Tag Archives: moral

Esec

Aş fi vrut să mă fi trezit dimineaţă şi să fi spus că totul e bine şi frumos, că trăiesc într-o ţară frumoasă plină de oameni sociabili şi ospitalieri (aşa cum circulau zvonurile odinioară), că lumea e cinstită (aşa cum erau pe vremea lui Ţepeş, când dacă găseai o monedă pe jos, n-aveai curajul s-o ridici pentru că era considerat furt şi riscai să-ţi iei ţeapa – la propriu), că pur şi simplu oamenii merită un efort în plus pentru o viaţă mai bună.  Cred că dimineaţa asta pentru prima dată în toată viaţa mea am compătimit guvernul, preşedinţia şi parlamentul. Mi-am dat seama că vina lor e aproape infimă pentru starea ţării şi că avem conducătorii pe care ni-i merităm. Nu mă exclud nici pe mine din rândul masei vinovate. Eu am conducătorii pe care-i merit, sau poate meritam şi mai rău de atât.

M-am născut cu o naivitate de neînţeles. Am crezut că dreptatea şi adevărul sunt nişte aliaţi invincibili, însă am realizat ca dacă vreau să gasesc lucrurile astea două ar trebui să mă convertesc la hinduism poate şi să mă reîncarnez peste vreo 7 vieţi într-o stea.  Nu cred ca ar ajunge minciuna şi nedreptatea până acolo.  Însă, cât mai trăiesc pe pământul ăsta românesc îmi dau seama că aici va tot trebui să scap plicuri în buzunarele doctorilor, va tot trebui să dau şpagă unui om al legii să scap de o amendă luată fix degeaba, aici se va merge în continuare cu naşul, lumea va citi în continuare libertatea (apropo, să vă cumpăraţi ziarul de luni că vine împreună cu un CD cu manele de crăciun ), lumea va înjura în continuare conducerea şi în continuare se vor trezi mulţi alţii ca mine care se vor plânge de ţara asta fără să facă nimic concret pentru a schimba ceva.

Am încercat să fiu mai bun, însă mi-am dat seama ca binele nu se molipseşte; doar răul. Am încercat să fiu civilizat, să nu mai arunc ambalaje la fiecare colţ de stradă, însă am văzut că ţara a rămas la fel de murdară. Am încercat să vorbesc decent, fără înjurături, obscenităţi sau altele, însă mi-am dat seama că asta mă dezbracă de orice autoritate pe care aş putea-o avea.  Am încercat să ajut oamenii mai lipsiţi din jurul meu, însă mi-am seama că săracii nu s-au împuţinat, ci dimpotrivă. Am încercat să fiu un băiat harnic, gândindu-mă că poate prin atitudinea mea încurajez şi pe alţii la lucrul ăsta, însă oamenii au stat la pândă parcă şi au încercat să profite la maxim de mine şi de munca mea. Am încercat să fiu un prieten bun, însă mi-am dat seama că oamenii aşteaptă mult mai mult decât pot oferi şi decât li se poate oferi.

Poate că n-am  încercat destul şi simpla intenţie n-a fost îndeajuns pentru o schimbare vizibila în comportament meu. Poate că deşi încerc să fiu altfel, nu sunt cu nimic mai bun, mai moral, mai responsabil decât ceilalţi. Poate e greşit să mă gândesc că o intenţie bună face un om bun. Poate ca e chiar adevărată zicala aia ca drumul spre iad e pavat cu intenţii bune. Intenţii eşuate. Sau poate că nu-s eşuate încercările astea. Poate că ele nu fac decât să mă ridice la un nivel al normalităţii şi fără efortul ăsta n-aş reuşi să fiu nici măcar ca ceilalţi. Aş fi cu mult mai rău. Poate..

Sau poate nu-i asta soluţia?


Hipnotizat de pufuleti

E acceptabilă lăcomia?

In clasele 1 si 2 am avut parte de o experienţă foarte interesantă.  Liceul de artă avea un mic sediu la 2 minute de casa unde stăteam şi avea doar două clase: 1 şi 3.   Coincidenţa facea ca eu să fi fost în clasa întâi şi Tibi în clasa a treia când ne-am mutat  în acea zonă.  Eram în clasa întâi 3 elevi şi în clasa a 3-a erau 4 elevi. Făceam orele în acelaşi timp, aceeaşi sală cu aceeaşi învăţătoare: în total 7 elevi şi o învăţătoare în toată şcoala.   Undeva pe la mijlocul anului şcolar s-a deschis o fabrică de pufuleţi imediat lângă şcoală.  Nu ştiu dacă a fost strategie de marketing sau au vrut ei doar să fie de treabă, dar într-o pauză o angajată de la fabrică a venit la şcoală cu un sac de pufuleţi.  Noi când am văzut, am tăbărât pe sac şi am început să mâncăm de parcă nu mai văzusem pufuleţi niciodată.   La un moment dat, una dintre eleve s-a repezit la sac şi a bagat capul în sac, a mâncat din el cum mănâncă vacile din ciubăr; nu ştiu dacă avea o faţă de om entuziast sau pur şi simplu hipnotizat de pufuleti.  Noi ceilalţi am facut toţi câte un pas înapoi şi priveam la manifestarea colegei.  La un moment dat s-a oprit, a scos capul din sac,  cu parul plin de mămăligă, murdară pe faţă   şi cu gura plină de pufuleţi a rostit nedumerită clasicul – ” ce?! ” – de parcă ar fi fost normal ce facea.

