Tag Archives: viitor

Ora 10, 25 de ani, 2013, Iulie

Ora 10, Crangasi. Inca. E ultima luna in apartamentul 94. Stau aici de prea multa vreme.
25 de ani, Bucuresti. Viata incearca sa-mi fure libertatea. Ma lupt pentru ea.
2013. Incep perspective mai optimiste. Nu mai gandesc in termeni de rate si vacante planificate.
Iulie, ultima zi. Maine voi fi mai bun. Prostiile motivationale sunt motivationale cateodata.

Ora 10, Crangasi. Inca. Ma simt ca la ora 1. Obosit.
25 de ani, Bucuresti. Imi place o fata care nu stie cum ma cheama. Ma lupt pentru libertate totusi.
2013. Imi place HR-ul mai mult decat baroul. Adi ne-a facut un logo.
Iulie, ultima zi.  Maine a fost astazi pentru ieri. Am fost mai bun sper.

Ora 10,
25 de ani
2013
Iulie

Mergem inainte.

Ora 11.

Anunțuri

Draft de viata

Din februarie si pana acum lucrurile s-au miscat in multe directii cu o viteza neobisnuita. Am incercat sa tin pasul si, ca orice om, cateodata am reusit, cateodata nu.

La inceputul anului stiam fix ce vreau sa fac anul asta. Speram ca pana in vara sa-mi termin de dat examenele sa scap si de facultatea asta. Am taiat asta de pe lista cand am fost anuntat ca, intentionat sau nu, anul asta n-am fost inmatriculat si va trebui sa ma intorc la toamna pentru a ma reinscrie. Am oftat si am mers inainte. Nimic nerezolvabil. Am pierdut doar timp.

Am deschis excelul pe care il folosesc de vreo 6 ani si mi-am facut planificarea bugetului pana la sfarsitul anului. Am trasat doar niste linii mari, niste targeturi si am anticipat cheltuielile principale. N-am reusit sa-mi pun in cui poftele si bineinteles ca s-a ales praful de planul asta financiar. Partea buna e ca in urmatoarele cateva luni, daca imi vor fi destul de lungi noptile si imi va ajunge cafeaua, cu ceva ajutor de sus, ceva implicare si de aici de jos, as putea sa trag o linie dupa care sa incep sa pun plus, lucru previzionat anterior abia pentru sfarsitul lui 2014.

Pentru anul asta m-am gandit si la cateva lucruri care sa le fac pentru oameni, pentru comunitate, pentru biserica, pentru cei carora le-as putea fi de folos in vreun fel. Spre surprinderea mea, aici a fost cel mai greu. Am fost intampinat de oameni care au inteles altfel lucrurile astea si in loc sa puna umarul, au facut treaba si mai complicata. Motivatia mea n-a fost una bazata pe recompensare sau vreun sentiment de bine, ci una strict legata de oamenii ceilalti carora ar trebui sa li se ofere mai mult – de-asta merg inainte atat cat pot. Ambiguitatea e de prisos.

Elementul surpriza neprevazut a fost mutarea lui Leo la Bucuresti, lucru care m-a obligat sa ma responsabilizez si mai mult si sa-mi concentrez o parte din atentie si timp acolo. Lucrul asta m-a speriat la inceput, insa acum e ca un element al unei realitati prezente dintotdeauna.  Cred ca e o experienta care-i va face bine.

Planurile de viitor sunt simple. Viitorul nu e incert sau confuz. Continui sa incerc a invata din experienta si greseli, nu las esecurile sa ma darame si incerc sa nu las succesurile sa mi se urce la cap. E loc de mult mai bine, insa nu un bine circumstantial sau situational, ci un bine ce tine de a-mi crea un caracter frumos care sa ma faca cel putin suportabil si util celor din jur, punandu-L pe Dumnezeu in centrul unei vieti simple, aproape banale, cu cateva idealuri care sa ma tina antrenat cu convingerea ca viata e mai mult decat munca si televizor.


