Category Archives: remember me

Era VDF

Și acum nu dintr-un exces de inspirație sau vreo idee măcar buna, ci mai mult dintr-un simț al datoriei față de mine însumi și față de cealălalt eu* care citește ceea ce scriu, trebuie  să fac un update al ultimelor evenimente. N-am făcut din blog și nici nu voi face (sper) un jurnal personal clasic unde voi scrie că am văzut-o pe Verginica și mi s-a facut pielea ca de găină sau că sunt într-o adânca depresie și nu mă înțelege nimeni în afară de prietenii mei virtuali, ci mai degrabă văd înșiruirea asta de evenimente, care nu are practic nici o legătura cu celalalt cititor, ca pe o interpretare generala a unor evenimente, ca pe o poveste unde accentul nu cade pe eveniment, ci pe modul de abordare și pe imaginea conclusivă.

Cei care aveti facebook și cei cu care țin legătura ceva mai des știți deja – căutările de job au luat pauză . M-am angajat bine, într-un loc unde am multe de învățat și unde sper și cred că voi face o treabă bună. Recunosc că am făcut un compromis acceptând un oarecare regres salarial, însă date fiind prioritățile de la cei 23 de ani ai mei, consider că accentul trebuie să cadă pe învățare, experiența și oportunism, mai mult decât pe fluturașul de salariu.

Deși n-am recunoscut-o în fața multor persoane, o fac public acum. Cred ca oportunitatea asta a venit direct de sus, pentru că, miercurea trecută eram pe punctul de a-mi face bagajul și de a pleca spre Suceava pe o perioada nedeterminată. Ceea ce n-am spus celor de aici e că erau șanse ca plecarea mea să fie definitivă chiar. Cu 15 minute înainte să plec la gara să-mi iau bilet, a sunat telefonul care m-a oprit în București pentru jobul ăsta.  Asta m-a încurajat mult și, cu riscul de a părea mistic, ciudat, necalculat și ilogic, recunosc m-am bucurat pentru că am simțit că, atunci când sunt pe cale să fac câte-o prostie, Dumnezeu mai trage frâna de mână și mă pune înapoi pe direcția bună.
Consider că toată perioada asta din septembrie și până acum a fost o experiența profesională utilă chiar dacă neplăcută (adică orice HR-ist consacrat ar trebui să simtă pe pielea lui ce înseamnă să îți cauți job, să fii intervievat, să îți creezi tot felul de strategii de angajare s.a.), și, deși am contract doar până în iulie, am toată încrederea că lucrurile vor merge din foarte bine în excelent,  iar experiența următoarelor 5 luni va fi cel puțin la fel de utilă și mult mai mișto decat cea a ultimei perioade; apoi cine știe, poate cele 5 luni se vor transforma în mai multe.

În final, vreau să mulțumesc tuturor celor care m-au susținut în perioada asta**. Știu că am fost instabil, câteodată greu de suportat, însă faptul că am trecut cu bine peste tot timpul ăsta se datorează unui Dumnezeu extraordinar și unor oameni care au știut să extindă dincolo de obligații vorba de „și la bine și la rău”.
––-
* Într-o discuție despre tendințele schizoide cu niște prieteni, eu și DC susțineam că noi n-avem tendințe de genul ăsta, deși eram singurii din grup cu blog – dovada cea mai evidentă a existentei lor.

** Câteva nominalizări:
– familia –  mama, tata, frați – aici mai ales Ovidiu și Tibi – care vor trebui să mă suporte în continuare, dar evident nu-l omit nici pe Leo,
– o mică parte dintre prieteni – Cosmin, Marian, Cătălin, DC, Dan, Aura, Gabi C, Cristi A, Vale, Vali S, Vali B, Gabi M, Cristi A, Marius S, Adi G, Cornel, Ovidiu U, Adi T, Paul, Betuel, Marius B,  Alina A, Ovidiu C, Andrei G, Bogdan T, Felix, Marian P, Alina I, Bogdan I, Gabi G;  –  completare 1 -> ordinea numelor e oarecum random și lista nu-i nici pe departe completă. Motivul pentru care am scris câteva nume e că nu vreau să fie niște aprecieri generale aruncate în neant, ci vreau să-mi amintesc întotdeauna când citesc rândurile astea că am avut niște oameni extraordinari care mi-au ținut și de urât și de frumos și când am avut chef și când n-am avut, lucru care a contat enorm. 

