Tag Archives: copil

Imagini

Ieri seară coborau din 41 un copilaş la vreo 4 ani şi tatăl lui. Tatăl avea într-o mână o plasă şi în cealaltă ţigara aprinsă. În mers, nenea a scăpat ţigara din mână. Copilaşul s-a aplecat, a luat ţigara aprinsă de jos şi i-a dat-o tatălui său zâmbind. Nenea a luat-o a suflat peste ea s-o sterilizeze bănuiesc şi a băgat-o iar în gură.   Când au ajuns la semafor, dintr-un reflex probabil, copilul a întins mână tatălui sau înainte să traverseze.  Când a văzut ţigara în mână, din mers a încercat să se prindă  de haina tatălui său. N-a apucat pentru că acesta l-a repezit imediat:  „Hai.. ce faci?” A rămas cu mâna suspendată în aer, alergând lângă tatăl său, căutând o mână prea ocupată cu o ţigara aprinsă.  Nu pot pune în cuvinte scena asta. N-am sa descriu expresia copilaşului – inocenţă, confuzie, teamă, neîmplinire, încercare de adaptare, independenţă prematură, neîncredere, teamă, iarăşi teamă.. toate în doi ochi ai unui copilaş din 41.

Nu, nu acuz ţigara că nu-i vina ei. La fel de uşor ar fi putut ţine în mână o sticla de cola, sau mă rog, o lumânare aprinsă dacă vi se pare mai sfântă.  În cazul ăla, cea mai sfântă ar fi fost mâna copilaşului.

 


Linia de siguranta

A fost o imagine atât de ciudată, dar extrem de plăcuta, pentru că m-am învăţat să văd copii care nu mai au chef să asculte de părinţi, copii care ţipă daca nu le se fac mofturile, veşnic încruntaţi şi cu atitudini de superioritate în faţa părinţilor.

Eram în staţie la Titan cu căştile în urechi. La un moment dat vine un puşti de vreo 3-4 ani la mine, îmi spune ceva şi îmi face un semn cu mâna.  Mi-am scos căştile din urechi oarecum surprins. Mi-a repetat să mă dau înapoi că n-am voie să depăşesc linia de siguranţă.  Am zâmbit şi am făcut un pas înapoi.  De la mine a plecat la următorul şi apoi la urmatorul… Făcea ceea ce ar fi trebuit să facem noi, oamenii mari.  M-am urcat în metrou şi m-am aşezat în faţa lui.  Nu mi-am mai pus căştile în ureche pentru că pur şi simplu mă cucerise copilaşul ăla. Statea în picioare în faţa tatălui său (cred). Tatăl lui i-a spus să se aşeze pe scaun, iar acesta s-a aşezat, zâmbitor, fără să comenteze absolut nimic (ciudat).  N-am putut să-mi iau privirea  de la copilaş până la Eroilor ( 7 staţii ).  Era atât de plin de energie, însă atât de ascultător. Când tatăl lui i-a spus să vorbească mai încet, să stea frumos pe scaun, să se ţină de bară sau să nu se strâmbe, nu s-a încruntat o dată.  Pur şi simplu, cu zâmbetul neşters a căutat altceva interesant de făcut sau de privit fără nici o intenţie de a pune la încercare răbdarea cuiva.   Când a coborât, am rămas cu privirea fixată pe el şi l-am privit din metroul în mişcare cum a început iarăşi să-şi joace rolul.

Acelaşi zâmbet, acelaşi copilaş, acelaşi dat din cap dezaprobator însoţit de aceeaşi propoziţie: ” Vedeţi că nu aveţi voie să depăşiţi linia”.

De atunci, n-am mai depăşit.


Ambitii

Cu câţiva anişori în urmă îi spuneam lui Vasile că mi-ar fi fost simpatică o fată anume.  S-a uitat cumva la mine şi mi-a spus să cobor pe pământ că fata aia e prea faină pentru mine.  Întotdeauna am apreciat la Vasile sinceritatea şi modul direct de a spune lucrurile.  Nu mă pronunţ asupra deznodământului, însă, să spunem că neîncrederea lui Vasile a fost combătută.

În momentul în care am plecat din Suceava, căţiva din băieţi au făcut pariu că nu voi rezista şi că în maxim 2 luni vin înapoi acasă.  Nu mă pronunţ asupra deznodământului, însă, să spunem că neîncrederea lor a fost cumva combătută.

