1 milion de clasici

Am inceput cu un Red Bull.   Pentru ca n-a facut fata, am avut la indemana si un Lucozade.   Si-au facut treaba pentru cele 2 ore de condus. Insa, cand am ajuns, eram inapoi la cei 2% viata. Asa ca am luat o cola, care s-a dus in gol. Ultima incercare a fost cafeaua.  Acum am o minte adormita si un corp, de la gat in jos, care urla ca nu pricepe de ce atata cofeina in vene.

Si eu nici macar n-am dreptul sa ma plang de nesomn, Ca nu eu sunt ala care se trezeste in fiecare ora sau trebuie sa faca ceva.  Eu doar deschid ochii din cand in cand, ii iau picioarele lui Liam de pe capul meu, trec prin procesul de constiinta in care ma intreb daca ar trebui sa-l iau pe Josh, sa doarma si Cristina macar vreo 2 ore, dar imi aduc aminte, convenabil, ca nu pot alapta. Asa ca inchid ochii la loc si incerc sa dorm pentru urmatoarea ora, nelasandu-ma doborat de sentimentul de vinovatie.   

Eh, e greu.

Dar e si frumos.

Dupa cum ziceau 1 milion de clasici, parinti din Romania.

 

 

#Ilovemylife

#Ilovemylife
Am redus drastic timpul petrecut pe Face, pe Insta.  Nu intentionat, ci pentru ca a inceput sa devina din ce in ce mai neinteresant. Toata lumea are acelasi cont de Face – cu Hua PSD si Hola nu stiu ce insula.  Toata lumea are acelasi cont de Insta cu mancare, flori si pisicine. Nu ca ar fi rau.  Doar ca e lipsit de relevanta, nu mai spune nimic despre omul din spate.
Pe omul din spate il doare capul aproape in fiecare zi. Omul din spate are ochii umflati de stres. Omul din spate e frustrat, suparat, obosit si nu mai are chef.  Asta e cealalta jumatate de poveste.  Dar la asta e greu sa faca o poza.  Asa ca, isi cumpara un frappe, ii face o poza, pune un citat plin de intelepciune al nu stiu carui filosof chinez necunoscut – si #ilovemylife.

Platitudini
Unul din lucrurile esentiale pe care le inveti din cartile bune e discretia.  O poza cu o carte si o cafea e o tenta rupta, e un amestec de verde cu rosu.
O carte buna te invata profunzimea lucrurilor.  Sfatul este insa expresia desavarsita a superficialitatii.
Exista un nou tip de cocalarie – e ostentatia cu lucrurile care ar trebui sa ramana private.
O poza face mai mult decat o mie de cuvinte.  Plus ca daca esti analfabet, la poze nu trebuie sa pui ortograme si virgule.

Nu fiti rau
A trecut mai bine de 1 an de cand n-am mai fost prin Romania.  De cand am plecat am dat burta jos, am pus-o iar, iar am dat-o jos si iar am pus jumate la loc. Dar ma imbrac cu tricouri negre, sa ies mai bine in poze.
Nu mi-e dor de praf, mi-e dor de discutii lungi cu oameni cu mintea lunga. Nu mi-e dor de turme, ci de oameni, unul cate unul.
Anul asta, mai am 40 de pagini si termin de citit prima carte, care nici macar nu-i asa buna.  Groaznic. De fapt, daca pun la socoteala si Old Mac Donald  si Bedtime Stories si Animal Farm & CO, poate ajung la 20.
Oricum, trebuie sa-mi iau doua perechi de adidasi – una pentru acasa, una pentru birou. Dar nu trebuie sa fie prea sport.  O sa vedeti ce mi-am luat, ca vor aparea in pozele din urmatorii 2-3 ani.

Pana una alta,  La multi ani 2018!

Doua ani

Două ani de zile trec
Și eu tot simpt că petrec
Veața mea-i așa de bună
De se vede de pe lună.

Te iubesc în ce mai mult
Și mă bucur că mă mut.
Nu doar eu ci noi toți trei
Să petrecem cu hamei!

A fost bine, dar acum
E mai bine.  Cum? Dacum!
Două ani de insurat
M-a făcut și mai bărbat.

Ești femeia veții mele,
Ești căzută ca din stele.
Ca un înger ești mereu,
Ca un aur minereu.

La mulți ani și sănătate
Să petrecem mai departe!
Încă 90 de ani
Să urlăm ca ciocârlani!

