Tag Archives: bucuresti

Doar dus, vă rog

Cum reușesc oamenii să-și dea seama dacă virtuțile lui Prudentius s-au ascuns într-o oglindă cenușie sau dacă și-au abandonat lupta scăldându-se mai degrabă în mocirla capitalelor lui Grigorie I cel Mare?

S-au întâmplat și minuni.  Pentru unele din ele însă am muncit de Luni până Vineri până am căzut leșinat într-o saltea de cămin, îmbibată cu ploșnițe.  Și atunci.. se mai numesc minuni?

N-am înțeles nici până acum dacă au fost ani de foamete sau de belșug.

S-au făcut 7 ani de când mi-am cumpărat un bilet doar dus spre București.  Mie mi-a lipsit un Iosif capabil să-mi tâlcuiască anii ăștia. Dar..

Biletul meu doar dus a expirat.

_______________________________________________________________

22.99 de euro costă următorul bilet.  Nu știu ce valabilitate are. Ochiul dracului îmi zice de o lună. E cam pesimist. Credința îmi zice că mai mult.

Merg orbește, fără să știu unde voi sta, ce voi face, cum va fi.

Despre locul ăla… știu doar că oamenii sunt mai politicoși.  Știu că au un ceai bun și mai știu că umbrelele care se vând aici cu 10 lei nu vor face față.

Poate să fie curaj, poate să fie iresponsabilitate, poate să fie perspectivă sau poate să fie naivitate.  Oricum ar fi..

Pe 14 martie, la ora 12:00, cu un troler mai greu cu 2 kg decât cel din 2008, mă voi urca speriat într-un avion. De acolo mai departe..

Doamne-ajută!

Reclame

Ora 10, 25 de ani, 2013, Iulie

Ora 10, Crangasi. Inca. E ultima luna in apartamentul 94. Stau aici de prea multa vreme.
25 de ani, Bucuresti. Viata incearca sa-mi fure libertatea. Ma lupt pentru ea.
2013. Incep perspective mai optimiste. Nu mai gandesc in termeni de rate si vacante planificate.
Iulie, ultima zi. Maine voi fi mai bun. Prostiile motivationale sunt motivationale cateodata.

Ora 10, Crangasi. Inca. Ma simt ca la ora 1. Obosit.
25 de ani, Bucuresti. Imi place o fata care nu stie cum ma cheama. Ma lupt pentru libertate totusi.
2013. Imi place HR-ul mai mult decat baroul. Adi ne-a facut un logo.
Iulie, ultima zi.  Maine a fost astazi pentru ieri. Am fost mai bun sper.

Ora 10,
25 de ani
2013
Iulie

Mergem inainte.

Ora 11.


Expunere

Cu o expunere de 2-3 minute, un aparat foto creaza impresia ca o ploaie cu cateva fulgere arata ca nimicirea Sodomei si Gomorei. Asta mi-a explicat-o Alex. De fapt, daca imprastii pe 230 de km2  vreo 20 de fulgere care apar pe rand in zone diferite, nu mai creeaza nici o impresie de apocalipsa.  20 de copaci s-au rupt din cauza furtunii. De fapt,au mai ramas alti 2M in picioare. Au fost avariate 50 de masini. Alte 1.5M n-au patit nimic.

Statistic, o „furtuna” o data la 3-4 luni in Bucuresti e neglijabila, insa pentru masina avariata sau pentru copacul rupt, furtuna n-a mai incaput intr-un procent.

153k de oameni au murit astazi, insa unul a fost de-al nostru.

Drum bun Silviu!


