Tag Archives: job

Doar dus, vă rog

Cum reușesc oamenii să-și dea seama dacă virtuțile lui Prudentius s-au ascuns într-o oglindă cenușie sau dacă și-au abandonat lupta scăldându-se mai degrabă în mocirla capitalelor lui Grigorie I cel Mare?

S-au întâmplat și minuni.  Pentru unele din ele însă am muncit de Luni până Vineri până am căzut leșinat într-o saltea de cămin, îmbibată cu ploșnițe.  Și atunci.. se mai numesc minuni?

N-am înțeles nici până acum dacă au fost ani de foamete sau de belșug.

S-au făcut 7 ani de când mi-am cumpărat un bilet doar dus spre București.  Mie mi-a lipsit un Iosif capabil să-mi tâlcuiască anii ăștia. Dar..

Biletul meu doar dus a expirat.

_______________________________________________________________

22.99 de euro costă următorul bilet.  Nu știu ce valabilitate are. Ochiul dracului îmi zice de o lună. E cam pesimist. Credința îmi zice că mai mult.

Merg orbește, fără să știu unde voi sta, ce voi face, cum va fi.

Despre locul ăla… știu doar că oamenii sunt mai politicoși.  Știu că au un ceai bun și mai știu că umbrelele care se vând aici cu 10 lei nu vor face față.

Poate să fie curaj, poate să fie iresponsabilitate, poate să fie perspectivă sau poate să fie naivitate.  Oricum ar fi..

Pe 14 martie, la ora 12:00, cu un troler mai greu cu 2 kg decât cel din 2008, mă voi urca speriat într-un avion. De acolo mai departe..

Doamne-ajută!

Anunțuri

Despre oportunități

Probabil una din foarte puținele oportunități care ni se oferă în viață, necondiționat, fără interese ezoterice (dacă mi se permite asocierea), care pur și simplu ni se oferă – este oportunitatea de a ne naște.  Din momentul ăla, fiecare oportunitate începe să îmbrace tot felul de forme, tot felul de ambalaje, până ajunge să se demaște într-un interes sau într-o obligație. Nimic nou. Toți învățăm asta la un moment dat.  Aproape toți. Mai există oameni care trăiesc visul drumurilor fără gropi.

Oportunitatea de a merge la școală, de a învăța lucruri s-a dovedit a fi mai târziu un pretext pentru o notă de plată fantastic de mare.  Oportunitatea unui serviciu aparent bun s-a dovedit a fi nimic altceva decât oportunitatea de a fi exploatat. Și dacă în relativismul aprecierilor, perspectiva asta ar fi una demnă de luat în considerare, se mai merită? Răspunsul popular, normal și la modă e că – depinde.  Dar, în cazul în care nu se merită, ai de ales?

Nu-mi propun să forțez un răspuns generalizat. N-am nici măcar unul particular, care să-mi folosească mie.  Cu toate astea, încep să recunosc tot mai ușor momentul în care prețul primit pentru oportunitate devine prea mic. Mersul lucrurilor obligă la semnarea unui contract cu valoare perisabilă, dar când degradarea valorii ajunge vizibilă, mai rămâne și altceva de făcut în afara evidentului?

Mă gândesc la oportunități. Mă gândesc să-mi retrag răspunsul pe care l-am dat mereu întrebării dacă nu cumva plec și eu.  Mă mai gândesc și că n-am fost niciodată omul drumului fără gropi.  Stelele mele mai degrabă mi-au săpat gropile și mi-au pus bolovanii scoși din ele în spate.  Bine, exagerez puțin, însă consider tot mai mult biletul ăla de avion..


O portocala, un cantec si-o viata

Merg pe strada. O văd iar pe tanti aia homeless care dansa cu o luna în urma, învârtind umbrela. De data asta dormea la marginea unui drum. Bineînțeles că trec pe lângă ea ca și cum n-aș vedea-o. Mă gândesc doar că viața asta nu-i chiar așa grea cum spun unii și nici așa ușoară cum credem noi că e a altora.

Sunt multe feluri de vieți. Pe de o parte mă gândesc la copiii pe care i-am văzut internați la Siret (un fel de Bălăceanca), copii cu deficiențe mentale. Se bucurau mult când treceam pe acolo. Multora din ei trebuia să le desfacem noi portocalele, că altfel le mâncau cu tot cu coajă. Abia așteptau să începem programul artistic, să cânte cu noi „Am o inimă micuță” sau „Taie scara lui Satana”. Astea erau bucuriile lor. Nu școală, nu planuri de viitor, nu familie.. o portocală și un cântec.

