Tag Archives: moarte

Poveste muritoare (I)

cu metafore proaste și evidențe neartistice

Au fost odată doi. Un om și încă ceva.  Omul era un șchiop nenorocit, însă încerca să ascundă asta cum știa mai bine.

Se întâlneau în fiecare săptămână și de fiecare dată când se vedeau, parcă piciorul omului nu mai durea așa de tare. Doar că încet încet s-a aflat despre nenorocitul de om că e șchiop și lucrurile au început să se schimbe.  Au continuat să se întâlnească în fiecare săptămână, însă nenorocitul a observat că ceva îl privea cu ochii plini de patimă. De fiecare dată când îi observa, durea. Și ceva privea piciorul lui neîincetat. Privea cu dispreț. Și pe el îl durea tot mai tare. 

Într-o săptămână, ceva i-a spus omului că știe despre piciorul lui handicapat și dacă nu-l va face sănătos, va fi exclus. Nenoricitul s-a speriat, pentru că își dorea foarte mult să continue întâlnirile. Erau singurul loc în care piciorul amorțea și durerea se alina. Așa că a încercat. Prima dată și-a pus o cârjă. Dar ceva i-a spus că nu asta e soluția, ci trebuie să se facă sănătos. A primit un ultimatum. Dacă nu va rezolva urgent problema, va fi exclus.

De disperare, omul și-a tăiat piciorul bolnav. Pur și simplu acele întâlniri erau prea importante să le piardă. Acum devenise un nenorocit ciung. 

O parte mică mică din ceva venea fără știrea întregului ceva de fiecare dată și lua omul de acasă.  Îl căra în spate și îl ducea la întâlnire.  Lucrurile păreau să se fi rezolvat. Ceva se uita la nenoricit și în sfârșit se bătea pe umăr satisfăcut că au rezolvat problema cu nenorocitul.

 Doar că, într-o zi, spre disperarea omului, partea aia mică mică din ceva a murit. Așa că nu mai avea cine să-l care să poată ajunge la întâlnire. S-a chinuit să ajungă singur. S-a târât, s-a tras de mâini, s-a agățat de tot ce a găsit pe drum pentru a ajunge la acolo.  Când a ajuns, zgâriat, obosit, cu piciorul săgetând dureri care treceau vârful capului și până în unghiile murdare de la picioare, a văzut ușa încuiată și pe ea  un bilet pe care scria așa:

„Mi s-a adus la cunoștință că ești șchiop din nou. Ultimatumul a expirat. Ești exclus.”

Cu lacrimi în ochi, fără pic de speranță, omul s-a târât din nou spre casă. Fără întâlinirile cu ceva, nenorocitul s-a zbătut, s-a chinuit, ba chiar a ajuns să-și taie și piciorul celălalt pentru a încerca să meargă pe cele două cioturi rămase. Doar că rănile s-au infectat și….  nenorocitul a murit. Singur.

În loc de cruce, i-au pus la cap o sticlă.  Pe ea au scris cu litere mari de tipar: – ȘCHIOP. NENOROCIT. CIUNG. N-a ascultat de ceva și acum e MORT.- 

____

Pentru că biserica a înțeles că e mai ușor să înfigi o cruce în pământ decât să cari un om în spate.
Doar că nici crucea nu mai e cruce.

Anunțuri

Expunere

Cu o expunere de 2-3 minute, un aparat foto creaza impresia ca o ploaie cu cateva fulgere arata ca nimicirea Sodomei si Gomorei. Asta mi-a explicat-o Alex. De fapt, daca imprastii pe 230 de km2  vreo 20 de fulgere care apar pe rand in zone diferite, nu mai creeaza nici o impresie de apocalipsa.  20 de copaci s-au rupt din cauza furtunii. De fapt,au mai ramas alti 2M in picioare. Au fost avariate 50 de masini. Alte 1.5M n-au patit nimic.

Statistic, o „furtuna” o data la 3-4 luni in Bucuresti e neglijabila, insa pentru masina avariata sau pentru copacul rupt, furtuna n-a mai incaput intr-un procent.

153k de oameni au murit astazi, insa unul a fost de-al nostru.

Drum bun Silviu!


