Tag Archives: 13

Camera 13 – gandacii si retorica filosofiei

”Poți să ai lumea la picioare, bani cu furca să-i intorci,
Dar când pământul te cheamă, tot acasa te întorci.” (Ion Dolanescu)

În camera 13 de-a lungul timpului a stat multă lume. Când am ajuns prima dată acolo, i-am gasit pe Tibi, Stefan și Alex. Ei erau un fel de veterani pe acolo și de-asta toată ziua lumea se înghesuia să facă vizite. Până la un punct n-a fost deranjant, că vorba aia, pentru un provincial fără mulți prieteni în capitală, puțină socializare ajuta la acomodare. Între timp Alex și Ștefan au plecat. A venit în locul lor Cosmin. Am scos imediat un pat afara pentru a transforma camera de 4 locuri în camera de 3.  De Cosmin mi-a plăcut din prima. Făcea curățenie, avea mâncare tot timpul, cum să nu-ți placă (cine a stat la cămin înțelege mai bine). Cu toate astea, el a avut nefericita șansă să prindă cele mai crunte epoci din istoria camerei. Prima a fost când la parterul căminului nostru a fost o invazie de ploșnițe. Știți voi – scârbele alea mici care ies doar noaptea de sub mochetă și se hrănesc cu sângele nostru dulce, lăsând amintire câte o bubă pentru fiecare înțepătură. Au fost nenumărate încercări de ploșnițocid, însă până n-am scos absolut tot afară din cameră și am văruit, n-am scăpat. Asta cu scosul lucrurilor afara a fost un experiment interesant. Sub pat, undeva în colț lângă perete am descoperit un pateu desfăcut care deja începea să facă pui. Lângă el zăcea o pungă cu gem. N-a fost gem întotdeauna în ea. Cândva erau mere. O cameră de 16 mp, care părea curată și ordonată a reușit să vomite 3 saci de gunoi. Amenințarea a dispărut pe moment.
După epoca ploșnișelor, tot pe vremea lui Cosmin a venit vremea gândacilor.  Nu vorbesc despre gândăceii ăia simpatici din filmele de pe HBO, ci de niște animale deloc discrete care se credeau deja parte a familiei.  Știți cum se așează pisicile pe burta stăpânilor și se culcă acolo? Ei bine imaginați-vă că în loc de pisică, toarce un gândac pe burtă voastră. De ei am scăpat mai ușor. Pe vremea aia încă se mai gasea regent.
Între timp Tibi a prins loc în regie și eu m-am mutat în Berceni. Cosmin a avut nenorocul să facă față unui nou val de ploșnițe. A fost  pe punctul să cedeze când, într-o noapte, trezit de atacul scârbelor, și-a luat perna și pătura și s-a dus să se culce în capelă. Eu mă mutasem din Berceni în Militari, iar după câteva luni am decis să revin la camera 13. Totul părea bine. Nici ploșnițe, nici gândaci. Îmediat după ce m-am mutat acolo, a venit un nou atac din partea armatei de gândaci de data asta.
Cosmin m-a trădat, cum făcusem și eu cu un an în urmă, și a decis să mă lase să-i înfrunt singur. Am făcut rapid o mișcare strategică și l-am adus pe Cornel în camera 13.  Am decis să facem din nou mișcarea cu scosul afară. N-am mai găsit nici pateu și nici gem spre dezamăgirea noastră; ci doar ceva rezerve de banane și niște ciorapi fără pereche. Nimic mai mult.  După ce am văruit, am schimbat scurgerea, l-am luat pe Alex în cameră (alt Alex) și am învins din nou. După câteva luni am decis să plec, lăsând lucrurile în ordine. Am stat prin Dorobanți, apoi prin Crângași, după care am revenit în incintă. Camera 13 era ocupată. Am fost teribil de dezamăgit. Îmi pregătisem arsenalul să fac din nou față provocărilor de acolo, și când colo m-am trezit într-o cameră cu pereți portocalii, o cameră prea curată – 404. Voiam să mituiesc unul din locatarii camerei 13 pentru a-mi da un loc în prima linie de bătălie cu gândacii. N-a fost nevoie. A plecat singur și eu am revenit. Am găsit aici un Cornel obosit, un Alex epuizat, însă cu o armă nouă pentru care gândacii n-au fost pregătiți – aspiratorul!

Acum totul pare liniștit, camera arată bine, și de 2 luni de zile n-am dus nici o bătălie.