Bucuroși și fericiți,
Cu dușmanii nimiciți,
Doar cu tine-mbătrânesc,
Fă nevastă, te iubesc!

Viață-n libertate

 

Când am avut ultimul interviu pentru jobul actual a trebuit să merg până la etajul 21.  Nu mai fusesem niciodată așa sus într-o clădire. Stând pe scaunul din fața recepției, așteptând să se adune lumea pentru care trebuia să țin prezentările, lupta mea cea mai mare era să nu fac un atac de panică pentru că nu pot ieși din clădire. Sau că nu știu cum să ies. Nu mă interesa nici prezentarea, nici celelalte probe ale interviului, ci pur și simplu mă lua amețeala gândindu-mă că nu știu calea de ieșire.  Acum lucrez la același etaj în aceeași clădire. Știu cum să ies și nu mai am lupta aia de la început.

Deși n-am găsit termen echivalent în limba română, l-am găsit în engleză – cleithrophobia. E frica de a rămâne blocat undeva sau încuiat, lipsit de libertate.  Și nu e teama aia de bază, evidentă, pe care o are toată lumea. E ceva mai degrabă patologic.  E ușor de confundat cu claustrofobia. Am confundat-o și eu câțiva ani. Pe alocuri se mai intersectează simptomele. Dar nu e totuna.

Ieri am fost în aeroport, în Gatwick.  Trenul m-a lăsat în terminalul de sud. Eu trebuia să ajung în nord. Între peronul trenului și terminal n-am găsit nici o ieșire. Cu toate astea m-am pornit spre shuttle-ul care ducea în terminalul de nord. Când am ajuns în stație, am făcut stânga împrejur pentru că încă nu găsisem încă ieșirea. Așa că m-am întors să o caut.  Am găsit-o. Și am stat acolo 20 de minute să mă liniștesc.  După ce m-am liniștit am plecat spre terminalul din nord. Cum am ajuns acolo, am căutat o ieșire.  Am găsit-o oarecum repede. Era o terasă unde ieșea lumea să fumeze. Cu toate astea problema a fost rezolvată doar parțial, pentru că nu era o ieșire adevărată. Era doar o ieșire la aer. Nu ieșeam din aeroport.  Mai aveam aproape 3 ore până trebuia să mă urc în avion. Și calculam în mintea mea. Trei ore în aeroport, 2 ore jumătate în avion, apoi înca 30 de minute să ies afară.. E foarte mult timp în care stau blocat. Și am stat cam 30 de minute în fața porților de la securitate încercând să-mi fac curaj să intru. Știam că o dată intrat, nu mai puteam ieși de acolo.

E de fiecare dată aceeași luptă.  Pentru că deși știu că e ok, că nu se întâmplă nimic, cineva în mine urlă ca un tâmpit: „Viață-n libertate, ori moarte”.  Și când nu văd libertatea.. văd .. panica.

După un an, despre altul

Azi de dimineață mi-a scris un prieten.  Nu mai știu multă lume care ar numi prieten pe cineva cu care nu a mai avut o conversație de vreo 10 ani.  Însă eu am mulți prieteni.  N-am uitat de ei. O dată la ceva timp mă tot gândesc.. Oare ce-or mai face Marius și Ramona?  Cum o mai duc Alin și Natalie oare?  Dar Liviu și Cătălina, Paul și Oana, Andrei și Dana, Ionuț și Paula, Ovidiu și Ana, Ovidiu și Alina, Vasile, Marius, Ovidiu .. și așa mai departe. Mă gândesc la ei și gândul ăsta e ca o conversație. Vorbim în gând, ne urăm de bine și ne dăm întâlnire în alt gând, peste câteva luni.

Pentru ei ne-am întors; pentru că am confundat distanța cu timpul. Și tare mi-aș dori, acum că am rezolvat problema distanței, să găsim o soluție și la problema timpului.

Pe celălalt monitor e deschisă o prezentare la Anexa 1. Cred că ar fi bine să mă întorc la ea. 

În 2017 nu știu ce-o să se întâmple. Avem un plan pe termen scurt. După termenul scurt dăm loc minunilor. Pentru că până acum, minunile ne-au călăuzit mult mai bine decât excelurile mele. Și-atunci, poate e nevoie de puțină credință mai mult decât de alte planuri.

Nu știu cum va fi, dar om trăi și-om vedea.

Până atunci, ne întâlnim în alte gânduri…

Un an bun!