Când îi spuneam Alinei că lucrez şi studiez, a crezut că vreau doar să mă laud.   Când a aflat Andrei ce lucrez, a avut un mic şoc. Îşi imagina că-s genul de băiat care sparg seminţe în faţa blocului.

Lumea încă reacţionează ciudat când aude asociat numele „Ionuţ” cu „resurse umane”.Oamenii încă râd ironic când le arăt unde ţintesc. E ca şi cum m-aş fi născut să am o viaţă mediocră.  Ce nu ştiu ei e că reacţiile lor îmi alimentează cumva ambiţiile.  Oamenii au tendinţa să mă perceapă aşa cum se percep pe ei. Dacă nu reuşesc să mă ridic la nivelul lor, atunci îi dezamăgesc. Daca încerc să realizez lucruri mari, n-am cum.  Nu-s în stare.

Şi dacă totuşi reuşesc?


O veste buna

Voiam sa scriu despre nenea de ieri care povestea oarecum dezamagit ca i-au taiat patronii de la firma lui 1/3 din salariu, dar care totusi isi pastra o oarecare multumire pentru ca inca are un serviciu.  Ramasese singurul din echipa lui care nu fusese dat afara.   E un caz clasic in care singura multumire e ca se putea si mai rau.  Ma gandeam azi ca parca numai lucruri urate se intampla in jur.  In toate difuzoarele se aud numai vesti de genul – scumpiri, disponibilizari, reduceri salariale, sinucideri, crime, catastrofe naturale, atentate, etc. M-am cam saturat.

Am o idee de un mic proiect.  Un blog nou, insa unul diferit. Un blog care in mod sigur n-ar atrage mii de vizite pentru ca ar fi un blog din care ar lipsi complet senzationalul.  Ma gandeam, cum ar arata un blog in care sa fie selectate si promovate doar lucrurile bune care se intampla?  Asa mi-as dori sa pot citi zilnic un blog in care sa fie stiri de genul – ieri 10 persoane si-au gasit serviciu, astazi un barbat a dus un buchet de flori sotiei lui, copilul vecinei mele s-a nascut fara probleme si sanatos.

Stiu, suna banal, suna ireal, insa m-am saturat sa respir jegul promovat de dejectiile de la ora 5, de ghena aia numit -ziar –   si nu mai vreau sa stiu fiecare topor infipt in capul vreunei babe in nu stiu ce sat.

Vreau sa ma bucur pentru altii. Vreau sa se bucure altii pentru mine. Vreau o veste buna.

PS:  desi e ora 11:30, astazi n-am gasit nimic in presa despre vreo scumpire sau despre vreo noua taxa.   (daca voi ati gasit, nu vreau sa stiu! )


Povestea cu socata

Inainte sa stiu ce-i ala ciocan peste degete si praf de ciment sub unghii, undeva prin clasa intai, manat de dorinta de a-mi cumpara „o consola” Brick Game cu Tibi impreuna am gasit modul de a strange bani.  Cum pe dealurile de langa casa e plin de arbusti, ne-am gandit sa culegem soc si sa-l ducem la piata.  Asa ca, am inceput sa ne cataram in copaci si sa culegem soc. Il puneam 1-2 zile la uscat apoi il duceam la piata.  Multa lume intreba ce-i ala, ce se face cu el.. noi explicam de socata, de ceai de soc.. dar ti-ai gasit.. de unde sa stie ei?.. oameni crescuti la bloc si invatati cu praf de barabule si ceai la plic.

Cand am observat in prima zi un nivel slab de vanzari am stabilit o sedinta de urgenta cu actionarii companiei ( adica eu si Tibi ) unde sa stabilim un nou plan de promovare al produsului.   Dupa lungi dezbateri am gasit solutia: cautam o colaborare cu un expert in socata ( adica mama ), solicitam o reteta, muliplicam reteta si fiecarui client ii oferim gratuit acea reteta. Expertul in socata ne-a propus si o a doua masura. Ne-a oferit o sticla de 2 litri de socata, iar pe langa reteta sa oferim clientilor si un pahar de socata.  Asa ca, a doua zi ne-am prezentat frumos in zona de comert si pe cartonul unde scria pretul, am scris mare, cu o carioca neagra: „pentru fiecare gramajoara cumparata veti primi un pahar de socata impreuna cu reteta”.  Ce sa va zic, daca cu o zi inainte vandusem 2-3 gramajoare de soc in vreo 4-5 ore, in urmatoarea zi am dat gramajoare fara numar. Pe la ora 12 am ramas fara marfa (programata sa o vindem in decursul unei saptamani intregi). Eu am ramas la piata sa nu pierdem locul strategic iar Tibi a plecat de urgenta la locul de aprovizionare, a strans echipa ( copiii din vecini) si a revenit in jumatate de ora cu 2 sacose de soc.