Sunt pe de altă parte oamenii pe care la început i-am privit cu o oarecare invidie. Am trăit cea mai mare parte a vieții in Suceava, unde cei mai mulți din tinerii care terminau 8-12 clase plecau ba la o căpșună, ba la o faianță, după granițe și se întorceau verile în țară, furau ochii fetelor frumoase cu mașinile lor, după care plecau din nou, oameni care acum au case construite in 4-5 ani, case pentru care eu, după ce îmi termin și a doua facultate ar trebui să muncesc angajat vreo 30 de ani. Viața lor am privit-o întotdeauna ca simplă, cu un scop precis – bani cât să trăiască bine și o femeie frumoasă lângă ei care să le facă copii frumoși. Fără multă bătaie de cap, cu rezultate faine.

Am venit în București și am întâlnit cealaltă categorie de oameni. Oamenii care se îndreaptă încet spre un viitor trist, viitor care și-l fac cu mâna lor din păcate. Îmi amintesc de un prieten care, după ce a tocat banii părinților 4 ani de zile, pe o facultate la care mai mult n-a fost, acum, după ce s-a lăsat de facultate, împarte pliante să-și poată plăti berea de vineri seara și zacusca din restul săptămânii. Nu-s toți așa. Restul, încearcă să se bucure de studenție sperând că diploma de la final va fi de ajuns pentru a construi un viitor promițător. Statisticile nu-i avantajează aici. Unii au șansă și reușesc să construiască ceva, alții, din nefericire, după facultate ajung să vândă în piață, sperând că acesta e doar un capitol, capitol care durează deja de ceva ani. Ei sunt plătitorii ratelor la LCD-uri sau altor lucruri care nu fac decât să contureze și mai bine o viață mediocră vorbind social și economic. Probabil greșeala lor a fost că nu au plecat în Italia când au avut ocazia.

Mai sunt oamenii pe care i-am văzut pasionați. Pe ei sunt eu invidios. Oamenii ăștia au o direcție sigură. Îl văd pe Marius, care, când am o problemă de IT, nu se lasă până nu-mi dă o soluție, îl văd pe Ovidiu, care, să-și poată plăti conservatorul în Viena, a lucrat câte 16 ore pe zi, pentru ca acum să poată studia 5 ore în fiecare zi, îl văd pe Vali, care deși e student, în entuziasmul lui pentru medicină întreabă doctorul cu care face practică – „ce facem domnul doctor? îl operăm sau nu-l operăm?” și îl văd și pe Ionuț, care de la 12 ani, de când a câștigat concursul de karting pe toată Moldova, acum e cel mai bun mecanic pe care-l știu și întotdeauna îmi vorbește cu pasiune despre motoare, capacități, funcționalități, chiar dacă nu pricep mare lucru de acolo. Sunt oameni care și-au trasat o direcție și au mers pe ea sau încă merg. Îmi place să-mi imaginez viitorul lor. Nu pot să mi-i imaginez plictisiți de ce fac nici peste 30 de ani. Oamenii ăștia dacă plătesc rate, le plătesc la un laptop peformant care-i ajută să fie și mai buni în informatică, la un clarinet care sună mai bine decât ăla vechi sau la o mașină care are cu 20 de cai în plus față de aia dinainte.  Nu știu dacă la asta se referea Chirilă când a cântat despre „fericirea în rate”, însă ăștia-s oamenii pe care mi-i pot imagina cel mai ușor fericiți.

Eu recunosc că nu vreau lucruri complicate de la viață. Vreau un job bun care să mă facă să mă simt împlinit intelectual, social și material, vreau o femeie frumoasă care să mă iubească, toate alături de un caracter frumos. Partea cea mai bună e că lucrurile astea 3 nu-s condiționate unul de altul, așa că n-am de ce să nu fiu optimist.  De partea cu jobul și nevasta în mare parte se ocupă Dumnezeu. Cu caracterul – Doamne-ajuta!

 


Ce vreau sa ma fac cand cresc mare

Nu ştiu ce de m-am simţit încurajat când mi-a zis Ovidiu că el e om normal. N-are vreun talent special şi nu-i vreun geniu al ingineriei.  Mi-era ciudă că ştiam oameni din orice domeniu care erau mai buni decât aş fi putut eu fi vreodată. Adică la ce bun să profesezi un lucru dacă n-ai să fii cel mai bun în domeniul ăla, nu?  Ei bine, nu!