Galagie

Eu mi-am format un fel de rutina de dimineata. E plictisitoare, silentioasa, dar merge. Am doua alarme. Una la 7:00 si una la 7:05.  Dupa ce o opresc pe prima, mai dorm 3 minute, apoi iau telefonul in mana, dau luminozitatea la minim si cu un ochi deschis, fortandu-l parca si pe celalt sa se deschida, deblochez telefonul si astept. Cam doua minute. Urmeaza alarma de la 7:05 si trebuie oprita repede. Tin degetul fix unde va aparea butonul de oprire. Nu folosesc amanarea alarmei (snooze). Aia e pentru oameni slabi. Dupa cea de-a doua alarma imi dau seama ca s-a deschis si ochiul stang.  Am timp de trezit undeva la 17 minute pentru ca la 7:24 trebuie sa ma dau jos din pat.  Nu trebuie, dar o fac de fiecare data la fel. Intre timp imi impart timpul cu facebook si instagram. E impropriu zis facebook pentru ca de obice dau click pe primele 2-3 linkuri cu stiri si stau sa le citesc.  Bineinteles ca imi apar stiri cu ororile petrecute prin Parlamentul Romaniei,  pe la Antenei 3 si asa mai departe. Inca nu m-am vindecat de dependenta asta de teatru prost din Romania. Probabil pentru ca in mine inca zace o naivitate care spera ca lucrurile se vor schimba. Naivitatea mea nu a inteles foarte clar mesajul primit. Naivitatea mea nici nu priveste cu mare atentie lucrurile care se intampla in Romania. Naivitatea mea doar spera.

Dupa stiri e cam 7:23. Mai e un minut si simt ca vine clipa in care trebuie sa ma ridic. Asa ca incep sa fac calcule. As putea sa sun sa spun ca nu ma simt bine si sa ma culc inapoi. Apoi fac rapid inventarul lucrurilor cu care as ramane in urma la birou si ma ridic ca electrocutat din pat. Nu sunt chiar asa bolnav. Sunt doar obosit.

La ora  7:41 ies din baie. Verific ceasul pe telefon. Apoi incep sa ma imbrac. Ordinea e mereu aceeasi.  Incep cu boxerii, continui cu verigheta, sosetele, apoi camasa, pantalonii, cureaua, cravata, ceasul, imi pun in buzunarul drept telefonul, in buzunarul stang cheile, in buzunarul drept de la spate port-cardul si cand mai am vreo bancnota ratacita o indes in buzunarul stang de la spate. Apoi ma incalt.  Apoi imi iau geaca.

108 vine la 8:02. De obicei vine plin si nu mai deschide usile din fata sa urce lumea. Permite doar coborarea. Atunci astept 422. Cu 422 traseul e mai lung. Dar nu ma deranjeaza. Pot citi mai mult.

La North Greenwich ma urc intotdeauna in metroul care vine o data la 20 de minute la linia 2.  De obicei ajung cand mai sunt 6 minute si pleaca.  Cele care circula din 2 in 2 minute la linia 1 sunt prea pline.  Asa ca ma asez in cel de la linia 2 si citesc.  Nici nu stiu de ce. Pana la urma e vorba doar de o statie.  Probabil ca asa m-am invatat. Imi dau seama ca metroul a plecat abia fix inainte de Canary Wharf cand trenul se opreste in tunel sa astepte eliberarea liniei. Inainte ma panicam la fiecare 10 secunde petrecute stationand in tunel. Acum m-am invatat. Asa ca imi vad de cititul meu inca 20 de secunde cam cat sa termin paragraful. Apoi ma ridic si ma pun langa usa.

La Canary Wharf e aglomerat. Dar nu mai deranjeaza nici asta. E o aglomeratie frumoasa. Toata lumea e imbracata frumos aici, nimeni nu urla, auzi cuvinte de genul „sorry”, „please”. Nu e ca in City. Imi place mai mult aici.  Nu ies pana afara. Prefer sa o iau prin mall pentru ca e mai cald. In mall e plin. Lumea sta la cozi la cafea si mic-dejunuri sanatoase la 6 lire. In general se citeste o aroganta specific corporatista pe fetele celor mai multi. Ei se stiu project manageri, asociati, vice-presedinti, analisti, in general oameni cu stare. Se simt bine in pozitiile lor.

Doar ca nu doar ei. Imi continui si eu drumul cu pieptul inainte gandidu-ma ca imi place aici.  Chiar daca sunt ca ei. Plictisitor, vesnic obosit, cu visele inlocuite de proiecte si hobby-urile inlocuite de somn. Dar e asa doar o perioada. Asa ma mint.

