Tag Archives: munca

Galagie

Eu mi-am format un fel de rutina de dimineata. E plictisitoare, silentioasa, dar merge. Am doua alarme. Una la 7:00 si una la 7:05.  Dupa ce o opresc pe prima, mai dorm 3 minute, apoi iau telefonul in mana, dau luminozitatea la minim si cu un ochi deschis, fortandu-l parca si pe celalt sa se deschida, deblochez telefonul si astept. Cam doua minute. Urmeaza alarma de la 7:05 si trebuie oprita repede. Tin degetul fix unde va aparea butonul de oprire. Nu folosesc amanarea alarmei (snooze). Aia e pentru oameni slabi. Dupa cea de-a doua alarma imi dau seama ca s-a deschis si ochiul stang.  Am timp de trezit undeva la 17 minute pentru ca la 7:24 trebuie sa ma dau jos din pat.  Nu trebuie, dar o fac de fiecare data la fel. Intre timp imi impart timpul cu facebook si instagram. E impropriu zis facebook pentru ca de obice dau click pe primele 2-3 linkuri cu stiri si stau sa le citesc.  Bineinteles ca imi apar stiri cu ororile petrecute prin Parlamentul Romaniei,  pe la Antenei 3 si asa mai departe. Inca nu m-am vindecat de dependenta asta de teatru prost din Romania. Probabil pentru ca in mine inca zace o naivitate care spera ca lucrurile se vor schimba. Naivitatea mea nu a inteles foarte clar mesajul primit. Naivitatea mea nici nu priveste cu mare atentie lucrurile care se intampla in Romania. Naivitatea mea doar spera.

Dupa stiri e cam 7:23. Mai e un minut si simt ca vine clipa in care trebuie sa ma ridic. Asa ca incep sa fac calcule. As putea sa sun sa spun ca nu ma simt bine si sa ma culc inapoi. Apoi fac rapid inventarul lucrurilor cu care as ramane in urma la birou si ma ridic ca electrocutat din pat. Nu sunt chiar asa bolnav. Sunt doar obosit.

La ora  7:41 ies din baie. Verific ceasul pe telefon. Apoi incep sa ma imbrac. Ordinea e mereu aceeasi.  Incep cu boxerii, continui cu verigheta, sosetele, apoi camasa, pantalonii, cureaua, cravata, ceasul, imi pun in buzunarul drept telefonul, in buzunarul stang cheile, in buzunarul drept de la spate port-cardul si cand mai am vreo bancnota ratacita o indes in buzunarul stang de la spate. Apoi ma incalt.  Apoi imi iau geaca.

108 vine la 8:02. De obicei vine plin si nu mai deschide usile din fata sa urce lumea. Permite doar coborarea. Atunci astept 422. Cu 422 traseul e mai lung. Dar nu ma deranjeaza. Pot citi mai mult.

La North Greenwich ma urc intotdeauna in metroul care vine o data la 20 de minute la linia 2.  De obicei ajung cand mai sunt 6 minute si pleaca.  Cele care circula din 2 in 2 minute la linia 1 sunt prea pline.  Asa ca ma asez in cel de la linia 2 si citesc.  Nici nu stiu de ce. Pana la urma e vorba doar de o statie.  Probabil ca asa m-am invatat. Imi dau seama ca metroul a plecat abia fix inainte de Canary Wharf cand trenul se opreste in tunel sa astepte eliberarea liniei. Inainte ma panicam la fiecare 10 secunde petrecute stationand in tunel. Acum m-am invatat. Asa ca imi vad de cititul meu inca 20 de secunde cam cat sa termin paragraful. Apoi ma ridic si ma pun langa usa.

La Canary Wharf e aglomerat. Dar nu mai deranjeaza nici asta. E o aglomeratie frumoasa. Toata lumea e imbracata frumos aici, nimeni nu urla, auzi cuvinte de genul „sorry”, „please”. Nu e ca in City. Imi place mai mult aici.  Nu ies pana afara. Prefer sa o iau prin mall pentru ca e mai cald. In mall e plin. Lumea sta la cozi la cafea si mic-dejunuri sanatoase la 6 lire. In general se citeste o aroganta specific corporatista pe fetele celor mai multi. Ei se stiu project manageri, asociati, vice-presedinti, analisti, in general oameni cu stare. Se simt bine in pozitiile lor.