Reclame

Ultima seara la camera 13

Alin m-a lăudat marți.  Mi-a spus că-i place ce vede scris aici.  În loc să mă umflu în pene, am lăsat capul în jos și mi-am amintit de articolele îmbrăcate nu tocmai frumos, vulgare aș spune chiar de acum 1 an, 1 an jumătate.  Aș putea să le șterg oricând, însă am ales să n-o fac. Adevărul e că nu-s întotdeauna băiat cuminte, nu-s întotdeauna cenzurat și nu mă port exemplar. Exact de-asta am ales să păstrez tot ce-am scris, pentru că nu-mi ascund imperfecțiunea sau umanitatea. Ar fi ușor să-mi construiesc o imagine de băiat bun pe blog, să-mi pun în evidență calitățile, să fac apel la bunătatea oamenilor, să mă arăt frustrat de răutatea unor oameni și să o fac eu pe Maica Tereza.  Mi-ar fi ușor să-l includ pe Dumnezeu în toate articolele mele, ca, eventual citind pe-aici nu știu ce domnișoară să rămâmă impresionată de principiile și valorile pe care le promovez.   Pe de altă parte, aș putea la fel de bine să merg la extrema cealaltă și să mă pun în pielea lui Hitler să spun că-s cel mai rău om din universul ăsta. să mă afișez cu o modestie pe care n-o am.  Ar fi o falsitate la fel de mare și mi-aș primi un cartonaș galben de sus pentru simulare. Lucrurile se învârt în jurul unor defecte și ale unor calități, ale unor obiceiuri bune și ale altor obiceiuri proaste. Nu mă pot da nici „balerină neprihănită”, dar nici nu mi-aș spune „unealta Satanei”. Suntem condamnați la umanitate.

E ultima mea seară la camera 13. De mâine mă mut în Dorobanți. Ar trebui să fiu predispus la depresia aia tipică de după mutare, dar sunt bucuros.

Am decis să nu mă mai angajez anul ăsta. Vineri e prima întâlnire oficială pentru noile planuri de afaceri. Am 23 de ani și simt că n-am realizat nimic și nici n-am perspective tare mari. Merg în continuare pe totul sau nimic. Investesc și dacă pierd, o să plătesc rate liniștit pentru banii de investiție următorii 10 ani știind că am încercat și nu m-a dus capul s-o scot la capăt.  Treaba cu cioara începe să scârțâie cam grav, dar nu abandonez. Încă încerc. Îmi place să mă lupt, să-mi pun mintea la contribuție, să caut soluții. Asta fac acum, deci până acum „jobul” îndeplinește 2 din cele 3 condiții: ma face să mă simt împlinit intelectual și social. La partea cu banii e mai nasol deocamdată, însă căutăm soluții și pentru asta.

Astăzi mi-am dat seama că am o familie pe care mă pot baza, am niște prieteni extraordinari și un Dumnezeu fantastic. Mi-am mai dat seama și de ce am burtă. Îmi lipsește o coastă și nu-mi stă stomacul bine fixat acolo. Am găsit forma coastei lipsă și m-am îndrăgostit o să mă îndrăgostesc la momentul potrivit. (abstract)

E ultima seară la camera 13. Camera de mâine are un număr mai bun.


Imblanzirea ciorii

În ultima perioada am făcut din blogul ăsta mai mult un jurnal personal și nu cred că-i ceva rău.

