Tag Archives: pian

Un loc de liniște

MIZANTRÓP ~i m. –  Persoană cu caracter sumbru, care preferă singurătatea, evitând contactul cu societatea. /<fr. misanthrope

Există o cruce care începe de undeva din adolescență, care privită din afară pare un gen de melancolie sau depresie. De fapt e sentimentul ăla de singurătate, sentimentul când prietenii nu mai sunt de-ajuns, când ciocolata nu-și mai face efectul și rămâi doar tu, cărțile tale și muzica ta. Abia atunci înțelegi că singurătatea nu-i o cruce, ci e singurul loc în care îl descoperi pe Dumnezeu și te găsești pe tine.

Un loc de liniște

O scenă întunecată, prăfuită, cu un pian de concert vechi. Pe pian e așezată o biblie neagră cu coperți din piele, iar lângă ea niște hârtii îngălbenite de timp și un stilou care seamănă cu o pană de gâscoi. Podeaua e ruptă în multe locuri și scârțâie grozav, iar pe cortinele gri se văd păianjeni care și-au făcut casa din ce a fost odata o sală de spectacole. Nu e mare sala. Are cam 1000 de locuri, însă nici un loc nu e ocupat. Sala e complet goală. Singurul loc luminat de niște lumânări subțiri și galbene, ca alea de se cumpără la intrarea în biserică, e bucățica de scenă pe care stă pianul. Ultimul spectacol a fost pe vremea când femeile se boiau excesiv, iar bărbații le întindeau mâna elegant când se urcau în șaretele sau în birjele cu vizitii care nu simțeau nevoia să facă conversație ieftină în speranța unui bacșiș mai mare. De atunci n-a mai fost nimeni aici. Ecoul unei singure respirații trădează o liniște ascunsă de zeci de ani.

Mă aflu acolo pe ascuns. N-ar fi trebuit. Nimeni n-are voie acolo. Clădirea stă să cadă, însă pustietatea și degradarea ei îi fac farmecul. Mă așez frumos pe taburetul din fața pianului și apăs cu frică o clapă a pianului. Continui cu încă una și încă una… Nu știu ce cânt. E o muzică, lină, ușoară, apoi ma revolt și am un acces de mânie pe clapele pianului combinând clapele de jos, agresive, barbare chiar cu disonanțe ale clapelor de sus, grave și stridente. După ce mă descarc, las un moment de liniște și continui lin cu o muzică ce rezolvă tot conflictul ăsta dintre emoție și intelect. La final, sufletul se ridică în picioare și mă aplaudă implorându-mă parcă să rămân acolo și să cânt.  Mă așez pe marginea scenei și privesc în sală mulțumit. Știu că e acolo. Mi-e de-ajuns.

Pentru unii singurătatea e cel mai mare dușman, e un loc al suferinței. Unii au nevoie de zgomotul mașinilor turbate, de forfota din autobuzele îmbâcsite cu oameni sau de un telefon care să vibreze o speranță a oricărei mici umbre de comunicare cu cineva.

Pe mine oamenii mă distrag. Când ies, nu ies pentru mine. Când sun, nu sun pentru mine. Când vorbesc, nu vorbesc pentru mine. Pentru mine există o biblie și un pian. Atât.

Reclame

Sol diez

De ceva timp nu-mi mai găsesc cuvintele pentru articole noi, însă pentru a scoate o mână la suprafaţă în semn că nu m-am înecat încă, am căutat un articol vechi, un draft care n-a văzut publicul până acum. E puţin pueril poate, e un articol care a aşteptat momentul potrivit să iasă la lumină.  Poate ăsta e momentul.

Aveam vreo 11-12 ani cred. Eram undeva într-o biserică cu unul din prietenii mei cei mai buni.  Urma să cântăm. Înainte de program, repetiţie, ca de obicei. Îmi cere să-i dau la pian o gama cu un semiton mai sus decât normalul.  Ii spun că-i dau cu un ton, pentru că mi-e greu să cânt în Sol diez.  S-a uitat la mine mirat şi am văzut în ochii lui ceva între dezamăgire şi bucurie.  Ştia şi el să cânte la pian, însa până în momentul ăla considera că sunt mai bun decât el, că le ştiu pe toate. Mi-a găsit Sol diezul la care nu eram bun şi ăla a fost momentul din care s-a schimbat complet atitudinea lui faţă de mine. Nu mai eram Ionuţ care ştia să cânte Fur Elise la pian, nu mai contau Sonatinele, Fuga lui Bach, nu mai conta că foloseam pedala de Sustain (lucru mare pe vremea aia), era Sol Diezul ăla cu care el se descurca şi eu nu.  De atunci s-a născut o mică tensiune între noi, din cauza unei concurenţe prosteşti, unui sol diez nenorocit.  Am rămas prieteni  şi suntem şi acum, însă întotdeauna a existat un Sol Diez care ne-a ţinut la o oarecare distanţă. Mi-am dat seama că niciodata, dar absolut niciodata nu trebuie să-ţi faci prieten foarte bun pe cineva care şi-a facut pasiunea numărul 1 din pasiunea ta numărul 1.