Doar ca nu doar ei. Imi continui si eu drumul cu pieptul inainte gandidu-ma ca imi place aici.  Chiar daca sunt ca ei. Plictisitor, vesnic obosit, cu visele inlocuite de proiecte si hobby-urile inlocuite de somn. Dar e asa doar o perioada. Asa ma mint.

Au trecut 8 ani de la primul meu job in HR.  Au trecut 8 ani de cand am plecat din Suceava si aproape 1 an de cand sunt in Londra. Am visat la liniste. Acum o am. Dar e prea liniste. Vreau galagie.


Imitații

Liniștea absurdă a unei nopți îngrozitor de reci amenință sufletul cu un soi de trădare, de expunere a unor lucruri ascunse acolo mult prea multă vreme. E puțin înspăimântător. Până acum am fugit de ele. Au existat întotdeauna elementele alea care să pună un paravan între ceea ce se adună acolo și ce iese la suprafață.

Munca. Munca întotdeauna salvează. E rețeta ideală pentru un suflet în sevraj continuu. N-ai cum s-o dai în bară cu ea. Niciodată nu-ți dă răgaz să te bucuri de lucrurile mărunte. Întotdeauna alungă liniștea, alungă libertatea, alungă dragostea și înlocuiește golul cu vidul.  Creeaza o falsă satisfacție, imită o fericire ascunsă într-un pahar de cafea scumpă de la Starbucks care nu face decât să-ți dea energia pentru a o lua de la capăt iar și iar. E modul ideal de a evada din grotescul profunzimii.

Când mintea e prea epuizată și sufletul încearcă disperat să preia controlul, am găsit rețeta perfectă. Poveștile altora ecranizate mincinos, senzaționalul fictiv, puterea unui alter-ego virtual care începe din ce în ce mai mult să domine, facebook, seriale, 9gag, instagram, bloguri, presă, televizor, bârfă, toate contribuie ca un propofol pentru starea de comă a sufletului. Din când în când mai apar anumite spasme, însă astea-s normale și la oamenii morți. Nimic îngrijorător.

Liniștea e ușor de învins. Dumnezeu e fantastic de ușor de alungat și sufletul poate fi redus la tăcere imediat. Sentimentele sunt niște forme parazite de slăbiciune care alimentează o falsă speranță a fericirii și nu aduc decât mizerie și dezgust. Bine, nu întotdeauna, dar viața n-are nicio treabă cu sufletul. N-are nicio treabă cu sentimentele și nicio treabă cu Dumnezeu.  Am fost condamnați să avem suflet doar pentru a ne antrena într-o luptă pierdută din start.

Asta-mi spun oamenii mereu. Nu prin cuvinte, prin fapte. Muncesc de dimineață până noaptea, își fac rate pentru a-și tulbura puținul somn de care mai au parte, se căsătoresc – nu din dragoste, pentru că nu mai știu de multă vreme ce-i dragostea – ci pentru că e o etapă în evoluția socială a fiecăruia -, stau ore întregi în fața ecranelor, înlocuiesc arta cu imitații ieftine și ofensatoare și-L ignoră mereu și mereu pe Dumnezeu. Când nu-L ignoră, îl învinovățesc pentru toată mizeria din viețile lor încercâd să-și adoarmă ce-a mai rămas din ce-ar fi trebuit să fie cândva o conștiință. Acum se numește responsabilitate socială și europenizare conceptuală. Atât.

Dacă ăsta-i drumul oamenilor, nu-l vreau. Vreau o liniște care să-mi trădeze sufletul, o dragoste care să mă ducă până pe culmile nebuniei, un pian dezacordat și pe Dumnezeu. Un Dumnezeu interzis, de care oamenii râd și pe care alții îl înjură, un Dumnezeu care alungat de toți, să-și găsească în sufletul meu casa.  Atât.


Alternativa

Cateodata, in special noaptea, cand raman doar eu cu mine, ma gandesc la variantele alternative de viata. Au fost o multime de decizii care mi-au trasat drumul pe care sunt acum, insa ma gandesc tot mai mult la – cum ar fi fost daca n-as fi venit niciodata in Bucuresti?