Au fost două săptămâni extraordinar de ciudate. M-am simțit în toate felurile. După ce mi-am depus demisia, am simțit că am investit 3 ani și jumătate în nimic, pentru că la sfârșitul acestei perioade nu doar ca n-am avut parte de nici un fel de recunoștință, m-am simțit aproape alungat. Însă, it’s just business.

M-am văzut exact în aceași poziție din febuarie 2008, când cu o geantă în mână și bani cât să nu mor de foame o lună, am pornit spre nicăieri și am ajuns la București. Acum, m-am văzut într-o cameră unde-s restant cu chiria de două luni, m-am văzut fără banii aia pe care-i aveam acum aproape 4 ani în mână, însă a fost pentru prima dată după mulți ani când m-am simțit liber.

Nu știu ce să scriu și cum să continui. Unii din voi faceți mișto de „corporație”, alții încercați și acum să mă convingeți am sunt pe un drum greșit și trebuie să mă angajez. Sincer, sunt mai nesigur pe mine decât am fost întotdeauna. Mă uit la pereți până spre dimineață, când reușesc sa adorm pentru 3-4 ore. Unii spun că am slăbit. Nu-i de la mâncare. E mai complicat acum, însă e pâinea neagră despre care vorbeam acum două săptămâni, e perioada când cioara se zbate în mâinile mele și eu mă străduiesc s-o apuc mai bine.

Întrebați-mă peste 2 luni dacă m-am împrietenit cu cioara. Dacă nu m-am împrietenit, atunci e posibil să o fi luat pe un drum greșit. Însă, dacă reușim să ne împrietenim, atunci în mod sigur drumul pe care am luat-o nu e bun, e cel mai bun. Până acum suntem în grafic. Până atunci, mâncăm pâine neagră și încercăm să îmblânzim cioara.


Cuvinte prea mari (1)

„Încearcă din răsputeri să construiască. Pune suflet în ceea ce face şi se vede. Atunci îl vezi entuziast, ai cu cine vorbi.  După o perioadă, fără absolut nici un motiv vizibil, îl vezi cum dărâmă tot ce a construit. Se închide în el şi atunci ştii că trebuie să-l laşi în pace.  După un timp se apucă iarăşi să construiască. Şi iar începe, iar entuziast, apoi iar dărâmă. Încerc să înţeleg de ce o face, dar nu reuşesc.”    (Cornel)

„L-am văzut cum se apropie de oameni. E acolo pentru ei întotdeauna. Aproape că nu ştie să spună nu. Oamenii încearcă să se apropie de el, încetul cu încetul. El îi priveşte, dar se îndepărtează de ei. Nu ştiu de ce face aşa. Pur şi simplu, în momentul în care cineva începe să ţină la el, face tot posibilul să-l îndepărteze. N-are nici un sens.”  (Esty)

„L-am văzut întotdeauna înconjurat de oameni. Era nevoie de un simplu telefon şi aduna instant o gaşcă lângă el. Avea mulţi prieteni şi întotdeauna ceva de spus între ei; capabil de lucruri extraordinare. I-am propus să lucreze cu mine pentru că are un potenţial pe care mi se pare că-l iroseşte. A refuzat încrederea pe care i-o acord pentru a rămâne la o banalitate – să stea la proiector. Nu înţeleg de ce o face, însă e alegerea lui.” (Corneliu)

„Nu prea ştiam cine e la început. Avea rucsacul în spate, blugi, adidaşi, nimic prin care să-mi atragă atenţia. Mi-am închipuit că e băiatul ăla care sparge seminţe în faţa blocului şi pierde vremea cu jocuri pe calculator sau ştiu eu ce alte activităţi.  După ce am vorbit cu el, nu mi-a venit să cred. Adică e mic, are abia 22 de ani, însă promite multe. Întotdeauna îl văd că vine cu idei, însă nu înţeleg de ce nu se zbate să şi facă ceva cu ideile astea. E o risipă de talent.”  (Gabi)