Au trecut 8 ani de la primul meu job in HR.  Au trecut 8 ani de cand am plecat din Suceava si aproape 1 an de cand sunt in Londra. Am visat la liniste. Acum o am. Dar e prea liniste. Vreau galagie.

Cheia succesului si cheia fericirii

Probabil ca articolul asta e cel mai plictisitor articol pentru persoanele care nu sunt interesate de cheia succesului si cea a fericirii. Dar modul in care se termina acest articol este halucinant! N-o sa va vina sa credeti!!

Si ca sa dam greutate contintului, aruncam vorba lui Plesu (luata de pe ultimul album al lui Grasu XXL) „Fericirea nu trebuie confundata cu succesul pentru ca poti avea succes dar sa nu fii fericit”.

Cheia succesului: E cheia de la casa, cand o incui si pleci. Iti iei lumea in cap si te duci la munca in Anglia.  Munca in Anglia. Suna aproape vulgar. Cuvantul munca include in el parca ruperi de coaste, hartii igienice in mana, lazi cu capsuni si saci de ciment. Si in parte poate fi adevarat. La o adica, daca si in Romania faceai ceva asemanator, de ce sa nu fii si platit pentru asta?  Doar ca e o problema si cu succesul:  un fluturas de salariu mai gras nu inseamna succes. Sau inseamna? Ce inseamna, n-am eu de unde sti.

Succesul la modul generic e greu de urmarit. E ca fericirea.. care „nu se poate atinge niciodata, dar in cautarea careia merita sa-ti petreci toata viata”. (Asta e Chirila.)

Cheia fericirii: E cheia cu care te incui in casa si mananci shaorma pe ascuns cu nevasta. Pentru ca ce nu e pe ascuns trebuie sa fie pe instagram. Asta am invatat de la voi. Si m-am conformat.

Filosofia de balta naste Cohelii milionari facuti din citate truiste. Dar pe cine ar deranja sa fie milionar? Pe un miliardar poate. Noi, restul, poate ne-am multmi sa fim si sutari. Sau miari. Ca ce depaseste sumele astea, inseamna rate la banca si nu mai vrem altele noi.

Anul asta mi-am dat demisia. Anul asta am lasat Bucurestiul cu toate ale lui si m-am dus la munca in Anglia. Anul asta n-am lucrat 4 luni. Anul asta si-a dat si Cristina demisia. Anul asta nici ea n-a lucrat vreo 2 luni. Anul asta ne-am logodit pe cand eram inca someri. Macar eram pe malul Atlanticului. Anul asta ne-am luat viza de America. Anul asta ne-am casatorit in Miami. Cu picioarele in nisip si parul valvoi tot de briza Atlanticului. Doar ca de la celalalt capat. Aa, si nu mai eram someri. Eu lucram deja pentru lupii de pe Wall Street, iar ea pentru aia de pe Regent si Oxford Street.

In dinamica lui, a fost probabil cel mai bun an din vietile noastre care au fost si vor mai fi. Urmeaza rutine plictisitoare. Dar n-a zis nimeni ca plictiseala inseamna nefericire. De fapt, a zis Marquez ca plictiseala e cea mai inalta forma de fericire.  Acum, trebuie doar sa gasim plictiseala la care se referea el. Ca pe a noastra o stim. Si e cam plictisitoare. Ca articolul asta pentru cei neinteresati de cheia succesului si cea a fericirii. Dar daca plictis inseamna fericire, cu placere! Tocmai v-am servit fericire!

Un an bun va doresc, cu rele mici si bune mari!

 

Decorporatizarea

Trăiesc visul. Nu pe al meu. Pe al lor. Şi îl trăiesc eu, nu ei. Alţii trăiesc visul meu și îşi bat joc de el pentru că nu e visul lor. Visul lor e la alţii. Şi aia nenorociţi. Pentrucă au furat visul, crezând că e al lor. Dar nu era. Fericirea altora a înseamnat degradarea lor. Pentru că ne-am păstrat numele dar ne-am amestecat visurile.

