#Ilovemylife

#Ilovemylife
Am redus drastic timpul petrecut pe Face, pe Insta.  Nu intentionat, ci pentru ca a inceput sa devina din ce in ce mai neinteresant. Toata lumea are acelasi cont de Face – cu Hua PSD si Hola nu stiu ce insula.  Toata lumea are acelasi cont de Insta cu mancare, flori si pisicine. Nu ca ar fi rau.  Doar ca e lipsit de relevanta, nu mai spune nimic despre omul din spate.
Pe omul din spate il doare capul aproape in fiecare zi. Omul din spate are ochii umflati de stres. Omul din spate e frustrat, suparat, obosit si nu mai are chef.  Asta e cealalta jumatate de poveste.  Dar la asta e greu sa faca o poza.  Asa ca, isi cumpara un frappe, ii face o poza, pune un citat plin de intelepciune al nu stiu carui filosof chinez necunoscut – si #ilovemylife.

Platitudini
Unul din lucrurile esentiale pe care le inveti din cartile bune e discretia.  O poza cu o carte si o cafea e o tenta rupta, e un amestec de verde cu rosu.
O carte buna te invata profunzimea lucrurilor.  Sfatul este insa expresia desavarsita a superficialitatii.
Exista un nou tip de cocalarie – e ostentatia cu lucrurile care ar trebui sa ramana private.
O poza face mai mult decat o mie de cuvinte.  Plus ca daca esti analfabet, la poze nu trebuie sa pui ortograme si virgule.

Nu fiti rau
A trecut mai bine de 1 an de cand n-am mai fost prin Romania.  De cand am plecat am dat burta jos, am pus-o iar, iar am dat-o jos si iar am pus jumate la loc. Dar ma imbrac cu tricouri negre, sa ies mai bine in poze.
Nu mi-e dor de praf, mi-e dor de discutii lungi cu oameni cu mintea lunga. Nu mi-e dor de turme, ci de oameni, unul cate unul.
Anul asta, mai am 40 de pagini si termin de citit prima carte, care nici macar nu-i asa buna.  Groaznic. De fapt, daca pun la socoteala si Old Mac Donald  si Bedtime Stories si Animal Farm & CO, poate ajung la 20.
Oricum, trebuie sa-mi iau doua perechi de adidasi – una pentru acasa, una pentru birou. Dar nu trebuie sa fie prea sport.  O sa vedeti ce mi-am luat, ca vor aparea in pozele din urmatorii 2-3 ani.

Pana una alta,  La multi ani 2018!

Reclame

Doua ani

Două ani de zile trec
Și eu tot simpt că petrec
Veața mea-i așa de bună
De se vede de pe lună.

Te iubesc în ce mai mult
Și mă bucur că mă mut.
Nu doar eu ci noi toți trei
Să petrecem cu hamei!

A fost bine, dar acum
E mai bine.  Cum? Dacum!
Două ani de insurat
M-a făcut și mai bărbat.

Ești femeia veții mele,
Ești căzută ca din stele.
Ca un înger ești mereu,
Ca un aur minereu.

La mulți ani și sănătate
Să petrecem mai departe!
Încă 90 de ani
Să urlăm ca ciocârlani!

Bucuroși și fericiți,
Cu dușmanii nimiciți,
Doar cu tine-mbătrânesc,
Fă nevastă, te iubesc!


Viață-n libertate

 

Când am avut ultimul interviu pentru jobul actual a trebuit să merg până la etajul 21.  Nu mai fusesem niciodată așa sus într-o clădire. Stând pe scaunul din fața recepției, așteptând să se adune lumea pentru care trebuia să țin prezentările, lupta mea cea mai mare era să nu fac un atac de panică pentru că nu pot ieși din clădire. Sau că nu știu cum să ies. Nu mă interesa nici prezentarea, nici celelalte probe ale interviului, ci pur și simplu mă lua amețeala gândindu-mă că nu știu calea de ieșire.  Acum lucrez la același etaj în aceeași clădire. Știu cum să ies și nu mai am lupta aia de la început.

Deși n-am găsit termen echivalent în limba română, l-am găsit în engleză – cleithrophobia. E frica de a rămâne blocat undeva sau încuiat, lipsit de libertate.  Și nu e teama aia de bază, evidentă, pe care o are toată lumea. E ceva mai degrabă patologic.  E ușor de confundat cu claustrofobia. Am confundat-o și eu câțiva ani. Pe alocuri se mai intersectează simptomele. Dar nu e totuna.