Camera 13 – gandacii si retorica filosofiei

”Poți să ai lumea la picioare, bani cu furca să-i intorci,
Dar când pământul te cheamă, tot acasa te întorci.” (Ion Dolanescu)

În camera 13 de-a lungul timpului a stat multă lume. Când am ajuns prima dată acolo, i-am gasit pe Tibi, Stefan și Alex. Ei erau un fel de veterani pe acolo și de-asta toată ziua lumea se înghesuia să facă vizite. Până la un punct n-a fost deranjant, că vorba aia, pentru un provincial fără mulți prieteni în capitală, puțină socializare ajuta la acomodare. Între timp Alex și Ștefan au plecat. A venit în locul lor Cosmin. Am scos imediat un pat afara pentru a transforma camera de 4 locuri în camera de 3.  De Cosmin mi-a plăcut din prima. Făcea curățenie, avea mâncare tot timpul, cum să nu-ți placă (cine a stat la cămin înțelege mai bine). Cu toate astea, el a avut nefericita șansă să prindă cele mai crunte epoci din istoria camerei. Prima a fost când la parterul căminului nostru a fost o invazie de ploșnițe. Știți voi – scârbele alea mici care ies doar noaptea de sub mochetă și se hrănesc cu sângele nostru dulce, lăsând amintire câte o bubă pentru fiecare înțepătură. Au fost nenumărate încercări de ploșnițocid, însă până n-am scos absolut tot afară din cameră și am văruit, n-am scăpat. Asta cu scosul lucrurilor afara a fost un experiment interesant. Sub pat, undeva în colț lângă perete am descoperit un pateu desfăcut care deja începea să facă pui. Lângă el zăcea o pungă cu gem. N-a fost gem întotdeauna în ea. Cândva erau mere. O cameră de 16 mp, care părea curată și ordonată a reușit să vomite 3 saci de gunoi. Amenințarea a dispărut pe moment.
După epoca ploșnișelor, tot pe vremea lui Cosmin a venit vremea gândacilor.  Nu vorbesc despre gândăceii ăia simpatici din filmele de pe HBO, ci de niște animale deloc discrete care se credeau deja parte a familiei.  Știți cum se așează pisicile pe burta stăpânilor și se culcă acolo? Ei bine imaginați-vă că în loc de pisică, toarce un gândac pe burtă voastră. De ei am scăpat mai ușor. Pe vremea aia încă se mai gasea regent.
Între timp Tibi a prins loc în regie și eu m-am mutat în Berceni. Cosmin a avut nenorocul să facă față unui nou val de ploșnițe. A fost  pe punctul să cedeze când, într-o noapte, trezit de atacul scârbelor, și-a luat perna și pătura și s-a dus să se culce în capelă. Eu mă mutasem din Berceni în Militari, iar după câteva luni am decis să revin la camera 13. Totul părea bine. Nici ploșnițe, nici gândaci. Îmediat după ce m-am mutat acolo, a venit un nou atac din partea armatei de gândaci de data asta.
Cosmin m-a trădat, cum făcusem și eu cu un an în urmă, și a decis să mă lase să-i înfrunt singur. Am făcut rapid o mișcare strategică și l-am adus pe Cornel în camera 13.  Am decis să facem din nou mișcarea cu scosul afară. N-am mai găsit nici pateu și nici gem spre dezamăgirea noastră; ci doar ceva rezerve de banane și niște ciorapi fără pereche. Nimic mai mult.  După ce am văruit, am schimbat scurgerea, l-am luat pe Alex în cameră (alt Alex) și am învins din nou. După câteva luni am decis să plec, lăsând lucrurile în ordine. Am stat prin Dorobanți, apoi prin Crângași, după care am revenit în incintă. Camera 13 era ocupată. Am fost teribil de dezamăgit. Îmi pregătisem arsenalul să fac din nou față provocărilor de acolo, și când colo m-am trezit într-o cameră cu pereți portocalii, o cameră prea curată – 404. Voiam să mituiesc unul din locatarii camerei 13 pentru a-mi da un loc în prima linie de bătălie cu gândacii. N-a fost nevoie. A plecat singur și eu am revenit. Am găsit aici un Cornel obosit, un Alex epuizat, însă cu o armă nouă pentru care gândacii n-au fost pregătiți – aspiratorul!

Acum totul pare liniștit, camera arată bine, și de 2 luni de zile n-am dus nici o bătălie.