Era GP

Îmi pun casca în urechea stângă și mă bag la scris. Fenomenul e unul ciudat. Nu se aude nimic în cască, o pun doar pentru senzația aia de intimitate și liniște într-un spațiu plin cu birouri și cu oameni. E doar o senzație, însă o senzație care lasă literele să curgă și cuvintele să apară.

”Pentru cei care cred că oamenii sunt mai mult decât resurse umane”.  

Un singur lucru despre ce a fost: Era VDF – cu mult peste așteptările mele.

Un singur lucru despre ce urmează: Domnu-i bun!


Ultima seara la camera 13

Alin m-a lăudat marți.  Mi-a spus că-i place ce vede scris aici.  În loc să mă umflu în pene, am lăsat capul în jos și mi-am amintit de articolele îmbrăcate nu tocmai frumos, vulgare aș spune chiar de acum 1 an, 1 an jumătate.  Aș putea să le șterg oricând, însă am ales să n-o fac. Adevărul e că nu-s întotdeauna băiat cuminte, nu-s întotdeauna cenzurat și nu mă port exemplar. Exact de-asta am ales să păstrez tot ce-am scris, pentru că nu-mi ascund imperfecțiunea sau umanitatea. Ar fi ușor să-mi construiesc o imagine de băiat bun pe blog, să-mi pun în evidență calitățile, să fac apel la bunătatea oamenilor, să mă arăt frustrat de răutatea unor oameni și să o fac eu pe Maica Tereza.  Mi-ar fi ușor să-l includ pe Dumnezeu în toate articolele mele, ca, eventual citind pe-aici nu știu ce domnișoară să rămâmă impresionată de principiile și valorile pe care le promovez.   Pe de altă parte, aș putea la fel de bine să merg la extrema cealaltă și să mă pun în pielea lui Hitler să spun că-s cel mai rău om din universul ăsta. să mă afișez cu o modestie pe care n-o am.  Ar fi o falsitate la fel de mare și mi-aș primi un cartonaș galben de sus pentru simulare. Lucrurile se învârt în jurul unor defecte și ale unor calități, ale unor obiceiuri bune și ale altor obiceiuri proaste. Nu mă pot da nici „balerină neprihănită”, dar nici nu mi-aș spune „unealta Satanei”. Suntem condamnați la umanitate.

E ultima mea seară la camera 13. De mâine mă mut în Dorobanți. Ar trebui să fiu predispus la depresia aia tipică de după mutare, dar sunt bucuros.

Am decis să nu mă mai angajez anul ăsta. Vineri e prima întâlnire oficială pentru noile planuri de afaceri. Am 23 de ani și simt că n-am realizat nimic și nici n-am perspective tare mari. Merg în continuare pe totul sau nimic. Investesc și dacă pierd, o să plătesc rate liniștit pentru banii de investiție următorii 10 ani știind că am încercat și nu m-a dus capul s-o scot la capăt.  Treaba cu cioara începe să scârțâie cam grav, dar nu abandonez. Încă încerc. Îmi place să mă lupt, să-mi pun mintea la contribuție, să caut soluții. Asta fac acum, deci până acum „jobul” îndeplinește 2 din cele 3 condiții: ma face să mă simt împlinit intelectual și social. La partea cu banii e mai nasol deocamdată, însă căutăm soluții și pentru asta.

Astăzi mi-am dat seama că am o familie pe care mă pot baza, am niște prieteni extraordinari și un Dumnezeu fantastic. Mi-am mai dat seama și de ce am burtă. Îmi lipsește o coastă și nu-mi stă stomacul bine fixat acolo. Am găsit forma coastei lipsă și m-am îndrăgostit o să mă îndrăgostesc la momentul potrivit. (abstract)

E ultima seară la camera 13. Camera de mâine are un număr mai bun.


O portocala, un cantec si-o viata

Merg pe strada. O văd iar pe tanti aia homeless care dansa cu o luna în urma, învârtind umbrela. De data asta dormea la marginea unui drum. Bineînțeles că trec pe lângă ea ca și cum n-aș vedea-o. Mă gândesc doar că viața asta nu-i chiar așa grea cum spun unii și nici așa ușoară cum credem noi că e a altora.