Visul pe care îl trăiesc acum e visul din fiecare vineri în care primesc salariul. Din el mai face parte şi speranţa unui bonus, speranţa spulberată în fiecare fluturaş de salariu; visul de a avea toate emailurile rezolvate; visul de a avea timpul necesar să mă pot certifica CIPD; visul de a şti cum să finalizez măcar jumătate din proiectele mele şi visul de apleca mai repede acasă într-o zi de vineri. Mai există părţi încă neactivate acolo – visul să primesc şi eu un blackberry, să fiu conectat la muncă non-stop, visul unei promovări, visul mutării într-un department din front office – revenue-generator, visul să devin şeful şefilor mei.

E visul pe care îl trăiesc acum. Dar nu e visul meu.

Visul meu e departe. Are de-a face cu muzică, are de-a face cu libertatea, are de-a face cu o muncă ce îmi antrenează mintea, nu o extenuează. Visul meu e să–mi pot lua 3 zile liberefără să trebuiască să le programez cu 2 luni înainte şi fără să trebuiască să fac calcule de supravieţuire pentru ele. Visul meu e o luna în Vama. Visul meu e o curte cu iarbă şi cu un grătar. Visul meu e o firma mică, o bicicletă şi un transporter 1. Nu e scump visul asta, dar e departe. Mi l-a luat cineva.

De fapt nu e doar cineva. Mi l-a luat fiecare profesor care m-a pus să învăţ lecţii pe de rost, în loc să mă înveţe să gândesc. Mi l-a luat fiecare doctor care m-a învăţat că atuncicând oamenii depind de ţine, poţi să le iei şi pielea de pe ei. Mi l-a luat fiecare român care a înţeles că revoluţia se face în faţă televizorului sau pe facebook. Mi l-a luat fiecare politician care a vândut fabirici pe 1 dolar în contul ţării şi 1 milion în contul personal. Mi l-a luat fiecare nenorocit care a dat milionul în contul politicianului şidolarul în contul ţării pentru a face zecile de milioane vânzând fabrică străinilor cu corporaţii. Mi l-a luat fiecare corporaţie care mi-a terfelit mintea prin proiecte, abrevieri, vocabular multilingv şi promisiuni neonorate, inlocuid visul meu mic cu visele lor mari şi globale…

O parte din visul meu e încă acolo. Încă îl trăiesc şi îmi oferă partea aia de fericire care se zbate să supravieţuiască prin visele buruienoase ale lor. Şi bucăţică asta de fericire o să–mi dea energia şi curajul să arunc la gunoi visele globale de acum şi să–mi plantez iarbă în curtea din spate. Încă puţin..

Doua minute in tunel

Pentru cei mai multi pare o gluma pentru oameni slabi, un motiv in plus de a face misto de mine si recunosc ca situatiile in care ma baga prostia asta sunt de-a dreptul tampite.

Adevarul e ca am fost pus deseori in situatia de a ma gandi ca vin rusii cu tancurile peste noi. Si ma strangea putin in spate ideea de razboi, insa am zis ca sunt barbat si trebuie sa-mi asum asta. Am fost de cateva ori in la un pas de a fi calcat de masina sau de tramvai, dar au fost experiente care au venit repede si au plecat. Am fost intins pe o masa de operatie, cu un doctor care inca avea bistriul infipt in spatele meu si eu deja ma trezeam din anestezie. M-au trecut cateva transpiratii, insa am facut fata cu brio.

Am fost in metrou. A oprit pentru 2 minute intre statii. Am transpirat. Inima a inceput sa-mi bata puternic. Am inceput sa numar cu voce tare. N-a functionat. Mi-am pus muzica. N-a functionat. Am inchis muzica. N-a functionat. Am scos o carte. Si inima batea tot mai repede. Si deja echilibrul incepea sa dea rateuri.. Cu inima batand si mai tare. Ingrozit de moment mi-am marturisit toate pacatele. Si ale mele si ale copiilor pe care sper sa-i am intr-o zi. Apoi ale copiilor copiilor lor si ale prietenilor lor. Apoi am inventat lucruri pe care nu le-am facut si le-am marturisit si pe alea. Apoi am marturisit ca am mintit mai inainte. Apoi am promis ca daca ies de acolo viu o sa fiu mai bun ca Arsenie Boca si o sa-mi dau si rinichii la saraci. Mi-am auzit si mi-am numarat fiecare respiratie ca fiind ultima si ..inima tot batea si mai tare.. si parca deja totul devenea cumva incetosat.. si se misca in cu incetinitorul.. si echilibrul dadea rateul final.. si am zis ca gata… asta a fost. Dar nu era gata. A fost doar un reset.. si am luat-o de la capat cu pacatele. Doar ca nu voiam sa ma repet.. si nu mai gaseam altele noi.. Si crestea panica, sa nu cumva sa las vreo unul nespus. Si apoi ma gandeam sa scot repede banii ce-i am in buzunar sa-i dau unuia care pare mai sarac. Sa mai traga balanta cu fapte bune in jos.. Dar nu umblu cu cash dupa mine.. Si inima batea si mai tare… si apoi iar incepea totul sa devina incetosat…. si imi auzeam inima tot mai tare si tot mai repede.. si .. Dupa aia a pornit metroul.