Ieri am fost în aeroport, în Gatwick.  Trenul m-a lăsat în terminalul de sud. Eu trebuia să ajung în nord. Între peronul trenului și terminal n-am găsit nici o ieșire. Cu toate astea m-am pornit spre shuttle-ul care ducea în terminalul de nord. Când am ajuns în stație, am făcut stânga împrejur pentru că încă nu găsisem încă ieșirea. Așa că m-am întors să o caut.  Am găsit-o. Și am stat acolo 20 de minute să mă liniștesc.  După ce m-am liniștit am plecat spre terminalul din nord. Cum am ajuns acolo, am căutat o ieșire.  Am găsit-o oarecum repede. Era o terasă unde ieșea lumea să fumeze. Cu toate astea problema a fost rezolvată doar parțial, pentru că nu era o ieșire adevărată. Era doar o ieșire la aer. Nu ieșeam din aeroport.  Mai aveam aproape 3 ore până trebuia să mă urc în avion. Și calculam în mintea mea. Trei ore în aeroport, 2 ore jumătate în avion, apoi înca 30 de minute să ies afară.. E foarte mult timp în care stau blocat. Și am stat cam 30 de minute în fața porților de la securitate încercând să-mi fac curaj să intru. Știam că o dată intrat, nu mai puteam ieși de acolo.

E de fiecare dată aceeași luptă.  Pentru că deși știu că e ok, că nu se întâmplă nimic, cineva în mine urlă ca un tâmpit: „Viață-n libertate, ori moarte”.  Și când nu văd libertatea.. văd .. panica.


După un an, despre altul

Azi de dimineață mi-a scris un prieten.  Nu mai știu multă lume care ar numi prieten pe cineva cu care nu a mai avut o conversație de vreo 10 ani.  Însă eu am mulți prieteni.  N-am uitat de ei. O dată la ceva timp mă tot gândesc.. Oare ce-or mai face Marius și Ramona?  Cum o mai duc Alin și Natalie oare?  Dar Liviu și Cătălina, Paul și Oana, Andrei și Dana, Ionuț și Paula, Ovidiu și Ana, Ovidiu și Alina, Vasile, Marius, Ovidiu .. și așa mai departe. Mă gândesc la ei și gândul ăsta e ca o conversație. Vorbim în gând, ne urăm de bine și ne dăm întâlnire în alt gând, peste câteva luni.

Pentru ei ne-am întors; pentru că am confundat distanța cu timpul. Și tare mi-aș dori, acum că am rezolvat problema distanței, să găsim o soluție și la problema timpului.

Pe celălalt monitor e deschisă o prezentare la Anexa 1. Cred că ar fi bine să mă întorc la ea. 

În 2017 nu știu ce-o să se întâmple. Avem un plan pe termen scurt. După termenul scurt dăm loc minunilor. Pentru că până acum, minunile ne-au călăuzit mult mai bine decât excelurile mele. Și-atunci, poate e nevoie de puțină credință mai mult decât de alte planuri.

Nu știu cum va fi, dar om trăi și-om vedea.

Până atunci, ne întâlnim în alte gânduri…

Un an bun!


Galagie

Eu mi-am format un fel de rutina de dimineata. E plictisitoare, silentioasa, dar merge. Am doua alarme. Una la 7:00 si una la 7:05.  Dupa ce o opresc pe prima, mai dorm 3 minute, apoi iau telefonul in mana, dau luminozitatea la minim si cu un ochi deschis, fortandu-l parca si pe celalt sa se deschida, deblochez telefonul si astept. Cam doua minute. Urmeaza alarma de la 7:05 si trebuie oprita repede. Tin degetul fix unde va aparea butonul de oprire. Nu folosesc amanarea alarmei (snooze). Aia e pentru oameni slabi. Dupa cea de-a doua alarma imi dau seama ca s-a deschis si ochiul stang.  Am timp de trezit undeva la 17 minute pentru ca la 7:24 trebuie sa ma dau jos din pat.  Nu trebuie, dar o fac de fiecare data la fel. Intre timp imi impart timpul cu facebook si instagram. E impropriu zis facebook pentru ca de obice dau click pe primele 2-3 linkuri cu stiri si stau sa le citesc.  Bineinteles ca imi apar stiri cu ororile petrecute prin Parlamentul Romaniei,  pe la Antenei 3 si asa mai departe. Inca nu m-am vindecat de dependenta asta de teatru prost din Romania. Probabil pentru ca in mine inca zace o naivitate care spera ca lucrurile se vor schimba. Naivitatea mea nu a inteles foarte clar mesajul primit. Naivitatea mea nici nu priveste cu mare atentie lucrurile care se intampla in Romania. Naivitatea mea doar spera.