Sunt multe feluri de vieți. Pe de o parte mă gândesc la copiii pe care i-am văzut internați la Siret (un fel de Bălăceanca), copii cu deficiențe mentale. Se bucurau mult când treceam pe acolo. Multora din ei trebuia să le desfacem noi portocalele, că altfel le mâncau cu tot cu coajă. Abia așteptau să începem programul artistic, să cânte cu noi „Am o inimă micuță” sau „Taie scara lui Satana”. Astea erau bucuriile lor. Nu școală, nu planuri de viitor, nu familie.. o portocală și un cântec.

Sunt pe de altă parte oamenii pe care la început i-am privit cu o oarecare invidie. Am trăit cea mai mare parte a vieții in Suceava, unde cei mai mulți din tinerii care terminau 8-12 clase plecau ba la o căpșună, ba la o faianță, după granițe și se întorceau verile în țară, furau ochii fetelor frumoase cu mașinile lor, după care plecau din nou, oameni care acum au case construite in 4-5 ani, case pentru care eu, după ce îmi termin și a doua facultate ar trebui să muncesc angajat vreo 30 de ani. Viața lor am privit-o întotdeauna ca simplă, cu un scop precis – bani cât să trăiască bine și o femeie frumoasă lângă ei care să le facă copii frumoși. Fără multă bătaie de cap, cu rezultate faine.

Am venit în București și am întâlnit cealaltă categorie de oameni. Oamenii care se îndreaptă încet spre un viitor trist, viitor care și-l fac cu mâna lor din păcate. Îmi amintesc de un prieten care, după ce a tocat banii părinților 4 ani de zile, pe o facultate la care mai mult n-a fost, acum, după ce s-a lăsat de facultate, împarte pliante să-și poată plăti berea de vineri seara și zacusca din restul săptămânii. Nu-s toți așa. Restul, încearcă să se bucure de studenție sperând că diploma de la final va fi de ajuns pentru a construi un viitor promițător. Statisticile nu-i avantajează aici. Unii au șansă și reușesc să construiască ceva, alții, din nefericire, după facultate ajung să vândă în piață, sperând că acesta e doar un capitol, capitol care durează deja de ceva ani. Ei sunt plătitorii ratelor la LCD-uri sau altor lucruri care nu fac decât să contureze și mai bine o viață mediocră vorbind social și economic. Probabil greșeala lor a fost că nu au plecat în Italia când au avut ocazia.

Mai sunt oamenii pe care i-am văzut pasionați. Pe ei sunt eu invidios. Oamenii ăștia au o direcție sigură. Îl văd pe Marius, care, când am o problemă de IT, nu se lasă până nu-mi dă o soluție, îl văd pe Ovidiu, care, să-și poată plăti conservatorul în Viena, a lucrat câte 16 ore pe zi, pentru ca acum să poată studia 5 ore în fiecare zi, îl văd pe Vali, care deși e student, în entuziasmul lui pentru medicină întreabă doctorul cu care face practică – „ce facem domnul doctor? îl operăm sau nu-l operăm?” și îl văd și pe Ionuț, care de la 12 ani, de când a câștigat concursul de karting pe toată Moldova, acum e cel mai bun mecanic pe care-l știu și întotdeauna îmi vorbește cu pasiune despre motoare, capacități, funcționalități, chiar dacă nu pricep mare lucru de acolo. Sunt oameni care și-au trasat o direcție și au mers pe ea sau încă merg. Îmi place să-mi imaginez viitorul lor. Nu pot să mi-i imaginez plictisiți de ce fac nici peste 30 de ani. Oamenii ăștia dacă plătesc rate, le plătesc la un laptop peformant care-i ajută să fie și mai buni în informatică, la un clarinet care sună mai bine decât ăla vechi sau la o mașină care are cu 20 de cai în plus față de aia dinainte.  Nu știu dacă la asta se referea Chirilă când a cântat despre „fericirea în rate”, însă ăștia-s oamenii pe care mi-i pot imagina cel mai ușor fericiți.