In mai putin de o saptamana am strans bani pentru consola aia din bazar care costa 60.000 cu bani facuti din soc.  Apoi, cu timpul ne-am extins si, in functie de sezon, am inceput sa vindem narcisele din curte, straturile de patrunjel,  frunzele de vie si de potbal si bineinteles pastaile americane mov.     Pe langa bani, ne-am facut relatii cu directorul pietei, cu tanti Aurica de la citrice si bineinteles cu Politia, care in prima zi se luase de noi si vruse sa ne trimita acasa, insa tanti Aurica i-a trimis la plimbare pe politisti spunand ca e marfa ei.  A doua zi Politia s-a intors, insa in calitate de client interesat de miracolul socatei.


Dar e rosu!

Eram ieri la un semafor (pieton) si langa mine un copilas tinea de mana pe mamica lui.   Fiind intersectia aia de la Lujerului unde masinile vin din toate partile se gandeste mamica sa mai dea inca o lectie de educatie copilasului si ii spune frumos: „mamica, pe aici sa nu treci niciodata decat cand e verde semaforul, ca uite masini vin din toate partile”.    Un sfat bun daca n-ar fi lasat de inteles ca prin alte parti se poate traversa si pe rosu.   Oricum, in nici 10 secunde, masinile care veneau de pe o strada s-au terminat si pana s-au hotarat celelalte  masini sa se miste, pietonii de la semafor, ca niste bucuresteni adaptati conditiilor s-au bagat sa treaca pe rosu.  Mirarea mea a fost faptul ca mamica aia care cu 10 secunde inainte ii spunea copilului sa nu treaca pe rosu niciodata a luat de mana copilasul si a trecut cu el, nelasandu-l nici macar sa-si termine propozitia cu „dar e rosu”.

E ceva normal, ceva simplu.. insa printr-o chestie mica, asa cum e asta poti sa-ti pierzi credibilitatea cat ai pocni din degete.   Ce ziceti, va mai trece copilasul ala vreodata pe rosu?


Ziua 1- Secretul lui Leo

Dam drumul primului articol de saptamana asta cu tema propusa – viitorul. 
 Acesta va fi sub forma unui interviu.
Leo e fratele meu cel mai mic. Are 10 ani. Ieri, a acceptat sa-i pun cateva intrebari cu privire la perspectiva lui despre viitor. Daca ati uitat cum gandeati cand erati mici, uite o varianta.