Am lucrat pe şantier mulţi ani.  N-am fost niciodată cel mai bun nici la spart temelii, nici la tencuit, nici la pus faianţă, nici la zidit sau făcut cofraguri. Întotdeauna exista meseriaşul ăla care venea cu o idee mai bună şi care avea tot timpul ceva ce să mă înveţe.  Am făcut înstalaţii electrice şi acolo s-a întâmplat acelaşi lucru.  Era nenea Cornel care, când îl rugam să-mi explice câte ceva, mă pierdea în termeni.  Am cântat. Cântam atât timp cât ştiam că nu apare Daniel în zonă. Când apărea el, nu mai ştiam să cânt. Oricât de mult aş fi ştiut, el se încălzea cu cele mai complicate piese pe care le ştiam eu. Am venit în Bucureşti şi am început facultatea. Am început două facultăţi nu pentru că sunt un geniu, ci pentru că n-am nici cea mai mică idee despre ce vreau să fac în viaţa asta. Până in septembrie 2008 voiam să dau la economie şi psihologie. În octombrie m-am înscris la drept şi psihologie.  M-am gândit să mă fac jurist. M-am răzgândit şi am spus că avocat ar fi mai frumos. Degeaba, că tot procuratura e mai tare. Poi dacă tot vreau să fiu tare în domeniu, mai bine tind spre judecătorie.  Am observat că şi munca de inspector HR e faină câteodată şi m-am gândit la varianta să rămân inspector.  Am studiat ceva mai multă psihologie decât s-a cerut la şcoală şi am spus că gata – sigur mă fac psiholog. Când mi-am dat seama că s-ar putea să fac foame cu psihologia, am spus că-mi deschid afacere. Am deschis firmă cu Tibi şi Ovidiu şi ne-am apucat şi de web development / design. Bani ies, dar sincer, nu prea îmi place munca asta. M-am implicat în Lyoness şi am văzut ca se pot face bani frumoşi din muncă de lobby sau cum se cheamă ce fac acolo.  Gabi mi-a spus că atunci când îşi deschide agenţie de publicitate mă ia şi pe mine în agenţia lui şi bineînţeles că am spus că mă apuc să învăţ marketing.  Bogdan mi-a spus că pot ajunge cu ceva efort în Bruxelles la Parlamentul European. Am spus că asta-i – mă pregătesc pentru Parlament. Cândva am fost şi vicepreşedinte la tineret într-un partid şi m-am gândit şi la varianta să mă bag în politică. Aa, uitasem. Mi-am depus mai demult actele la o universitate din Australia, care m-a acceptat şi mă aşteptau. N-am reuşit să fac rost de bani în timp util şi nu m-am mai dus. Mi s-a propus în mai multe rânduri să scriu pentru bani. În general nu prea am acceptat, deşi ideea nu mi-a displăcut.

Am fost întotdeauna invidios pe oamenii care au mers direct la ţintă şi au ştiut întotdeauna la ce aspiră. Medicina, arhitectură, muzică, poliţie, inginerie..

Cât am fost mic, n-am ştiut ce vreau să mă fac când cresc mare. Exact asta am ajuns.

Am 22 de ani, anul ăsta termin prima facultate şi încă n-am nici cea mai mică idee despre ce vreau de la viaţă; sau despre ce vrea viaţa de la mine.

Eu şi câte alte milioane?


Ii cerem prea mult

Nu există zi de la bunul Dumnezeu în care să nu aud oameni care se plâng de munca lor.  Nu ştiu de ce există impresia asta generală că fiecare are o treabă care implică stres, o muncă grea de mare responsabilitate, când de fapt realitatea e cu totul alta.   Problemele cu care se confruntă angajaţii de cele mai multe ori au soluţii simple care implică în cel mai rău caz un dram de efort intelectual, puţină muncă şi ceva răbdare. Atât.

Eşti lucrător comercial (vânzător mai pe româneşte) –  dai bună ziua-> scanezi produsele->iei banii->dai restul-> urezi omului o zi buna.    Foarte complicat.

Eşti funcţionar: dai bună ziua-> asculţi solicitarea omului-> umbli puţin în baza de date-> dai un răspuns care se găseşte în mod sigur în cele maxim 100 de pagini de informaţii pe care ar trebui să le deţii -> dai un print la o hârtie dacă e nevoie -> urezi omului o zi buna.  Trebuie studii superioare.

Eşti secretară -> răspunzi la telefoane, faci cafea, faci niste programări, traduci niste documente, afli nişte informaţii. Prea mult stres.

Lista poate continua mult. Dacă suntem sinceri cu noi înşine, în general munca asta de stat pe scaun nu-i aşa complicată.  Nu-ţi trebuie abilităţi de superman să ştii să lucrezi cu o bază de date, să te descurci cu o limbă străină, să cauţi nişte informaţii, să trimiţi un email cu titlu şi formulă de adresare şi bineînţeles să stii să faci documentare pentru domeniul tău.   Problema e de disponibilitate.  Întotdeauna există scuze de genul: „pentru banii pe care-i primesc, deja fac prea mult” , „nu ţine de meseria mea” , „nu ştiu” , „nu se poate” , „lasă că merge şi aşa”, „sunt supra-solicitat” etc.  Mi-e aproape silă când văd muncă făcută maxim de prost,  când trebuie să dai telefon de 5 ori să pui omul să-şi facă treaba lui, când văd că omul preferă să se chinuie un an de zile cu un lucru pentru că îi e lene să găsească o soluţie de optimizare.