Duminică seara am avut prima discuție privitoare la diferențele de curs dintre rațiunea pragmatismului si filosofia conceptelor rațiunii. Retorica filosofiei nu se lega de rigiditatea rațiunii, însă am scos-o noi la capăt când am adus în discuție piramida lui Țuțea, imaginile plastice ale lui Pleșu și lupta pierdută a lui Tolstoi, însă omițând grav alegoria moarte-nuntă din Miorița. Să fim iertați. Am fost distrași de ”seara nebună” a gimnasticii, de cinci doiul lui Dinamo și bineînțeles de eșecul gâștelor în demiterea berbecului. Gândacii de sub mochetă au înțeles ideea oricum. Ne vedem diseara!


Drumul crucii

(…)      In preajma Sarbatorilor de Pasti (acum 10 ani) eram la Bucuresti la o expozitie de ceramica. Cu cat se apropiau sarbatorile se accelera ritmul alergarii cumparatorilor. Oferte de tot felul iti furau ochii. M-am oprit o clipa si gandul care mi-a venit a fost daca asta e tot ce facem noi cand vin Pastele. Cum am reactiona daca L-am vedea pe Iisus Hristos purtandu-si crucea chiar pe strazile noastre? (…)

Ca raspuns am fost inspirat cu/de o imagine, pe care o vedeam foarte clar in mintea mea: se contura puternic imaginea lui Iisus ducandu-Si crucea, inconjurat de soldati pe strazile asfaltate. Pentru moment am vazut o frantura din agonia Lui transpusa in zilele noastre. Am fost provocat atunci sa fac tot ce pot, pentru ca aceasta aducere aminte sa reapara/renasca in zilele noastre in memoria omului modern. (sa aiba loc.) (…)    
 
 

Vineri, 13 mai 2012, pe Lipscani, in spatele BNR, Bucuresti. Un moment artistic cu Maia Morgenstern. Gratuit si recomandat. 🙂
Share it.


Cand te prinde controlorul

Imaginea de acum 2 ani în care nenea Mărcuț a fost întrebat ce părere are de cei care merg in misiune cu tramvaiul fără să-și cumpere bilet, acesta refuzând să răspundă la întrebare motivându cu „nu mă ispitiți cu întrebări la care deja le cunoașteți răspunsul”, îmi va rămâne în memorie pentru multă multă vreme.

Înainte de orice altă precizare, vreau să fiu clar încă de la început: nu încurajez circulatul cu mijloacele de transport în comun fără card. Cu toate astea, trebuie să fiu și sincer și să recunosc că nici nu știu cum se valideaza cardul ăsta și circul legal doar cu metroul (pentru că e mai complicat să mergi fără cartela acolo, nu pentru că aș vrea să par cinstit).  Sper totuși că voi ajunge la momentul în care spiritul meu civic va avea o voce mai puternică decât economia și voi ajunge la performanța de a-mi face abonament full.  Până atunci, controlorii vor rămâne prietenii mei cu care port si voi purta în continuare discuții săptămânale.

De la stăngăcia abordării de acum 2 ani când, bineînțeles, mi-am luat prima (și ultima) amendă și până la lejeritatea de acum, a fost bineînțeles o perioada de acomodare.  Până acum vreo 2 luni controlorii erau ușor de identificat. Umblau întotdeauna câte 2, pantofi negri, pantaloni bleumarin, cămașa bleu de obicei și geacă neagră, cu câte o borsetă în mână. Stăteau împreuna până venea tramvaiul în stație, după care unul mergea la ultima ușă, iar celălalt la mijloc. Se uitau de-a lungul tramvaiului, blocau aparatul de validare și începeau: „bună ziua, legitimația dumneavoastră de călătorie” și arătau discret un card colorat cu alb și o poză pe el.  Acum s-a cam schimbat regula și nu știu ce s-a întâmplat cu toți nenii ăia care aruncau o privire intimidatoare care te obliga aproape să scoți ori banii ori buletinul, însă cert e că mare parte din ei au fost înlocuiți cu niște doamne simpatice la vreo 40 de ani. Vestimentația nu mai e fixă și e destul de greu să îți dai seama care și cum e, însă pentru ochii antrenați, încă posibil. Și-au păstrat gesturile tipice.