„Era mic. Clasa a noua. Îl vedeam dornic să facă schimbări. Voia să se bată cu sistemul. Am ştiut de la început că nu va câştiga, însă nu i-am spus-o niciodată. Am vrut să-l las să lupte şi l-am încurajat. Trebuia să se înveţe cu lupta. De fiecare dată când pierdea câte o luptă venea la mine şi mă întreba ce să facă. Nu ştiu dacă ce-a avut el a fost ambiţie sau încăpăţânare. N-a câştigat nici o luptă, însă n-a renunţat nici o clipa.  A fost un moment, deodată. Nu ştiu ce s-a întâmplat, ce s-a schimbat. Mi-a spus că vrea să se retragă. I-am respectat decizia. Au trecut ani de zile şi încă îl aştept să revină. Poate să facă lucruri mari şi ştiu că vrea lucrul ăsta. Nu ştiu ce-l reţine. Încerc să regăsesc luptătorul de atunci, însă mă lovesc de altceva. Nu e comoditate, nu e lipsă de interes. E altceva, dar nu reuşesc să-mi dau seama ce. Nu înţeleg, dar încă sper.” (Nicu)

– va urma –


Sanatate, unde esti?

Din fericire cafelele de saptămâna trecută s-au limitat doar la două, deci n-am mai adăugat unul la viciile mele.  Acum stau cu ceaiul în faţă, de data asta nu ceai de la dozator, ci ceai la pliculeţ cu gust de iarbă şi iz de mentă şi mă gândesc cu groază la sănătatea mea din  perioada septembrie – noiembrie anul trecut, când după ce am văzut 3 doctori, după ce am făcut 2 radiografii şi am schimbat nu mai puţin de 12 feluri de pastile şi siropuri, boala şi-a făcut de cap şi nu m-a lăsat în pace. Bineînţeles că n-am fost luat în serios şi replica unui doctor m-a şocat: „astea trec de la sine după 2-3 luni, deci nu-ţi fă griji”. O spunea cu o aşa lejeritate de parcă ar fi trebuit să mă bucur că încă 1-2 luni mă voi trezi de la propria-mi tuse şi mă voi învârti în toate direcţiile în pat cu mâinile prinse de ceafă. Ultimul doctor aflase că de fapt avusesem pneumonie. N-am primit nici o zi de concediu medical, că de .. „nu se mai dă medical chiar aşa” şi pentru a mă face bine am recurs la o metodă băbească ce m-a costat 2 zile de concediu de odihnă (că doar nu mi-oi lua concediu vara) – mult ceai cu aspirine, mult timp petrecut sub pătură şi multe băi fierbinţi.  Culmea că aşa mi-a trecut.

De vreo trei zile, nu doar eu, ci cred că-i o întreagă epidemie în Bucureşti, boala a revenit cu forţe proaspete. A început acum trei nopţi când am avut cea mai groaznică noapte din viaţa mea.  Am visat iadul. Nici nu ştiu dacă era vis. Simţeam că îmi plesneşte capul de durere, iar fiecare strănut îmi dădea senzaţia că am înghiţit o cutie cu pioneze şi primesc câte un ciocan în cap. Eram îngrozit de faptul că nu mai vine dimineaţa şi atunci am realizat ce înseamnă să fii chinuit ştiind că practic nu se va termina. Am visat un ceas care stătea. Ieşisem din spaţiul ăla temporal. Era o amestecătură între boala aia din realitate şi visul ăla care îmi spunea că nu mai există timp, că nu se va termina niciodată.. A fost groaznic.  Ultimele două nopţi n-am mai visat nimic, ci m-am trezit în câteva rânduri de la propria-mi tuse. Dimineaţă l-am văzut pe Cornel cu un nou viciu: şerveţelele. La birou, George e şi el răcit. Pentru ei doi mă fac responsabil direct şi mă mustră teribil conştiinţa. Azi la zece merg la doctor. Sper să-şi dea seama doctorul că toată treaba asta se ia groaznic de repede şi să mă pună să stau închis în casă vreo 2 zile până nu mai fac şi alte victime. Dacă nu, bineînţeles că va trebui să-mi iau din nou concediu de odihnă.