I: Salut Leo. Zi-mi o treaba. Tu ce vrei sa te faci cand cresti mare?
L: Cum ce vreau sa ma fac? Bancher, normal.
I: De ce?
L: Ca sa am multi bani.
I: Poi si ca sa ajungi bancher, ce trebuie sa faci?
L: Fac liceul, apoi o facultate. Poate vin si eu la Bucuresti. Si dupa aia, gata, sunt bancher si am o gramada de bani. Ca vreau sa-mi cumpar o casa mare. Nu tare mare, dar una mai mare asa. Si inauntru vreau sa am servitori care sa faca curatenie si mancare.
I: Si care facultati crezi tu ca sunt mai bune? Care le-ai recomanda?
L: Poi, nu alea de tamplar, sau de constructii. Cum le zice? Aia de arhitecti. Aia nu prea au bani.
I: Interesant.  Ia zi, la cati ani ai vrea sa te insori?
L: Hmm.. Pe la 23-24. Cam asa. Si vreau sa am 2 copii. Baieti amandoi.
I: Poi si o sa ai tu bani sa te insori asa repede?
L: Poi cum, daca ma fac bancher o sa am. Sau in care meserie se fac cei mai multi bani?
I: Politician cred.
L: Nu. Nu vreau presedinte. Prea multe responsabilitati. Daca nu, ma fac doctor. Asa mai ajut si eu 1-2 oameni si fac si multi bani.
I: Dar doctorii nu fac bani pana pe la 33 de ani. Ca pana atunci abia invata sa fie doctori. Avocat n-ai vrea?
L: Poi eu am sa plec in Germania. Ca acolo nu e criza si doctorii fac bani multi. Sau mai bine ma fac judecator decat avocat. Ca avocatii trebuie sa minta. Judecatorii au multi bani. Pot sa ia si 500 de milioane salariul. Ai vazut ce casa are Nicusor? Cat un palat. Mama lui e judecator. Deci, am sa ma gandesc. Ori ma fac bancher, ori ma fac judecator.
I: Dar nu te gandesti si tu sa faci ceva ce o sa-ti placa? Doar daca faci ceva ce iti place poti scoate bani si de acolo. De exemplu, esti la liceul de arta, la pictura. De ce nu te faci pictor?
L: Dar pot sa pictez si fara sa fiu pictor si sa am si bani.
I: Deci tu crezi ca in Romania se pot face bani multi? Care e secretul?
L: Da. Se pot face multi bani si in Romania, chiar daca e criza. Eu sunt sigur ca o sa am multi bani. Secretul este sa nu-ti faci griji.

Hai spuneti ca n-aveti nimic de invatat de aici..


Extrema doi – parintii

Intr-una din zilele trecute am poposit cu niste prieteni la un restaurant pentru o gura de vorba si niste suc.  Mi-a atras atentia in mod deosebit o scena ce se desfasura la una din mesele vecine.  La prima vedere ceva dragut. Mama sau bunica, nu pot sa-mi dau seama impreuna cu pruncul.  El la vreo 7-8 ani invartea o masinuta pe masa in timp ce mama ii taia feliute de pizza si i le indrepta spre gura. Tot ce trebuia el sa faca era sa deschida gura si sa mestece.. asta bineinteles daca nu-i era prea greu.

Sper sa nu zic o prostie, dar scena asta mi-a adus aminte de vizitele care le mai faceam cu cei din Xtension la Siret, la spitalul celor cu probleme mintale. Acolo cand mergeam si dadeam o portocala, trebuia intai sa o curatam si sa dam cate o felie pe rand, ca nu cumva sa se innece vreun pacient de pe acolo. Ei chiar aveau probleme si nu puteau sa manance singuri.. Sa aiba Dumnezeu mila si de ei..

Stiu, comparatia e cam dura, putin prea dura poate.. Insa poti creste un copil care mai tarziu va ajunge un retard, nemedical vorbind, in doua feluri: neavand grija de el si avand grija prea mare de el..

Inca mi-e greu sa definesc.. si inca ma intreb.. care-or fi limitele echilibrului in meseria de parinte?

PS: tot timpul am apreciat pe nenea Nicu Sofronie pentru ca si-a facut meseria de parinte intr-un mod exceptional – nu stiu cum, dar vad rezultatele – sper sa-l conving candva sa scrie un guestpost despre asta 🙂


Doua scene

S-o luam de la inceput.   Scena 1:

Vineri seara eram cu Adi la un suc. In fata lui Adi, doi porumbei se uitau intr-o revista de rochii de mireasa. Da, ati ghicit, erau logoditi.  Baiatul foarte interesat de ce era in revista, fata cu ochii aiurea. Bine, nu aiurea, la Adi. Se uita, iar se uita, insista, baiatul o vede. Mai in gluma, mai in serios ii bune mana pe obrajori sa-i intoarca privirea la el. Ea se uita putin in revista, apoi iar la Adi. Baiatul se cu tensiunea-n vene la maxim ii spune pe un ton linistit totusi.. „Nu vrei sa uiti si la rochii?” – la care ea raspunde nervoasa „Auzi, tu nu-mi dictezi mie ce sa fac!”.

As face un comentariu, dar intai sa derulez si scena 2.