Dupa stiri e cam 7:23. Mai e un minut si simt ca vine clipa in care trebuie sa ma ridic. Asa ca incep sa fac calcule. As putea sa sun sa spun ca nu ma simt bine si sa ma culc inapoi. Apoi fac rapid inventarul lucrurilor cu care as ramane in urma la birou si ma ridic ca electrocutat din pat. Nu sunt chiar asa bolnav. Sunt doar obosit.

La ora  7:41 ies din baie. Verific ceasul pe telefon. Apoi incep sa ma imbrac. Ordinea e mereu aceeasi.  Incep cu boxerii, continui cu verigheta, sosetele, apoi camasa, pantalonii, cureaua, cravata, ceasul, imi pun in buzunarul drept telefonul, in buzunarul stang cheile, in buzunarul drept de la spate port-cardul si cand mai am vreo bancnota ratacita o indes in buzunarul stang de la spate. Apoi ma incalt.  Apoi imi iau geaca.

108 vine la 8:02. De obicei vine plin si nu mai deschide usile din fata sa urce lumea. Permite doar coborarea. Atunci astept 422. Cu 422 traseul e mai lung. Dar nu ma deranjeaza. Pot citi mai mult.

La North Greenwich ma urc intotdeauna in metroul care vine o data la 20 de minute la linia 2.  De obicei ajung cand mai sunt 6 minute si pleaca.  Cele care circula din 2 in 2 minute la linia 1 sunt prea pline.  Asa ca ma asez in cel de la linia 2 si citesc.  Nici nu stiu de ce. Pana la urma e vorba doar de o statie.  Probabil ca asa m-am invatat. Imi dau seama ca metroul a plecat abia fix inainte de Canary Wharf cand trenul se opreste in tunel sa astepte eliberarea liniei. Inainte ma panicam la fiecare 10 secunde petrecute stationand in tunel. Acum m-am invatat. Asa ca imi vad de cititul meu inca 20 de secunde cam cat sa termin paragraful. Apoi ma ridic si ma pun langa usa.

La Canary Wharf e aglomerat. Dar nu mai deranjeaza nici asta. E o aglomeratie frumoasa. Toata lumea e imbracata frumos aici, nimeni nu urla, auzi cuvinte de genul „sorry”, „please”. Nu e ca in City. Imi place mai mult aici.  Nu ies pana afara. Prefer sa o iau prin mall pentru ca e mai cald. In mall e plin. Lumea sta la cozi la cafea si mic-dejunuri sanatoase la 6 lire. In general se citeste o aroganta specific corporatista pe fetele celor mai multi. Ei se stiu project manageri, asociati, vice-presedinti, analisti, in general oameni cu stare. Se simt bine in pozitiile lor.

Doar ca nu doar ei. Imi continui si eu drumul cu pieptul inainte gandidu-ma ca imi place aici.  Chiar daca sunt ca ei. Plictisitor, vesnic obosit, cu visele inlocuite de proiecte si hobby-urile inlocuite de somn. Dar e asa doar o perioada. Asa ma mint.

Au trecut 8 ani de la primul meu job in HR.  Au trecut 8 ani de cand am plecat din Suceava si aproape 1 an de cand sunt in Londra. Am visat la liniste. Acum o am. Dar e prea liniste. Vreau galagie.


Cheia succesului si cheia fericirii

Probabil ca articolul asta e cel mai plictisitor articol pentru persoanele care nu sunt interesate de cheia succesului si cea a fericirii. Dar modul in care se termina acest articol este halucinant! N-o sa va vina sa credeti!!

Si ca sa dam greutate contintului, aruncam vorba lui Plesu (luata de pe ultimul album al lui Grasu XXL) „Fericirea nu trebuie confundata cu succesul pentru ca poti avea succes dar sa nu fii fericit”.

Cheia succesului: E cheia de la casa, cand o incui si pleci. Iti iei lumea in cap si te duci la munca in Anglia.  Munca in Anglia. Suna aproape vulgar. Cuvantul munca include in el parca ruperi de coaste, hartii igienice in mana, lazi cu capsuni si saci de ciment. Si in parte poate fi adevarat. La o adica, daca si in Romania faceai ceva asemanator, de ce sa nu fii si platit pentru asta?  Doar ca e o problema si cu succesul:  un fluturas de salariu mai gras nu inseamna succes. Sau inseamna? Ce inseamna, n-am eu de unde sti.

Succesul la modul generic e greu de urmarit. E ca fericirea.. care „nu se poate atinge niciodata, dar in cautarea careia merita sa-ti petreci toata viata”. (Asta e Chirila.)

Cheia fericirii: E cheia cu care te incui in casa si mananci shaorma pe ascuns cu nevasta. Pentru ca ce nu e pe ascuns trebuie sa fie pe instagram. Asta am invatat de la voi. Si m-am conformat.