Duminică seara am avut prima discuție privitoare la diferențele de curs dintre rațiunea pragmatismului si filosofia conceptelor rațiunii. Retorica filosofiei nu se lega de rigiditatea rațiunii, însă am scos-o noi la capăt când am adus în discuție piramida lui Țuțea, imaginile plastice ale lui Pleșu și lupta pierdută a lui Tolstoi, însă omițând grav alegoria moarte-nuntă din Miorița. Să fim iertați. Am fost distrași de ”seara nebună” a gimnasticii, de cinci doiul lui Dinamo și bineînțeles de eșecul gâștelor în demiterea berbecului. Gândacii de sub mochetă au înțeles ideea oricum. Ne vedem diseara!


Ultima seara la camera 13

Alin m-a lăudat marți.  Mi-a spus că-i place ce vede scris aici.  În loc să mă umflu în pene, am lăsat capul în jos și mi-am amintit de articolele îmbrăcate nu tocmai frumos, vulgare aș spune chiar de acum 1 an, 1 an jumătate.  Aș putea să le șterg oricând, însă am ales să n-o fac. Adevărul e că nu-s întotdeauna băiat cuminte, nu-s întotdeauna cenzurat și nu mă port exemplar. Exact de-asta am ales să păstrez tot ce-am scris, pentru că nu-mi ascund imperfecțiunea sau umanitatea. Ar fi ușor să-mi construiesc o imagine de băiat bun pe blog, să-mi pun în evidență calitățile, să fac apel la bunătatea oamenilor, să mă arăt frustrat de răutatea unor oameni și să o fac eu pe Maica Tereza.  Mi-ar fi ușor să-l includ pe Dumnezeu în toate articolele mele, ca, eventual citind pe-aici nu știu ce domnișoară să rămâmă impresionată de principiile și valorile pe care le promovez.   Pe de altă parte, aș putea la fel de bine să merg la extrema cealaltă și să mă pun în pielea lui Hitler să spun că-s cel mai rău om din universul ăsta. să mă afișez cu o modestie pe care n-o am.  Ar fi o falsitate la fel de mare și mi-aș primi un cartonaș galben de sus pentru simulare. Lucrurile se învârt în jurul unor defecte și ale unor calități, ale unor obiceiuri bune și ale altor obiceiuri proaste. Nu mă pot da nici „balerină neprihănită”, dar nici nu mi-aș spune „unealta Satanei”. Suntem condamnați la umanitate.

E ultima mea seară la camera 13. De mâine mă mut în Dorobanți. Ar trebui să fiu predispus la depresia aia tipică de după mutare, dar sunt bucuros.

Am decis să nu mă mai angajez anul ăsta. Vineri e prima întâlnire oficială pentru noile planuri de afaceri. Am 23 de ani și simt că n-am realizat nimic și nici n-am perspective tare mari. Merg în continuare pe totul sau nimic. Investesc și dacă pierd, o să plătesc rate liniștit pentru banii de investiție următorii 10 ani știind că am încercat și nu m-a dus capul s-o scot la capăt.  Treaba cu cioara începe să scârțâie cam grav, dar nu abandonez. Încă încerc. Îmi place să mă lupt, să-mi pun mintea la contribuție, să caut soluții. Asta fac acum, deci până acum „jobul” îndeplinește 2 din cele 3 condiții: ma face să mă simt împlinit intelectual și social. La partea cu banii e mai nasol deocamdată, însă căutăm soluții și pentru asta.

Astăzi mi-am dat seama că am o familie pe care mă pot baza, am niște prieteni extraordinari și un Dumnezeu fantastic. Mi-am mai dat seama și de ce am burtă. Îmi lipsește o coastă și nu-mi stă stomacul bine fixat acolo. Am găsit forma coastei lipsă și m-am îndrăgostit o să mă îndrăgostesc la momentul potrivit. (abstract)

E ultima seară la camera 13. Camera de mâine are un număr mai bun.


Ceva ce face diferenta

poza„Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor.
Şi chiar dacă aş avea darul prorociei, şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut şi munţii, şi n-aş avea dragoste, nu sunt nimic.
Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic.
Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr,
acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.
Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit.
Căci cunoaştem în parte, şi prorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi.
Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc.
Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.
Acum dar rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.”
Pasaj extras din Biblie, cartea 1 Corinteni, capitolul 13
(poza preluata de pe http://www.farm1.static.flickr.com)