Tag Archives: gandaci

Banii care îți rămân

În 2009 m-am trezit îmbrăcat cu primii mei pantaloni de stofă (pe care dădusem 300 de lei) (300 de lei !!! – împrumutați, evident ), încălțat cu pantofii mei vechi de 4 ani și cu o cămașă care după scurt timp s-a stins din viață în mașina de spălat,  în Anglia la o conferință a oamenilor de Resurse Umane. Nu eram manager. Nici vorbă. Eram mai degrabă un copil speriat în primul an de facultate, care ieșea din țară pentru prima dată, însoțitor pentru cine-mi era șef la momentul respectiv.

Într-o seară am rămas la cină (da cină, pentru că acolo mâncam de 3 ori pe zi ! ) cu participanții și am asistat la niște discuții care îmi dădeau amețeli. Subiectul principal era: în ce ne investim economiile personale (jumătatea aia de salariu care nu ne trebuie). Am auzit acolo de angajați care investesc în imobiliare, care joacă la bursă, care văd câte 5-6 capitale pe an. Ce mă amețea cel mai mult e că atitudinea din discuții nu era una snoabă, ci una relaxată, de o normalitate care mă buimăcea de tot. Fiecare răspuns al lor era ca un pumn direct în moaca mea de om născut flămând. M-au întrebat și pe mine. Eram deja roșu, transpirat, cu mânicile suflecate, uitându-mă la oamenii care-și tăiau felia de pâine cu furculița și cu cuțitul, mânios pe viață, invidios, simțindu-mă de-a dreptul jefuit de șefi, de stat, de toată lumea. Toate frustrările mele fierbeau ca un vulcan care nu mai putea ține în el.

Mi-am amintit imediat de gândacii cu care împărțeam camera de acasă și de baia comună care avea un celofan în loc de ușă. Nu puteam uita dușul care era mai mult ca o sală de așteptare pentru apa caldă. Când abandonai așteptarea și te hotărai să iei viața în piept, după ce te terminai de spălat cu apă rece, ultima picătură care curgea din furtunul ăla cu capul strâns era apa caldă.  Mi-am amintit de absolut fiecare ultima săptămână de dinainte de salariu, când rămâneam fără miros de bani și trebuia să renunț la covrigul de dimineața și sandwichul de seară, mâncând doar la prânz (pe datorie), de restanțele de 3-4 luni de la cămin, de dulapul de haine – cu cele două tricouri (unul rupt, altul decolorat), o singură pereche de pantaloni (cu două numere mai mare) și o pereche de adidași – sfâșiată de-a dreptul. Mi-am amintit de fluturașul de salariu care zbura și dispărea ca un ninja după ce aruncă niște praf. Îmi și spuneam că mai bine nu l-ar mai printa pe hârtie, ci mi-ar da mie banii de print, să fie salariul mai mare.  Mi-am amintit de patul fără lenjerie, de școala neplătită, de nunta de peste 2 săptămâni, de internetul tăiat, de noua rată, deja restantă, de dinții cariați și datoriile care mă înghițeau încet încet ca o mlaștină.  Eram un administrator oribil. Dar când ai de administrat un salariu care ți-ar ajunge pentru facturi, chirie și o parte din abonamente, rămânand să mănânci, să-ți plătești școala, să te îmbraci și să mai ai și bani de un film (ipotetic vorbind) – din bonurile de masă – trebuie să fii artist. Eu nu-s.

Cine nu cunoaște frustrarea legată de foamea și mizeria anilor petrecuți în cămin a sărit o etapă esențială a vieții de român. Doar că eu lucram, deci aveam poate bugetul cel mai mare din camera aia mizerabilă în care locuiau 4 flămânzi cu vasele nespălate, pentru a păstra măcar mirosul mâncării.

Am răspuns timid, încercat de o stare de nebunie în care râsul se amestecă cu plânsul, dar cu o inspirație nesperată (sic!), că deocamdată investesc în studii.