Eu recunosc că nu vreau lucruri complicate de la viață. Vreau un job bun care să mă facă să mă simt împlinit intelectual, social și material, vreau o femeie frumoasă care să mă iubească, toate alături de un caracter frumos. Partea cea mai bună e că lucrurile astea 3 nu-s condiționate unul de altul, așa că n-am de ce să nu fiu optimist.  De partea cu jobul și nevasta în mare parte se ocupă Dumnezeu. Cu caracterul – Doamne-ajuta!

 


Si… tie de cine iti place? (2)

( citeste întâi partea 1 – click aici )

Şi acum ca să facem un cover intro-ului de la coverul facut de Vama – Hotel Cismigiu – întrebăm –

De ce am scris eu aceste rânduri? Eu nu vreau sa mă judece nimeni, înţelegi? Nu vreau să mă judece nimeni greşit; nu să nu mă judece. Vreau să ştie exact ce-a fost. Nu vreau sa zică lumea că mă dau mare deştept şi vin cu tot felul de sfaturi văzute prin filme doar de dragul de a-mi umple blogul, pentru a avea succes. Trebuie ca lumea să ştie. Da. Trebuie ca lumea să ştie că şi mie mi-a fost frică. Vezi, lumea nu trebuie să uite. E o realitate pe care mulţi încercăm să o mascăm. E pur şi simplu o realitate.

Gata cu gluma. Nu mică mi-a fost mirarea când în urma articolului de ieri anumite persoane din anturajul meu apropiat m-au întrebat de cine m-am îndrăgostit, de aceea mă văd nevoit să fac o completare privitor la articolul de ieri – toată „treaba” aia s-a întâmplat când aveam cam 18 ani, deci într-un deceniu diferit de ăsta. În deceniul ăsta aproape că mă simt vinovat de superficialitate, pentru că mă văd aproape la polul opus. Sunt constant în indiferenţa mea, greu abordabil şi bineînţeles că îmi place să fiu aşa. Însă nu-i asta treaba voastră.

În clasa a doua, 2 colegi mi-au spus pe cine „iubesc ei în secret”. În clasa a 4-a, vreo 5 colegi mi-au spus despre „amorurile lor secrete”. Bineînţeles că şi eu „iubeam”.  În clasa a 8-a ştiam despre vreo 15 băieţi care erau „îndrăgostiţi” tot în secret, normal. Au ajuns la urechile mele şi numele a 4 fete care „mă iubeau”, tot în secret. Şi eu eram victima „virusului”.   În clasa a 12-a lumea a mai prins curaj şi ştiam doar vreo 4-5 prieteni care încă iubeau în secret. Nu pot să mă laud că eu aş fi fost tare curajos totuşi.  Acum , când mă gândeam că situaţia se va schimba în favoarea curajului, ştiu mai mulţi băieţi ca niciodată care suferă iubesc în tăcere.  Acum, în sfârşit, pot să mă laud că nici nu tac, dar nici nu „sufăr”.  Îmi amintesc de un seminar de anul trecut în care se discuta despre relaţii, iar Florin a fost întrebat de un grup de fete dacă e recomandat ca o fată să ia iniţiativa in cazul în care băiatul e prea mămăligă n-are curaj.  Nu-mi mai amintesc răspunsul lui, însă reacţia fetelor a fost una care mi-a atras atenţia: „dar să spună o data!”.

Când privesc în urmă îmi vine să râd când văd inutilitatea tăcerii. Mi-e ciudă pe mine când realizez insistenţa fix degeaba a gesturilor neînsoţite de cuvinte. Comoditatea unei situaţii de genul – mai bine aşa decât deloc – sau pur şi simplu umila viziune limitată de genul – nu mai e nimeni ca ea – nu mă duc cu gândul decât la expresia aia:  „eşti special, ca oricare altul”.   Mi-e greu să înţeleg de ce unii se potrivesc iar alţii nu, gândindu-mă că singura mare problema ar fi disponibilitatea pentru sincronizare comportamentală.  Ştiu că raţionalizarea asta nu face decât să scoată în evidenţă lipsa de logică a unei iubiri, sau mai grav a unei iubiri unilaterale tacite (dacă există aşa ceva). Cred şi realizez tot mai mult că dragostea nu poate fi un accident fericit sau nefericit ci e pur şi simplu o alegere.  E animalic să iubeşti bazat doar pe instincte sau mă rog – emoţii – . Însă, dacă tot alegi să iubeşti, la ce bun să ţii numai pentru tine?