Sper să se aprobe cât mai repede noul Cod al Muncii care dă voie concedierea pentru „necorespundere profesională”. Poate oamenii se mai responsabilizează.

Este o scenă în filmul „Extract” când managerul de producţie urmăreşte împreună cu patronul firmei un stivuitorist care tocmai răsturnase o grămadă de cutii. Replica managerului e una care pur şi simplu m-a fascinat:
„Uită-te la el. Toată cariera lui se reduce la a conduce un stivuitor; şi poate te-ai gândi ca ar vrea să şi înveţe cum se face asta. În nici un caz. Îi cerem prea mult.”


Noroc

Ţin minte cum la ceva timp după ce am părăsit oraşul de mlaştină m-a sunat un amic de-al meu să mă întrebe cum e traiul la capitală.  Eram cam la acelaşi nivel – terminaserăm amândoi liceul, aveam serviciu amândoi, doar că el a ales să rămână acolo, iar eu am venit aici.  Când i-am explicat cum s-au aranjat lucrurile când am ajuns aici, a rămas surprins, dând vina pe un noroc ce şi-a făcut din mine loc de cazare.  Deşi nu cred în noroc ci cred în Dumnezeu, nu l-am contrazis. M-a rugat să-l ajut şi pe el să-şi găsească un serviciu bun aici, o cazare, să poată veni şi el în capitală pentru că nu prea avea perspective la actualul job. Voia sa încerce şi el. Într-o săptămână îi rezolvasem cu cazarea şi îi găsisem un loc de muncă mai bine plătit decât ce lucram eu.  Cu toate astea, n-a venit. I-a fost frică.  Am stat de el, m-am oferit să-i împrumut bani dacă n-are, să-l scap de salariul minim pe economie la un program de zi lumină, muncă de şantier cum lucra atunci.  Dar n-a venit.

Ştiţi ce face acum? Lucrează tot acolo, la fel de mult, pe aceiaşi bani. Bineînţeles că nici nu visează să poată face o facultate lucrând 12-13 ore pe zi şi au trecut aproape 3 ani de zile – exact degeaba.

De-asta mă enervez când lumea se uită la mine şi dă vina pe noroc, iar când se uită la el spun că n-a avut şansă.  Oamenii fără şansă sunt cazuri excepţionale.  Restul, sunt fricoşi sau puturoşi.

Mă întreb ce-o face peste alţi 3 ani..


De ce nu se gaseste de munca

Sa va spun de ce nu se gaseste de munca?
Saptamana trecuta am scos la firma 3 pozitii vacante.  Am dat anunt pe ejobs, in 2 zile au aplicat cam 60-70 de oameni pentru fiecare pozitie si m-am bagat la selectie, bineinteles. Uite ce-am gasit pe acolo:
Omul cunoaste 4 limbi straine dupa cum urmeaza:
scris – vorbit – citit
„Engleza: avansat avansat avansat
Engleza: avansat incepator mediu
Engleza: mediu incepator mediu
Engleza: incepator incepator incepator”
Ati inteles, da?
Obiectiv pe urmatorii 5 ani:
„La cum sunt vremurile acum, m-as multumi sa fiu sanatos, ca in rest Dumnezeu stie”
Cea mai mare realizare profesionala:
„am fost platit ptr munca mea shi am fost foarte putzin stresat”
Studii:
„2010-2014 – liceul mihail kogalniceanu la seral
2008 – 2011 – drept, spiru”
Spuneti-mi si mie cum a inceput asta intai facultatea si dupa aia liceul. Nu, nu primeste nici la Spiru fara diploma de BAC
Salariu dorit:
„I-mi doresc un salar de minim 2500-3000 de euro”
Pe langa toate astea, am gasit poza facuta cu telefonul mobil in oglinda, cu ochelari de soare pe ochi, fara tricou, de zici ca era luata de pe cocalari.ro si pusa in CV.

Va spun eu.. de-asta nu se gaseste de munca. Pentru ca din aproape 200 de CVuri cred ca am gasit maxim 20 de CVuri scrise corect gramatical si maxim 10 CVuri carora le-as da o nota mai mare de 4. Am mai scris despre asta si inca va mai spun:  daca vreti sa va cautati de munca invatati sa faceti un CV in primul rand!