Nu mai e claustrofobie si nici agorafobie. Sunt atat de groaznice momentele alea incat declansatorul panicii devine frica de panica. Si de frica sa nu am un atac de panica, fac un atac de panica. Si de fiecare data dupa ce trece, ma trezesc ca dupa ce am fost rapit de extraterestri si redat din nou lumii. Si continui de parca nimic nu s-ar fi intamplat, asteptand urmatoarea runda.

A fost doar alte doua minute in tunel.

Libertati

A trecut aproape jumatate de an de cand am plecat si, in afara unui stres cu obiect diferit, nu s-a schimbat mare lucru.  Toata lumea spune aceeasi poveste.  La inceput a fost mai greu.  Nu stiu daca sa zic diferit. Nici nu stiu daca mai sunt la inceput sau nu.  Cert e ca am acceptat si am imbratisat rapid situatia, incercand sa ma adaptez de parca nici n-am plecat nicaieri.

Londra nu e cum m-as fi asteptat. E si mai buna si mai rea. E mai buna ca, pana am ajuns aici, aveam impresia cultivata de o propaganda inca asemanatoare cu cea despre care citesc in amintirile din perioada comunismului, ca in Bucuresti si-au gasit sediul cele mai mari si mai bune firme si ca Pipera e centrul de afaceri al Europei.  Stiu ca suna absurd si copilaresc, insa am aflat ca exista si firme mai mari decat Oracle si HP care n-au sediul neaparat in Romania. E mai buna pentru ca, in ceea ce fac eu, performanta din Bucuresti aici e mediocritate. Si sunt obligat sa ma adaptez. Sa fiu si mai bun. E si mai rea Londra decat m-as fi asteptat. E mai rea pentru ca e lipsita de identitate culturala. Politetea englezeasca e inabusita de urlete in limba africana sau de miros de transpiratie de indian. Sau de roman, de spaniol, de grec, de polonez. De pachistanez, de marocan, de turc. De irlandez, de alt roman, de englez – ca si ei put, si apoi iar de indian.  Pentru ca aici nu mai stii.

Cateodata mi-e dor de casa. Nu stiu de care casa pentru ca oriunde m-as duce trebuie sa-mi caut hotel. Si atunci casa ramane ceva abstract, o amintire sau o idee.  Pentru unii e usor sa toarne temelii in pamanturi cumparate in satele de pe langa orase. Pentru ei casa e acolo unde se vorbeste limba lor si fiecare zi petrecuta aici e o zi in care mai sapa un metru in tunelul de evadare spre acasa. E pacat pentru ca n-au inteles ca viata nu s-a trait nici la 20 de ani si nici se va trai la 40. Casele construite departe vor ramane pustii si luxul unui prezent va fi fost ratat. Dar fiecare cu libertatea lui.

Traiesc intr-o lume confuza si sunt de-al lor. Acasa stiam sa ma straduiesc sa supravietuiesc de pe o zi pe alta. Aici nu mai stiu ce ar trebui sa fac atunci cand trebuie sa construiesc dincolo de supravietuire.

Mancarea e proasta. Oamenii sunt cam pestriti. Parcurile sunt fantastice. Camerele sunt mici si scumpe. Nu-i pasa nimanui ca sunt roman. Oamenii sunt prosti. Nu prosti. Sunt dezinteresati. Nu se pricep nici la fotbal, nici la politica, nici la schimbat becuri. Oamenii nu-s albi si nici negri decat daca ei zic asta despre ei. Nici macar barbati sau femei fara sa declare ei asta. Sunt ceea ce vor ei fix cum vor ei. E o libertate dezgustatoare cateodata.  Dar na. fiecare cu libertatea lui.

Nu stiu unde duce articolul asta.  Probabil e o scapare a unei sinceritati care incepe incet incet sa fie umbrita de atata corectitudine politica.

PS: Iertati-mi lipsa diacriticelor. Aici nu avem libertatea sa adaugam o limba noua in control panel.