Filosofia de balta naste Cohelii milionari facuti din citate truiste. Dar pe cine ar deranja sa fie milionar? Pe un miliardar poate. Noi, restul, poate ne-am multmi sa fim si sutari. Sau miari. Ca ce depaseste sumele astea, inseamna rate la banca si nu mai vrem altele noi.

Anul asta mi-am dat demisia. Anul asta am lasat Bucurestiul cu toate ale lui si m-am dus la munca in Anglia. Anul asta n-am lucrat 4 luni. Anul asta si-a dat si Cristina demisia. Anul asta nici ea n-a lucrat vreo 2 luni. Anul asta ne-am logodit pe cand eram inca someri. Macar eram pe malul Atlanticului. Anul asta ne-am luat viza de America. Anul asta ne-am casatorit in Miami. Cu picioarele in nisip si parul valvoi tot de briza Atlanticului. Doar ca de la celalalt capat. Aa, si nu mai eram someri. Eu lucram deja pentru lupii de pe Wall Street, iar ea pentru aia de pe Regent si Oxford Street.

In dinamica lui, a fost probabil cel mai bun an din vietile noastre care au fost si vor mai fi. Urmeaza rutine plictisitoare. Dar n-a zis nimeni ca plictiseala inseamna nefericire. De fapt, a zis Marquez ca plictiseala e cea mai inalta forma de fericire.  Acum, trebuie doar sa gasim plictiseala la care se referea el. Ca pe a noastra o stim. Si e cam plictisitoare. Ca articolul asta pentru cei neinteresati de cheia succesului si cea a fericirii. Dar daca plictis inseamna fericire, cu placere! Tocmai v-am servit fericire!

Un an bun va doresc, cu rele mici si bune mari!

 


Decorporatizarea

Trăiesc visul. Nu pe al meu. Pe al lor. Şi îl trăiesc eu, nu ei. Alţii trăiesc visul meu și îşi bat joc de el pentru nu e visul lor. Visul lor e la alţii. Şi aia nenorociţi. Pentru au furat visul, crezând e al lor. Dar nu era. Fericirea altora a înseamnat degradarea lor. Pentru ne-am păstrat numele dar ne-am amestecat visurile.

Visul pe care îl trăiesc acum e visul din fiecare vineri în care primesc salariul. Din el mai face parte şi speranţa unui bonus, speranţa spulberată în fiecare fluturaş de salariu; visul de a avea toate emailurile rezolvate; visul de a avea timpul necesar pot certifica CIPD; visul de a şti cum finalizez măcar jumătate din proiectele mele şi visul de apleca mai repede acasă într-o zi de vineri. Mai există părţi încă neactivate acolo – visul primesc şi eu un blackberry, fiu conectat la muncă non-stop, visul unei promovări, visul mutării într-un department din front office – revenue-generator, visul devin şeful şefilor mei.

E visul pe care îl trăiesc acum. Dar nu e visul meu.

Visul meu e departe. Are de-a face cu muzică, are de-a face cu libertatea, are de-a face cu o muncă ce îmi antrenează mintea, nu o extenuează. Visul meu e mi pot lua 3 zile liberefără trebuiască le programez cu 2 luni înainte şi fără trebuiască fac calcule de supravieţuire pentru ele. Visul meu e o luna în Vama. Visul meu e o curte cu iarbă şi cu un grătar. Visul meu e o firma mică, o bicicletă şi un transporter 1. Nu e scump visul asta, dar e departe. Mi l-a luat cineva.

De fapt nu e doar cineva. Mi l-a luat fiecare profesor care m-a pus învăţ lecţii pe de rost, în loc înveţe gândesc. Mi l-a luat fiecare doctor care m-a învăţat atuncicând oamenii depind de ţine, poţi le iei şi pielea de pe ei. Mi l-a luat fiecare român care a înţeles revoluţia se face în faţă televizorului sau pe facebook. Mi l-a luat fiecare politician care a vândut fabirici pe 1 dolar în contul ţării şi 1 milion în contul personal. Mi l-a luat fiecare nenorocit care a dat milionul în contul politicianului şidolarul în contul ţării pentru a face zecile de milioane vânzând fabrică străinilor cu corporaţii. Mi l-a luat fiecare corporaţie care mi-a terfelit mintea prin proiecte, abrevieri, vocabular multilingv şi promisiuni neonorate, inlocuid visul meu mic cu visele lor mari şi globale…

O parte din visul meu e încă acolo. Încă îl trăiesc şi îmi oferă partea aia de fericire care se zbate supravieţuiască prin visele buruienoase ale lor. Şi bucăţică asta de fericire o mi dea energia şi curajul arunc la gunoi visele globale de acum şi mi plantez iarbă în curtea din spate. Încă puţin..