M-am săturat de pioneze, de ciocane şi m-am săturat de doctori!


Ce vreau sa ma fac cand cresc mare

Nu ştiu ce de m-am simţit încurajat când mi-a zis Ovidiu că el e om normal. N-are vreun talent special şi nu-i vreun geniu al ingineriei.  Mi-era ciudă că ştiam oameni din orice domeniu care erau mai buni decât aş fi putut eu fi vreodată. Adică la ce bun să profesezi un lucru dacă n-ai să fii cel mai bun în domeniul ăla, nu?  Ei bine, nu!

Am lucrat pe şantier mulţi ani.  N-am fost niciodată cel mai bun nici la spart temelii, nici la tencuit, nici la pus faianţă, nici la zidit sau făcut cofraguri. Întotdeauna exista meseriaşul ăla care venea cu o idee mai bună şi care avea tot timpul ceva ce să mă înveţe.  Am făcut înstalaţii electrice şi acolo s-a întâmplat acelaşi lucru.  Era nenea Cornel care, când îl rugam să-mi explice câte ceva, mă pierdea în termeni.  Am cântat. Cântam atât timp cât ştiam că nu apare Daniel în zonă. Când apărea el, nu mai ştiam să cânt. Oricât de mult aş fi ştiut, el se încălzea cu cele mai complicate piese pe care le ştiam eu. Am venit în Bucureşti şi am început facultatea. Am început două facultăţi nu pentru că sunt un geniu, ci pentru că n-am nici cea mai mică idee despre ce vreau să fac în viaţa asta. Până in septembrie 2008 voiam să dau la economie şi psihologie. În octombrie m-am înscris la drept şi psihologie.  M-am gândit să mă fac jurist. M-am răzgândit şi am spus că avocat ar fi mai frumos. Degeaba, că tot procuratura e mai tare. Poi dacă tot vreau să fiu tare în domeniu, mai bine tind spre judecătorie.  Am observat că şi munca de inspector HR e faină câteodată şi m-am gândit la varianta să rămân inspector.  Am studiat ceva mai multă psihologie decât s-a cerut la şcoală şi am spus că gata – sigur mă fac psiholog. Când mi-am dat seama că s-ar putea să fac foame cu psihologia, am spus că-mi deschid afacere. Am deschis firmă cu Tibi şi Ovidiu şi ne-am apucat şi de web development / design. Bani ies, dar sincer, nu prea îmi place munca asta. M-am implicat în Lyoness şi am văzut ca se pot face bani frumoşi din muncă de lobby sau cum se cheamă ce fac acolo.  Gabi mi-a spus că atunci când îşi deschide agenţie de publicitate mă ia şi pe mine în agenţia lui şi bineînţeles că am spus că mă apuc să învăţ marketing.  Bogdan mi-a spus că pot ajunge cu ceva efort în Bruxelles la Parlamentul European. Am spus că asta-i – mă pregătesc pentru Parlament. Cândva am fost şi vicepreşedinte la tineret într-un partid şi m-am gândit şi la varianta să mă bag în politică. Aa, uitasem. Mi-am depus mai demult actele la o universitate din Australia, care m-a acceptat şi mă aşteptau. N-am reuşit să fac rost de bani în timp util şi nu m-am mai dus. Mi s-a propus în mai multe rânduri să scriu pentru bani. În general nu prea am acceptat, deşi ideea nu mi-a displăcut.

Am fost întotdeauna invidios pe oamenii care au mers direct la ţintă şi au ştiut întotdeauna la ce aspiră. Medicina, arhitectură, muzică, poliţie, inginerie..