Acum aş fi nedrept să mă gândesc doar la ea când vorbesc de lăcomie.  Nu pot să nu mă gândesc la un anume patron care nu-si mai plătise angajaţii de 6 luni, timp în care şi-a facut o viluţă cu 3 etaje la marginea oraşului şi şi-a mai cumpărat încă două maşini. Nu pot să nu mă gândesc scene de film gen Mumia în care doi oameni preferă să fie îngropaţi cu comoara decât să lase ceva acolo. Nu pot să nu-mi amintesc de jucătorii de barbut din clasă care nici după ce câştigau 2-300 de lei într-o zi (cam maximul pe o zi), nu se opreau, sau George care îşi mânca napolitanele în spatele şcolii ca să nu trebuiască să le împartă cu nimeni.

Unii care prin lăcomia lor făceau victime, alţii care erau ei victime ale propriei lăcomii, în ochii mei  erau la fel de vinovaţi.  Să mai revin cu întrebarea de la început?


Ce vrea Dumnezeu de la noi??

Si ca sa nu lasam subiectul la mijlocul lui.. Am vorbit despre religie in articolul precedent. Am dat doua exemple care mi s-au parut mie mai evidente. Minunatii de-astea cred ca gasim in orice religie, orice confesiune, nu-i ceva specific unei anumite biserici.

Vad ca e din ce in ce mai la moda agnosticismul. Agnosticismul asta aluneca incet incet spre ateism, lucru care nu-i bun zic eu.   De ce agnostici? Cred ca raspunsul nu-i asa de complicat. Unu iti zice: ba, noi suntem de 2000 de ani credinciosi. Altul iti spune, ba, or fi aia de 2000 de ani la fel, dar uite cat rau au facut ei in 2000 de ani. Altii vin cu carti gasite prin America acu 2000 de ani. Unu iti arunca in fata o experienta spirituala pe care a avut-o si iti spune ca de fapt religia lui e aia buna. Te uiti la TV si vezi acolo documentare.  Nu mai stii ce sa crezi, asa ca renunti. Spui, daca fiecare are o parere diferita despre Dumnezeu, atunci am si eu dreptul la una. Si afirmi: Dumnezeu e constiinta noastra. Dumnezeu nu exista. Dumnezeul in care credem noi e un extraterestru de pe alta planeta… si-asa mai departe cu teoriile.

Credinta e o alegere, asta-i clar. N-ai sa ma poti convinge niciodata ca nu exista Dumnezeu si nici eu n-am sa te pot convinge ca exista. Daca vrei, crezi, daca nu, nu. Riscul tau.  Eu am ales sa fiu crestin. Am cautat la baza crestinismului si am gasit Biblia. Am citit-o de cateva ori. Si am crezut ce scrie acolo.  Eu pe asta ma bazez si atat. Nimic din ce NU gasesc in biblie nu ma simt dator sa implinesc.  De fapt, am vazut ca Biblia se rezuma la doua lucruri foarte simple: „Iubeste-l pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, si pe aproapele tau ca pe tine insuti”. Asta e ceea ce promoveaza biblia. Despre asta e vorba.  Cum s-a ajuns la toate practicile care le gasim azi prin tot felul de biserici de tot felul de coloraturi? Nu stiu, insa, eu asta vreau sa respect: sa-l iubesc pe Dumnezeu si sa-l iubesc pe cel de langa mine.  Asta inseamna credinta.    Cei care dau vina pe crestinism ca ar fi vinovati de inchizitie, sau ca acest crestinism ar fi facut mai mult rau decat bine, dau vina pe religie. Religia inseamna sa adaugi la iubire si altele. Nu vreau sa zic ce fel de altele, pentru ca nu vreau sa ma leg indirect de vreun anumit cult religios.

Eu aleg sa cred in Dumnezeu, si sa fiu cu cateva nivele mai sus decat simpla moralitate. Aleg sa iubesc. Sa iubesc pe Dumnezeu si pe cei de langa mine.  Ar trebui sa ma urati pentru asta?