Nu cred în prietenia dintre doi baieti care iubesc aceeaşi fată, dintre doi oameni care cântă la acelaşi instrument, separat,  aceluiaşi public, dintre doi antreprenori care produc acelasi lucru pentru aceiasi clienti.  Întotdeauna se naşte o concurenţă care va face pe unul să se simtă mai prejos şi pe celălalt mai sus; întotdeauna fiecare va căuta să fie mai bun decât celălalt şi vor face pe absolut toţi oamenii din jur niste arbitri ai concurenţei lor. Am încercat să mă feresc de concurenţa asta, pentru că in fond e o problema stupida a unei mândrii şi al unui egoism, însa cel mai uşor mă feresc de concurenta dintre prieteni, pur şi simplu nefăcându-mi prieteni care mi-ar putea fi concurenti sau care au un caracter mult prea competitiv pentru a lăsa loc unei prietenii.

Mi-e mult mai uşor să accept diferenţele dintre mine şi prietenii mei, decât asemănările dintre noi, pentru că niciodată nu mi-a plăcut să fiu confundat sau comparat.


O amprenta

Ma simt aproape vinovat ca inca nu i-am dedicat nici un articol lui. A trecut multa vreme de atunci, insa el a fost unul din oamenii principali care m-au facut sa ma indragostesc de muzica.

Cea mai frumoasa si mai incurajatoare discutie pe care am avut-o vreodata a fost  acum 7 ani, in clasa a 8-a,  cu el, profesorul meu de pian.

Vorbele alea imi rasuna zilnic in minte si parca le aud tot mai des: „Ionut, asculta la mine. Cand iti place ceva in viata, nu te mai uiti nici la bani, nici la faima, nici la ce spun ceilalti, la nimic. Degeaba ai bani, degeaba esti tare daca ai o viata mizerbila si deprimanta.  Niciodata sa nu renunti la ceea ce iti place, pentru ca in momentul ala, ai sa renunti la fericire; si nu se merita.”

Multumesc domnule Ianos Valentin pentru ca ati fost mai mult decat un profesor pentru mine.

PS:  Jumatate din Rugaciunea de seara s-a implinit.  Mi-am dat comanda de flaut 🙂

PS2: Eu doar in filme am mai vazut profesori care, cand vad copilul plouat sa-l ia deoparte si sa-si faca timp sa discute cu el


Rugaciunea de seara

Am programelul ala putin celebru creat in excel unde imi planific bugetul pe tot anul. E util pentru ca ma ajuta sa nu raman niciodata fara  bani.  Foarte rar se intampla sa raman dator sau fara bani in buzunar pentru ca am planificat fiecare ban si fac tot posibilul sa ma incadrez. Din ianuarie pana in decembrie stiu ce cheltuieli mari am, imi planific excursiile, investitiile, bani pe haine, taxele la facultati si orice allti bani care ma astept sa-i dau in anul care vine.

Bineinteles ca in planificarea lunara am pusi acolo bani pentru chirie, facturi, abonamente, bani de un film, un suc, etc.

E bine asa. Stiu tot timpul ce fac cu fiecare ban din fiecare salariu. Imi da impresia de stabilitate.

Insa, ce ma fac atunci cand deschid ebay-ul si vad acolo un flaut misto la doar 100 de lire sau o orga la numai 70 de lire?   Ce ma fac cand vreau neaparat sa-mi iau domeniul dar n-a fost inclus in planul financiar pe anul asta si nici nu prea imi mai permite planul jonglerii?

Salariul ajunge in general sa-ti acoperi nevoile. Visele raman vise.  Asa ca, facem rugaciunea de seara si asteptam.


Cand eram mic..

De dimineata de cand m-am trezit, m-am uitat la chitara ce frumos statea la locul ei si imediat mi-am amintit de unul din visele mele din copilarie: sa-mi fac trupa si sa cant. Ma gandeam atunci la ce bine ar fi fost sa am o orga. In clasa a 5-a am plecat la Bucuresti sa-mi aduc orga. Apoi ma gandeam la ce bine ar fi fost sa stiu si sa cant.  Din clasa a 5-a am inceput lectiile de pian si de flaut. Am avut o formatie a clasei cu colegii.. ne mai intalneam si mai cantam. Din clasa a 9-a trupa s-a rupt pentru ca am plecat de la liceul de arta. Ziceam ca oricum nu eram asa bun la pian cum erau altii. M-am apucat de chitara. Am inceput sa cant. As fi cantat intr-o trupa. Da de unde.. n-ai chitara. Am venit in Bucuresti si mi-am luat si chitara. Acu, ai chitara si n-ai cu cine..  Cand o sa ai cu cine, n-o sa ai timp. Tot timpul o sa apara ceva..

Si uite asa te lasi pagubas de tot ce-ai visat.. Nu?