argumentat, o scrisoare, să pun liniuță după fiecare propoziție încercând să raționez cu voi, cinstit, cu cărțile pe față, însă am decis să n-o fac.  Ultimul an a demonstrat că nu rațiunea pune mâna pe ștampilă, ci ura, disprețul și invidia.  E de înțeles. Suntem cu toții intr-o confuzie. Am trăi 25 de ani sperând, acum vine cineva și ne bagă speranțele la pușcărie.  Ne-au furat. Ne-au trădat în ultimul hal. Nu mai avem încredere în nimeni. Trebuie să ne luăm soarta în mâini, s-o acceptăm așa cum e și să mergem mai departe. Cât mai departe. Dacă nu se poate în Australia, măcar în Canada sau Norvegia.  Am auzit că acolo le e mai bine oamenilor, că acolo nu trebuie să stai mereu și mereu cu facturile în mână, cu bagajele făcute, cu ratele neplătite luni de zile.. Am auzit că acolo e mai bine. Cu cât mai departe, cu atât mai bine.

A început România să devină un magnet al răului, cu centrul în București.

E o confuzie justificată. Cine nu s-a săturat de discursuri, de promisiuni, de scandaluri și de mizerie? Poate că toată clasa asta politică a avut meritul ei. Ne-a mințit atât de mult încât chiar începeam să credem că ne e bine. Apoi, când am început să plătim facturile minciunilor lor am ajuns la concluzia că au furat atât, încât uitându-ne la ce a rămas, am ajuns la concluzia că nu se mai poate face nimic.   Acum, ne zâmbesc frumos, cu același zâmbet cu care și-au băgat mâinile până în fundul buzunarelor noastre când ne-au jefuit – cu taxe ilegale, cu legi servite, cu licitatii simulate și contracte fictive, zâmbesc implorând o simplă ștampilă de la noi. Dacă nu le-o dăm, și-o iau singuri – așa că, oameni buni, dragi prieteni, primul meu gând e rugămintea – mergeți la vot! Ce nu votați voi, au grijă să fure ei.

Spunea siteul de citate de pe net, că spunea Einstein că prostia absolută înseamnă să faci un lucru de mai multe ori, așteptând rezultate diferite. Acum, eu întreb, nu vă spun: Dacă țara asta a fost vândută de-a dreptul rând pe rând de Iliescu, Năstase, Tăriceanu, Ponta, ce așteptați nou de la ei?

Am urmărit îndeaproape campania asta electorală. E cea mai mizerabilă campanie pe care am văzut-o. E construită din mormane de gunoaie puse în brațele contra-candidaților, nicidecum dintr-o viziune de țară. – Cu o excepție, o surpriză plăcută care m-a făcut să sper, să cred că putem merge într-o direcție bună.

Nu cred că un om poate învinge un sistem, însă cred că un președinte competent, calificat și binevoitor e un pas uriaș. Cred că Monica Macovei poate fi un pas uriaș într-o direcție bună.

Și acum, celor 21 de prieteni – simpatizanți ai paginii lui Ponta. Votul e expresia libertății voastre pe care n-o poate contesta nimeni, însă, oameni buni – dincolo de statistici și grafice mai mult sau mai puțin adevărate, uitați-vă în frigiderul vostru, uitați-vă la prețul combustibilului de la pompă, la fluturașul de salariu, la autostrăzile noastre, uitați-vă la spitale, uitați-vă la școli. Dacă vă place ce vedeți, votați Ponta.