Deci… ţie de cine iţi place?

PS: cred că-i unul din puţinele articole în care nu mă regăsesc în prezent, însă l-am scris în memoria şi pentru binele prezentului şi viitorului prietenilor.


Un fund.. de groapa

Azi, luni, 13 septembrie, in zi de doliu pentru elevi imi permit sa fiu putin mai optimist apeland mai mult la naivitatea mea decat la supradoza de realism care poate fi fatala de multe ori.

Am ascultat de nenumarate ori oameni care plangeau dupa vremurile comuniste, oameni carora li s-a facut dor de stat la cozi si de vorbit in soapta si n-am putut niciodata sa-i contrazic pentru ca la revolutie aveam venerabila varsta de doar 1 an, deci nu-mi pot da cu parerea despre ceva ce n-am trait si n-am cunoscut.  Imi permit doar sa centralizez din ce-am citit si din ce-am auzit si sa spun ca daca libertatea ne-am cumparat-o in rate pe care le tot platim de la revolutie incoace ,   eu tot cred ca a meritat.

Imi amintesc fara nici un fel de nostalgie de anii ’96-2000 cand scoteam frigiderul gol din priza.  Imi amintesc cand in loc de alta pereche de adidasi cumparam un super glue de la rusi sa lipesc talpa adibasului din bazar. Hainele lui Tibi le purtam si eu, iar hainele mele le pastram pentru vremea cand Ovidiu mai crestea sa le poarte si el.  Incetul cu incetul lucrurile au inceput sa se mai schimbe si am inceput si noi sa ne permitem ceva mai multe.  De prin 2003 pana prin 2007 am trait o crestere economica destul de mare zic eu.  Atitudinea a fost aceeasi – una de nemutumire, pentru ca de.. am vazut noi in Italia ca aia traiesc mai bine.

A trecut neobservat faptul ca am inlocuit bazarul cu Mallul, lipiciul cu alta pereche de Nikeuri, peticul cu alta pereche de Levis si autobuzul cu masina.   Fixul cu roata e in pod, acum umblu cu aifonu cu multi-touch in buzunar.  Siriusul, la fel, zace in pod, ca acum e lipita de perete o plasma de 50 de inch cu ecran 3d. Vorbind de perete,  acum nu se mai plange nici el ca e acoperit de un praf de piatra tocit, ci e super-glet cu lavabil peste.  Cand intru in bucatarie, imi dau seama ca nu mai mananc margarina sau salam. De fapt, nici nu mai intru in bucatarie in ultima vreme pentru ca imi permit sa mananc aproape zilnic in oras.  Sa mai zic ceva despre jocurile pe televizor din 2000 fata de laptopurile cu procesoare Intel® CoreTM i7 cu Hdduri de 2 TB.  Sunt mult prea multe lucruri pe care ni le permitem acum si nu ni le permiteam acum 5-6 -10 ani.

Cu toate astea, tot aud ca suntem la fundul gropii, ca nu se poate mai rau de atat, ca mergem din rau in mai rau si tot felul de prezumtii ale unui viitor negru, sau mai rau, inexistent.  Eu sunt optimist si cred ca dupa ce se va termina nebunia asta cu criza vom trai si mai bine si ne vom permite si mai multe decat acum. Nu cred ca asta se va intampla in 50 de ani, ci in maxim 2-3 ani.  Fundul gropii e departe de noi si alte natiuni se roaga sa ajunga in starea de subdezvoltare in care e Romania acum.

Iertati-mi naivitatea si subiectivismul.

PS: Stiu ca nu toata lumea are plasme (nici eu n-am), nu toata lumea are laptop de 2 TB, nu toata lumea mananca in oras  si nu toata lumea are masina sau aifon, insa stiu ca nemultumirea noastra vizavi de nivelul nostru e trai e cauzata in general pentru ca pretentiile noastre cresc de la o zi la alta.