Ce faci când te prinde controlorul?
E simplu – cel mai cinstit ar fi să plătești amenda, însă bineînțeles că nu avem nici bani și nici buletinul la noi și atunci evident că nu putem plăti amenda. Deci întotdeauna când circulați fără bilet, buletinul e acasă. După ce spune controlorul povestea cu – „chemăm echipajul să vă legitimeze”, rămâi calm pentru că știi că asta n-o să se intâmple și aștepți să vină cu următoarea întrebare din procedură. „dar de ce nu v-ați cumpărat bilet?”. Răspunsul care te scuză cel mai des aici e ca n-ai avut bani. Eu însă aleg sinceritatea și dau din umeri spunând ca pur și simplu n-am validat. „Cu ce te ocupi? Student sau angajat?” – Raspunsul corect aici evident că e „student”, însă eu mizez în continuare pe sinceritate chiar dacă nu-i varianta cea mai simplă. Urmează partea finală care ține de tine – dacă rămâi calm și nu dai semne de vulnerabilitate și panică – ei coboară la prima stație și probabil că îți recomandă să faci la fel. Te cobori, aștepți următorul autobuz în care nu se urcă ei și mergi mai departe. Dacă arăți cel mai mic semn de frică, atunci mergi cu ei până la ultima stație, când stai după ei până se plictisesc și îți spun cu o superioritate tipică să-ți vezi de drum și să nu se mai întâmple.

Ce nu faci când te prinde controlorul?
Niciodată nu începi să te cauți speriat prin buzunare după o cartelă care nu există. Aburelile cu – mi-am schimbat pantalonii, am uitat să validez, poșeta e spartă, mi-a luat din greșeală mama cartela, am compostat-o și am aruncat-o – nu prea țin niciodată. Și până la urmă nu-i ca și cum datorezi nu știu ce explicație ca să incepi cu poveștile copilăriei tale.
Niciodată nu vorbești urât. Deși nu ne sunt simpatici, n-are nici un sens să treci la amenințări, îmbrânceli, intimidări sau jigniri. Oamenii își fac datoria și de cele mai multe ori sunt înțelegători.
Niciodată nu te milogești. Să începi să plângi, să rogi frumos, să faci promisiuni de care nu te poți ține, nu reprezintă niciodată o soluție onorabilă. Până la urmă, nu-ți scoate nimeni buletinul cu forța din buzunar și amenda ți se dă doar dacă o ceri (practic).

Cred și sper că articolul ăsta e inutil și singura lui direcție e către pentru boboceii care caută pe google cum să scapi de controlori și găsesc doar aberații de genul – să fii tu bosul in autobuz și să le ceri lor buletinul cu care să confirme legitimația de controlor și bineînțeles fișa de transport care să confirme că au dreptul să controleze la 8:23 autobuzul 331. Astea-s aberații. Soluția e întotdeauna cea amiabila, lipsita de tensiune în comunicare și de orice tip de agresiune.  Voi restul, sunteți fie oameni cinstiți (sau însurați cu neveste cinstite care va „recomanda” abonament) – așa cum e de preferat, fie oameni care stiți să purtați o conversație normală cu niște oameni normali numiți controlori.

Scuzați dimensiunile matusalemice ale articolului. 


Doua zile

Sâmbătă, la 04:09, trenul 1653  va opri probabil la linia a doua. Simt o oarecare emoţie când mă gândesc la asta. Mi-am doborât vechiul recordul (3 luni şi 2 săptămâni). N-am mai fost de cinci luni acasă.  Aveam programat pentru weekendul ăsta excurise in Cluj, însă a trebuit să-mi amân excursia pentru a discuta puţin despre Lyoness şi în Suceava.

Stau puţin, foarte puţin, şi am programul destul de încărcat. Nu cred că voi reuşi să mă văd cu mulţi prieteni, însă sâmbătă seara şi duminică după-masă (probabil) voi fi la Speranţa, iar duminică dimineaţa la Şcoală. Poate ne vedem acolo.

Luni, la 00:09,  trenul 12654 va pleca de la linia 3 şi mă va aduce înapoi în capitală.  Şi iar vor trece lunile…