Cât am fost mic, n-am ştiut ce vreau să mă fac când cresc mare. Exact asta am ajuns.

Am 22 de ani, anul ăsta termin prima facultate şi încă n-am nici cea mai mică idee despre ce vreau de la viaţă; sau despre ce vrea viaţa de la mine.

Eu şi câte alte milioane?


Si… tie de cine iti place? (1)

Ei bine, toată treaba se întâmpla într-o luni seara.  Eu o remarcasem de mai demult, însă am rămas la nivelul ăla pentru că nu auzeam în jurul meu vorbindu-se despre ea mai deloc.  La un moment dat Adi mi-a şoptit la ureche „Pff.. ce frumoasă e domnişoara X”.  Atât mi-a trebuit să aud. Am făcut pe dracu în 4 şi am încercat să aflu cât de mult am putut despre ea, ba chiar am reuşit să-mi fac drum către ea.  Cu toate astea – prostia mea, greşeala mea.. n-am vrut să recunosc nici în ruptul capului că mi-e cumva dragă.  Am perceput toată treaba asta ca pe o boală de care trebuie să mă vindec.  Întotdeauna vedeam ca ceva complet greşit ce se întâmpla în mine şi zi de zi parcă energia mea era concentrată la cum să ascund mai bine lucrul ăsta până scap de el, deşi simţeam că  aveam o motivaţie de trai în plus.  Am aşteptat nu ştiu ce.  Încercam să-mi dau seama cum să ies din situaţie şi în general alegeam una din cele 2 variante: spun sau rup legătura. La treaba cu spusul aveam nevoie de momentul potrivit care nu venea niciodată. Treaba cu ruptul legăturii ţinea maxim 2 zile.  Mi-ar fi fost mult mai uşor să-i pot cumpăra 100 de trandafiri prin care să-i dau de înţeles. Mi-ar fi fost mult mai uşor să mă arunc în faţa unui tractor gata să o calce, pentru a o salva. Mi-ar fi fost mult mai uşor să mă bat cu 10 gorile pentru a-i lua ei apărarea, daca printr-o faptă de genul ăsta ea ar fi înţeles că de fapt pentru mine înseamnă mult. Însă demonstraţiile astea se întâmpla doar în filme, în viaţa reală trebuind să recunoşti prin vorbe în primul rând, abia apoi schimbând modul de acţiune şi de reacţie.  Nu mi-era frică de un eventual refuz. Nu mi-era frică decât să rostesc cuvintele alea. Le vedeam ca pe un legământ sacru ce eu n-am voie să-l fac pentru că mă vedeam prea păcătos.

Sunt discuţiile alea de excursie, în care seara, pe întuneric, auzi întrebarea spusă şoptit – şi.. ţie de cine îţi place? – Celălalt plin de sfială, mai şoptit, spune -.. poi.. e o fată – şi după ce se ascund amândoi 10 minute dupa unghiile de la picior recunosc cu un ton grav într-un cadru extrem de secret că unuia îi place de Andreea şi celuilalt îi place de Anca. Alea sunt momentele când cei doi înţeleg că, împărtăşindu-şi asemenea secrete, sunt obligaţi să rămână cei mai buni prieteni, să se sprijine reciproc, iar divulgarea unui asemenea secret e cel mai grav lucru ce se poate întâmpla şi reprezintă actul suprem al trădării.
Atitudinile astea am crezut că se estompează pe la 17-18 ani, însă spre surprinderea mea, ele continuă iar secretele nedezvăluite mor fără să fi avut vreo şansă vreodată la o gură de aer de curaj.

„Există un ocean de fricoşi. Un ocean în care se găsesc oamenii care se tem să mai lupte, care au încetat să mai lupte. Ce aş putea alege dintr-un astfel de ocean?”  ( Alina ).

continuare…