Am atatea momente in care tanjesc dupa simplitatea Sucevei, dupa oamenii de acolo, dupa stilul ala de viata de acolo. E un stil in care n-am de vorbit in 2 limbi straine (engleza si pipereza) despre lucruri pe care nici macar nu le cunosc, pentru ca la sfarsitul zilei mintea mea sa fie atat de vraiste incat nici la ora 11 noaptea nu reusesc sa pun cap la cap tot ce s-a intamplat. Visez intotdeauna la o zi simpla in care sa-mi beau cafeaua la 8 dimineata la Mc Donalds in centru, apoi sa pornesc spre un loc de munca, unde sa fiu un electrician bun cu salopeta albastra si tricou alb, murdar de praf si cu centura din piele de vitel la brau; sau mecanic auto, cu aceeasi salopeta albastra, cu niste urme de vaselina pe fata. Sa transform ceva stricat in ceva bun; in fiecare zi. E o simplitate de vis.

A mai fost si alternativa generala. Spania. Da da, stiu, hamaleala, dureri de spate etc. As fi venit si eu vara cu o masina scumpa, as fi parcat-o in fata casei de cultura, as fi facut cateva ture pe faleza sa ochesc cea mai faina fata de acolo, sa-i zambesc frumos si acum sa fi avut doi copii cu dantura perfecta si sa locuiesc intr-o casa construita de mine.

Nu ma intelegeti gresit, nu-i nici o ironie in ce-am scris mai sus. Privesc alternativele alea ca fiind mai viabile cateodata. Oamenii vor sa fie fericiti si nici scoala, nici serviciul, nici realizarile astea pentru care platim 30 de ani la banca nu prea rezolva fericirea. Banalitatea vietii de corporatist e cateodata mai trista decat simplitatea vietii de provincie, insa lucrurile nu se opresc niciodata aici.

Traim in asteptarea neasteptatului care sa ne schimbe directia catre o viata mai buna, cu mai mult sens. Problema e ca trec anii si daca viata se rezuma la munca de la 9 la 6 dupa care vplay, somn, 9-6, vplay, somn, 9-6, vplay etc, singurele momente neasteptate vor avea o subtitrare sau se vor termina cu Best Regards. Schimbarea inseamna sa lucrez cand ceilalti trimit sms la 241, sa citesc cand ceilalti dorm si sa invat cand ceilalti stau pe facebook.
Fericirea are un singur expeditor si ala e Dumnezeu, insa de prea multe ori il sabotez pe Dumnezeu cu lenea si comoditatea. Peste 1 an, poate peste 2 ani imi voi permite sa angajez oameni care sa lucreze la visul meu. Pana atunci, de la 9 la 6 sunt angajat eu la visele altora. Insa de la 6 la 9.. alternativa.


O portocala, un cantec si-o viata

Merg pe strada. O văd iar pe tanti aia homeless care dansa cu o luna în urma, învârtind umbrela. De data asta dormea la marginea unui drum. Bineînțeles că trec pe lângă ea ca și cum n-aș vedea-o. Mă gândesc doar că viața asta nu-i chiar așa grea cum spun unii și nici așa ușoară cum credem noi că e a altora.

Sunt multe feluri de vieți. Pe de o parte mă gândesc la copiii pe care i-am văzut internați la Siret (un fel de Bălăceanca), copii cu deficiențe mentale. Se bucurau mult când treceam pe acolo. Multora din ei trebuia să le desfacem noi portocalele, că altfel le mâncau cu tot cu coajă. Abia așteptau să începem programul artistic, să cânte cu noi „Am o inimă micuță” sau „Taie scara lui Satana”. Astea erau bucuriile lor. Nu școală, nu planuri de viitor, nu familie.. o portocală și un cântec.

Sunt pe de altă parte oamenii pe care la început i-am privit cu o oarecare invidie. Am trăit cea mai mare parte a vieții in Suceava, unde cei mai mulți din tinerii care terminau 8-12 clase plecau ba la o căpșună, ba la o faianță, după granițe și se întorceau verile în țară, furau ochii fetelor frumoase cu mașinile lor, după care plecau din nou, oameni care acum au case construite in 4-5 ani, case pentru care eu, după ce îmi termin și a doua facultate ar trebui să muncesc angajat vreo 30 de ani. Viața lor am privit-o întotdeauna ca simplă, cu un scop precis – bani cât să trăiască bine și o femeie frumoasă lângă ei care să le facă copii frumoși. Fără multă bătaie de cap, cu rezultate faine.