Camera 13 – gandacii si retorica filosofiei

”Poți să ai lumea la picioare, bani cu furca să-i intorci,
Dar când pământul te cheamă, tot acasa te întorci.” (Ion Dolanescu)

În camera 13 de-a lungul timpului a stat multă lume. Când am ajuns prima dată acolo, i-am gasit pe Tibi, Stefan și Alex. Ei erau un fel de veterani pe acolo și de-asta toată ziua lumea se înghesuia să facă vizite. Până la un punct n-a fost deranjant, că vorba aia, pentru un provincial fără mulți prieteni în capitală, puțină socializare ajuta la acomodare. Între timp Alex și Ștefan au plecat. A venit în locul lor Cosmin. Am scos imediat un pat afara pentru a transforma camera de 4 locuri în camera de 3.  De Cosmin mi-a plăcut din prima. Făcea curățenie, avea mâncare tot timpul, cum să nu-ți placă (cine a stat la cămin înțelege mai bine). Cu toate astea, el a avut nefericita șansă să prindă cele mai crunte epoci din istoria camerei. Prima a fost când la parterul căminului nostru a fost o invazie de ploșnițe. Știți voi – scârbele alea mici care ies doar noaptea de sub mochetă și se hrănesc cu sângele nostru dulce, lăsând amintire câte o bubă pentru fiecare înțepătură. Au fost nenumărate încercări de ploșnițocid, însă până n-am scos absolut tot afară din cameră și am văruit, n-am scăpat. Asta cu scosul lucrurilor afara a fost un experiment interesant. Sub pat, undeva în colț lângă perete am descoperit un pateu desfăcut care deja începea să facă pui. Lângă el zăcea o pungă cu gem. N-a fost gem întotdeauna în ea. Cândva erau mere. O cameră de 16 mp, care părea curată și ordonată a reușit să vomite 3 saci de gunoi. Amenințarea a dispărut pe moment.
După epoca ploșnișelor, tot pe vremea lui Cosmin a venit vremea gândacilor.  Nu vorbesc despre gândăceii ăia simpatici din filmele de pe HBO, ci de niște animale deloc discrete care se credeau deja parte a familiei.  Știți cum se așează pisicile pe burta stăpânilor și se culcă acolo? Ei bine imaginați-vă că în loc de pisică, toarce un gândac pe burtă voastră. De ei am scăpat mai ușor. Pe vremea aia încă se mai gasea regent.
Între timp Tibi a prins loc în regie și eu m-am mutat în Berceni. Cosmin a avut nenorocul să facă față unui nou val de ploșnițe. A fost  pe punctul să cedeze când, într-o noapte, trezit de atacul scârbelor, și-a luat perna și pătura și s-a dus să se culce în capelă. Eu mă mutasem din Berceni în Militari, iar după câteva luni am decis să revin la camera 13. Totul părea bine. Nici ploșnițe, nici gândaci. Îmediat după ce m-am mutat acolo, a venit un nou atac din partea armatei de gândaci de data asta.
Cosmin m-a trădat, cum făcusem și eu cu un an în urmă, și a decis să mă lase să-i înfrunt singur. Am făcut rapid o mișcare strategică și l-am adus pe Cornel în camera 13.  Am decis să facem din nou mișcarea cu scosul afară. N-am mai găsit nici pateu și nici gem spre dezamăgirea noastră; ci doar ceva rezerve de banane și niște ciorapi fără pereche. Nimic mai mult.  După ce am văruit, am schimbat scurgerea, l-am luat pe Alex în cameră (alt Alex) și am învins din nou. După câteva luni am decis să plec, lăsând lucrurile în ordine. Am stat prin Dorobanți, apoi prin Crângași, după care am revenit în incintă. Camera 13 era ocupată. Am fost teribil de dezamăgit. Îmi pregătisem arsenalul să fac din nou față provocărilor de acolo, și când colo m-am trezit într-o cameră cu pereți portocalii, o cameră prea curată – 404. Voiam să mituiesc unul din locatarii camerei 13 pentru a-mi da un loc în prima linie de bătălie cu gândacii. N-a fost nevoie. A plecat singur și eu am revenit. Am găsit aici un Cornel obosit, un Alex epuizat, însă cu o armă nouă pentru care gândacii n-au fost pregătiți – aspiratorul!

Acum totul pare liniștit, camera arată bine, și de 2 luni de zile n-am dus nici o bătălie.

Duminică seara am avut prima discuție privitoare la diferențele de curs dintre rațiunea pragmatismului si filosofia conceptelor rațiunii. Retorica filosofiei nu se lega de rigiditatea rațiunii, însă am scos-o noi la capăt când am adus în discuție piramida lui Țuțea, imaginile plastice ale lui Pleșu și lupta pierdută a lui Tolstoi, însă omițând grav alegoria moarte-nuntă din Miorița. Să fim iertați. Am fost distrași de ”seara nebună” a gimnasticii, de cinci doiul lui Dinamo și bineînțeles de eșecul gâștelor în demiterea berbecului. Gândacii de sub mochetă au înțeles ideea oricum. Ne vedem diseara!