Doamne, daca-mi esti prieten


„Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Cum te lauzi la toţi sfinţii,
Dă-i în scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu părinţii.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
N-asculta de toţi zurliii,
Dă-i în scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu copiii.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Nu-mi mai otrăvi ursita,
Dă-i în scris poruncă morţii
Să-mi ia calul, nu iubita.

Doamne, dacă-mi eşti prieten,
Cum susţii în gura mare,
Moaie-ţi tocul în cerneală
Şi-nainte de culcare

Dă-i în scris poruncă morţii,
Când şi-o ascuţi pumnalul,
Să-l înfigă-n mine, Doamne,
Şi să lase-n viaţă calul.”

(de Spiridon Popescu)


Viata si punct

Saptamana trecuta a fost destul de ciudata.   Sau poate ca a fost normala.
Nu-l cunosteam pe Dorin.   Avea 14 ani si s-a dus.   Alina il cunostea.
N-o cunosteam nici pe Cristina.  Stiam despre ea si chiar am scris un articol la un moment dat despre ea.  Avea 17 ani si a plecat.
Ieri parca m-am zguduit cand am aflat ca tatal prietenului meu Cornel a plecat si el.  Era trecut de prima tinerete, insa ar mai fi putut trai inca multi ani.
Sambata, Cristi spunea de o fata care a murit in somn. O scurgere de gaz.. a adormit-o.  Ne-a intrebat cati din noi folosim gaz acasa.

Nu vreau s-o dau in ipohondrie. Cateodata ma gandesc ca nu dureaza chiar o vesnicie pana la moarte. Personal nu ma tem cand ma gandesc ca maine s-ar putea sa nu mai fiu eu, pentru ca incerc sa profit de fiecare clipa de aici. Zi de zi incerc sa ma apropii tot mai mult de visele mele, incerc sa investesc in relatiile care merita, incerc sa las ceva in urma mea. Cel mai tare mi-e frica de faptul ca s-ar putea ca maine sa nu mai fie cineva care mi-e drag. Nu stiu cum as suporta asta.

N-am o concluzie pentru articolul asta. Atat spun: viata asta s-ar putea sa fie mai scurta decat credem si.. viata s-ar putea sa nu se termine atunci cand credem noi ca se termina.      Punct.


Vina lui Dumnezeu

Hai sa inventam noi un personaj: 

De mic, merge la scoala. Nu prea invata pentru ca bineinteles, e mai misto sa stai la un Star Craft pe computer sau sa iesi la o cola cu colegii.  Ia capacitatea la limita. Medie mica, intra la un liceu naspa sau la o scoala profesionala. E multumit. Macar acolo nu mai sta cu stres. Nu trage nimeni de el sa invete.  Nu se ridica nici macar la pretentiile alea. Termina si scoala aia profesionala cu 5, fara sa stie macar sa invarta in surub.  Dupa ce termina scoala, sta 1-2 ani pe dreapta, pe banii parintilor, ca de.. e o singura data tanar si vrea si el sa se distreze.  Vine criza, asa ca pentru ca bugetul familiei s-a subtiat isi cauta si el de munca. Gaseste ceva  pe domeniul lui. Tinichigiu. Se duce, freaca la smilgher portiere. Mai mult trage chiulul. Il da afara. Pana la urma isi gaseste undeva un loc stabil, cu un salariu pe masura muncii lui – adica foarte mic. Traieste de pe o zi pe alta.  Ajunge la 35 de ani cu rate de 2 ori mai mari decat salariul lui.  O ia razna. Se mai si imbolnaveste pentru ca lucreaza in praf, in umezeala si in frig. Se apuca de baut.  La 50 de ani il apuca ciroza, la 60 de ani moare.    Inainte sa moara scrie pe o foaie cateva cuvinte:
„Viata de rahat.. n-am avut noroc. Degeaba am muncit ca un sclav. N-a vrut Dumnezeu sa ma ajute. Are ceva cu mine. Cred ca trebuie sa ma urasca foarte mult.  Stii ceva? Si eu te urasc Dumnezeule! Te urasc! Mi-ai distrus viata! Nu m-ai lasat sa realizez nimic! Iti place sa ma vezi suferind? Da, uite, asta e boala care mi-ai trimis-o.  De fapt, eu cred ca esti incapabil sa ma ajuti. De fapt, nici nu cred ca existi. Ma faci sa vorbesc si singur.. Te urasc!” 

– si a murit.

Deci, vina lui Dumnezeu?