Am venit în București și am întâlnit cealaltă categorie de oameni. Oamenii care se îndreaptă încet spre un viitor trist, viitor care și-l fac cu mâna lor din păcate. Îmi amintesc de un prieten care, după ce a tocat banii părinților 4 ani de zile, pe o facultate la care mai mult n-a fost, acum, după ce s-a lăsat de facultate, împarte pliante să-și poată plăti berea de vineri seara și zacusca din restul săptămânii. Nu-s toți așa. Restul, încearcă să se bucure de studenție sperând că diploma de la final va fi de ajuns pentru a construi un viitor promițător. Statisticile nu-i avantajează aici. Unii au șansă și reușesc să construiască ceva, alții, din nefericire, după facultate ajung să vândă în piață, sperând că acesta e doar un capitol, capitol care durează deja de ceva ani. Ei sunt plătitorii ratelor la LCD-uri sau altor lucruri care nu fac decât să contureze și mai bine o viață mediocră vorbind social și economic. Probabil greșeala lor a fost că nu au plecat în Italia când au avut ocazia.

Mai sunt oamenii pe care i-am văzut pasionați. Pe ei sunt eu invidios. Oamenii ăștia au o direcție sigură. Îl văd pe Marius, care, când am o problemă de IT, nu se lasă până nu-mi dă o soluție, îl văd pe Ovidiu, care, să-și poată plăti conservatorul în Viena, a lucrat câte 16 ore pe zi, pentru ca acum să poată studia 5 ore în fiecare zi, îl văd pe Vali, care deși e student, în entuziasmul lui pentru medicină întreabă doctorul cu care face practică – „ce facem domnul doctor? îl operăm sau nu-l operăm?” și îl văd și pe Ionuț, care de la 12 ani, de când a câștigat concursul de karting pe toată Moldova, acum e cel mai bun mecanic pe care-l știu și întotdeauna îmi vorbește cu pasiune despre motoare, capacități, funcționalități, chiar dacă nu pricep mare lucru de acolo. Sunt oameni care și-au trasat o direcție și au mers pe ea sau încă merg. Îmi place să-mi imaginez viitorul lor. Nu pot să mi-i imaginez plictisiți de ce fac nici peste 30 de ani. Oamenii ăștia dacă plătesc rate, le plătesc la un laptop peformant care-i ajută să fie și mai buni în informatică, la un clarinet care sună mai bine decât ăla vechi sau la o mașină care are cu 20 de cai în plus față de aia dinainte.  Nu știu dacă la asta se referea Chirilă când a cântat despre „fericirea în rate”, însă ăștia-s oamenii pe care mi-i pot imagina cel mai ușor fericiți.

Eu recunosc că nu vreau lucruri complicate de la viață. Vreau un job bun care să mă facă să mă simt împlinit intelectual, social și material, vreau o femeie frumoasă care să mă iubească, toate alături de un caracter frumos. Partea cea mai bună e că lucrurile astea 3 nu-s condiționate unul de altul, așa că n-am de ce să nu fiu optimist.  De partea cu jobul și nevasta în mare parte se ocupă Dumnezeu. Cu caracterul – Doamne-ajuta!

 


Dilema 1

Trăiesc de câteva luni cu o dilemă. I-am găsit explicaţia, însă nu şi soluţia.

În primul an de facultate, făceam tot posibilul să merg la şcoală, la toate orele de la facultatea de drept. Aveam ore sâmbăta şi duminica de pe la 8-9 până pe la 16-17. La psihologie nu prea aveam şanse să ajung. Mai mergeam la laboratoarele de seara, însă în general, nu prea. Erau orele în cursul săptamânii când trebuia să fiu şi la serviciu.  Aveam 2 servicii în cadrul aceleiaşi companii. De la 8 la 16 faceam Resurse Umane, iar de la 17 la 18:30 predam engleză.  Plecam de acasă la 06:45 şi ajungeam acasă undeva pe la 20:00.  Pe vremea aia nu prea mâncam în oraş ci îmi făceam mâncare.  A  venit sesiunea la ambele facultăţi şi din 18 examene, am luat 18.  Nu mi-am luat nici o zi liberă de la serviciu şi n-am copiat la nici un examen.