La metrou la Universitate. O doamna foarte draguta, foarte frumos imbracata astepta pe peron cu un copilas langa ea.  Copilasul alerga pe acolo, ea nici nu-l baga in seama. La un moment se duce baietelul pe scarile rulante si incepu sa se joace pe acolo.  Mamica lui draguta nici macar nu intorsese capul sa-l supravegheze putin. Se lasa copilasul prins de multime pe scari si dupa ce urca putin incerca disperat sa coboare pe scarile in miscare.. Se baga disperat printre oameni si cobori. Mama lui vazuse agitatia si striga la el sa vina mai repede langa ea. El vine ispasit, mama il apuca de o mana si ii zice – citez – ba handicapatule, ce-i cu teatrul asta care-l faci aici??  stai aici si nu te mai misca sa nu te pocnesc – am incheiat citatul.  Mi-a picat fata cu totul..

Vedeti cumva legatura? Sau continuitatea scenelor?  E nevoie sa zic morala sau e evidenta?   Apropo.. care-i morala din toata treaba asta?


Starwars vs Ascunsa

Nu pentru ca e un trend si nu pentru ca fiecare blogger veritabil trebuie sa dezbata o anumita serie de teme,  precum o intamplare din scoala, parerea despre clasa politica, articole despre cum sa scrii articole, si asa mai departe.. Ci pentru ca ma preocupa treaba asta. Il stiti pe Leo, da? E fratele al mai mic, din clasa a 3-a. Eu is mai mare ca el cu 12 ani. Ei bine,  e posibil sa-l iau in grija aici la capitala.

Acu, nu-i asta baiul, dar automat m-a dus cu gandul la o copilarie a unui copil care sta la bloc intr-o metropola.. Eu in Suceava stateam in centrul orasului, insa intr-o parte mai retrasa a centrului unde cel mai apropiat vecin era izvorul, apoi imediat dupa izvor era dealul cu paduricea aia unde ne jucam urmariri cand eram mici. Normal ca nu lipseste nici plopul ala mare unde am avut casa in copac si nu lipseste nici gaura aia in deal, mica pestera care am sapat-o cand eram micut.  Putin mai sus e livada unde mergeam si mancam merele cand erau mari cat o corcodusa. Inca se mai aud cainii noaptea cum latra, inca se mai aude cate un cocos dimineata, vara inca mai vezi cate o oaie, cate o vaca la pascut pe acolo, zici ca stai la tara. (Acu toti bucurestenii sa zica in cor : provincia prin definitie e tara! – ha ha).  Mai e si copacul ala care-l foloseam ca turn de control cand ne jucam de-a Stefan cel Mare si turcii. Cand te urci in copacul ala vezi ca din elicopter 2 din cartierele mari din Suceava. Acu se vede si turnul colorat de la mall.  Noaptea se vede ca un Las Vegas cand li-i taiat curentul.  Acolo ne stiu toti vecinii pe o raza de 1 km. Nu doar ca ne stiu, dar ne si raspund la salut fara o greata de-aia de parca ar cere o perfuzie cu helas.  Am avut si joc pe televizor si computer inca de cand eram copil. Cu toate astea alegeam sa ne intalnim toti copiii pe afara sa ne jucam. Aveam trasat cu pacura un teren de fotbal pe strada din fata unde organizam campionatele de fotbal.  Echipa noastra se chema AQUA pentru ca stateam cel mai aproape de izvor.   Pot sa zic ca am avut o copilarie mai plina decat aia cu care se lauda Creanga.  Mi-a permis mediul.

Acum apare contrastul asta evident cu generatia asta de copii care traiesc in virtual de 3 ori mai mult decat in real.  Se trezesc, pornesc televizorul. Isi fac ghiozdanul, isi pun castile in urechi si pleaca la scoala. La scoala se joaca pe telefon toate orele, normal, cu castile in urechi. Cand vin acasa se baga la un Star Wars in retea. Dupa ce se plictisesc mai stau putin pe messenger si pe hi5. Seara se baga la un film. O sa le povesteasca nepotilor cum au trecut GTA-ul si Heroes in copilarie.  

Macar Leo nu-i asa. El inca isi face casa in copac, inca mananca mere verzi din livada, inca se da cu sania, inca se joaca prin padurice si bea apa rece direct din izvor cand e transpirat. Inca vine acasa cu julituri. Filmele si messengerul il cam plictisesc.  Ii plac jocurile pe computer, insa renunta imediat la ele daca e vorba de o bulgareala sau de o ascunsa.        

E o exceptie, asa-i?