A trecut vremea şi a venit anul 3. Nu sunt mai puţin ocupat acum şi am muncă de responsabilitate mult mai mare decât atunci. Mă împart şi cu serviciul şi cu firma şi cu Lyoness şi cu responsabilităţile de pe la biserică şi cu facultăţile. Diferenţa e că acum mi-am mai luat zile libere să pot învăţa, să mai diminuez puţin din stres. Zilele astea libere mi-au adus nişte timpi morţi. Nu mulţi, 3-4 ore din fiecare zi liberă în care să-mi permit să nu fac nimic. Timpii ăştia morţi mi-au încetinit reacţiile şi parcă m-au scos din priză. Rezultatul s-a văzut: din 20 de examene date – la câteva mai trebuie să învăţ o dată.  Diferenţa e că n-am fost aşa stresat ca în primul an.

Dilema e dacă să aleg stres cu rezultate bune sau să aleg o oarecare lejeritate cu rezultate care lasă loc de mai bine.

Povestea cu echilibrul o ştiu.


Ii cerem prea mult

Nu există zi de la bunul Dumnezeu în care să nu aud oameni care se plâng de munca lor.  Nu ştiu de ce există impresia asta generală că fiecare are o treabă care implică stres, o muncă grea de mare responsabilitate, când de fapt realitatea e cu totul alta.   Problemele cu care se confruntă angajaţii de cele mai multe ori au soluţii simple care implică în cel mai rău caz un dram de efort intelectual, puţină muncă şi ceva răbdare. Atât.

Eşti lucrător comercial (vânzător mai pe româneşte) –  dai bună ziua-> scanezi produsele->iei banii->dai restul-> urezi omului o zi buna.    Foarte complicat.

Eşti funcţionar: dai bună ziua-> asculţi solicitarea omului-> umbli puţin în baza de date-> dai un răspuns care se găseşte în mod sigur în cele maxim 100 de pagini de informaţii pe care ar trebui să le deţii -> dai un print la o hârtie dacă e nevoie -> urezi omului o zi buna.  Trebuie studii superioare.

Eşti secretară -> răspunzi la telefoane, faci cafea, faci niste programări, traduci niste documente, afli nişte informaţii. Prea mult stres.

Lista poate continua mult. Dacă suntem sinceri cu noi înşine, în general munca asta de stat pe scaun nu-i aşa complicată.  Nu-ţi trebuie abilităţi de superman să ştii să lucrezi cu o bază de date, să te descurci cu o limbă străină, să cauţi nişte informaţii, să trimiţi un email cu titlu şi formulă de adresare şi bineînţeles să stii să faci documentare pentru domeniul tău.   Problema e de disponibilitate.  Întotdeauna există scuze de genul: „pentru banii pe care-i primesc, deja fac prea mult” , „nu ţine de meseria mea” , „nu ştiu” , „nu se poate” , „lasă că merge şi aşa”, „sunt supra-solicitat” etc.  Mi-e aproape silă când văd muncă făcută maxim de prost,  când trebuie să dai telefon de 5 ori să pui omul să-şi facă treaba lui, când văd că omul preferă să se chinuie un an de zile cu un lucru pentru că îi e lene să găsească o soluţie de optimizare.

Sper să se aprobe cât mai repede noul Cod al Muncii care dă voie concedierea pentru „necorespundere profesională”. Poate oamenii se mai responsabilizează.

Este o scenă în filmul „Extract” când managerul de producţie urmăreşte împreună cu patronul firmei un stivuitorist care tocmai răsturnase o grămadă de cutii. Replica managerului e una care pur şi simplu m-a fascinat:
„Uită-te la el. Toată cariera lui se reduce la a conduce un stivuitor; şi poate te-ai gândi ca ar vrea să şi înveţe cum se face asta. În nici un caz. Îi cerem prea mult.”


Şase ore

Ştiam de studiul ăsta de mai demult – media orelor petrecute zilnic în faţa televizorului la români e mai mare de 6 ore.  Eu când aud o statistică de-asta primul lucru pe care mi-l imaginez e un spital de nebuni unde pacienţii, în timp ce se dau cu spatele de perete şi îşi lasă balele pe haine (nu-i de râs) , se uită la telenovele.  Şi asta toată ziua.

Nici nu ştiu să continui articolul ăsta.    Mă întreb un singur lucru: cum ar arăta naţiunea asta dacă am lua 3  din astea 6 ore petrecute în faţa televizorului (mai rămân 3 ore pentru „tânăr şi neliniştit”, „ştirile de la ora 5” şi filmul de seară, evident)  şi le-am împărţi cumva:  două  ore de relaţionare cu familia / prietenii, o jumătate de oră de studiu în care să înveţi să fii mai bun în domeniul tău şi încă o jumătate de oră de citit.

Cam cum ar fi?