Category Archives: jurnal

Viață-n libertate

 

Când am avut ultimul interviu pentru jobul actual a trebuit să merg până la etajul 21.  Nu mai fusesem niciodată așa sus într-o clădire. Stând pe scaunul din fața recepției, așteptând să se adune lumea pentru care trebuia să țin prezentările, lupta mea cea mai mare era să nu fac un atac de panică pentru că nu pot ieși din clădire. Sau că nu știu cum să ies. Nu mă interesa nici prezentarea, nici celelalte probe ale interviului, ci pur și simplu mă lua amețeala gândindu-mă că nu știu calea de ieșire.  Acum lucrez la același etaj în aceeași clădire. Știu cum să ies și nu mai am lupta aia de la început.

Deși n-am găsit termen echivalent în limba română, l-am găsit în engleză – cleithrophobia. E frica de a rămâne blocat undeva sau încuiat, lipsit de libertate.  Și nu e teama aia de bază, evidentă, pe care o are toată lumea. E ceva mai degrabă patologic.  E ușor de confundat cu claustrofobia. Am confundat-o și eu câțiva ani. Pe alocuri se mai intersectează simptomele. Dar nu e totuna.

Ieri am fost în aeroport, în Gatwick.  Trenul m-a lăsat în terminalul de sud. Eu trebuia să ajung în nord. Între peronul trenului și terminal n-am găsit nici o ieșire. Cu toate astea m-am pornit spre shuttle-ul care ducea în terminalul de nord. Când am ajuns în stație, am făcut stânga împrejur pentru că încă nu găsisem încă ieșirea. Așa că m-am întors să o caut.  Am găsit-o. Și am stat acolo 20 de minute să mă liniștesc.  După ce m-am liniștit am plecat spre terminalul din nord. Cum am ajuns acolo, am căutat o ieșire.  Am găsit-o oarecum repede. Era o terasă unde ieșea lumea să fumeze. Cu toate astea problema a fost rezolvată doar parțial, pentru că nu era o ieșire adevărată. Era doar o ieșire la aer. Nu ieșeam din aeroport.  Mai aveam aproape 3 ore până trebuia să mă urc în avion. Și calculam în mintea mea. Trei ore în aeroport, 2 ore jumătate în avion, apoi înca 30 de minute să ies afară.. E foarte mult timp în care stau blocat. Și am stat cam 30 de minute în fața porților de la securitate încercând să-mi fac curaj să intru. Știam că o dată intrat, nu mai puteam ieși de acolo.

E de fiecare dată aceeași luptă.  Pentru că deși știu că e ok, că nu se întâmplă nimic, cineva în mine urlă ca un tâmpit: „Viață-n libertate, ori moarte”.  Și când nu văd libertatea.. văd .. panica.

Anunțuri

După un an, despre altul

Azi de dimineață mi-a scris un prieten.  Nu mai știu multă lume care ar numi prieten pe cineva cu care nu a mai avut o conversație de vreo 10 ani.  Însă eu am mulți prieteni.  N-am uitat de ei. O dată la ceva timp mă tot gândesc.. Oare ce-or mai face Marius și Ramona?  Cum o mai duc Alin și Natalie oare?  Dar Liviu și Cătălina, Paul și Oana, Andrei și Dana, Ionuț și Paula, Ovidiu și Ana, Ovidiu și Alina, Vasile, Marius, Ovidiu .. și așa mai departe. Mă gândesc la ei și gândul ăsta e ca o conversație. Vorbim în gând, ne urăm de bine și ne dăm întâlnire în alt gând, peste câteva luni.

Pentru ei ne-am întors; pentru că am confundat distanța cu timpul. Și tare mi-aș dori, acum că am rezolvat problema distanței, să găsim o soluție și la problema timpului.

Pe celălalt monitor e deschisă o prezentare la Anexa 1. Cred că ar fi bine să mă întorc la ea. 

În 2017 nu știu ce-o să se întâmple. Avem un plan pe termen scurt. După termenul scurt dăm loc minunilor. Pentru că până acum, minunile ne-au călăuzit mult mai bine decât excelurile mele. Și-atunci, poate e nevoie de puțină credință mai mult decât de alte planuri.

Nu știu cum va fi, dar om trăi și-om vedea.

Până atunci, ne întâlnim în alte gânduri…

Un an bun!


Cheia succesului si cheia fericirii

Probabil ca articolul asta e cel mai plictisitor articol pentru persoanele care nu sunt interesate de cheia succesului si cea a fericirii. Dar modul in care se termina acest articol este halucinant! N-o sa va vina sa credeti!!

Si ca sa dam greutate contintului, aruncam vorba lui Plesu (luata de pe ultimul album al lui Grasu XXL) „Fericirea nu trebuie confundata cu succesul pentru ca poti avea succes dar sa nu fii fericit”.

Cheia succesului: E cheia de la casa, cand o incui si pleci. Iti iei lumea in cap si te duci la munca in Anglia.  Munca in Anglia. Suna aproape vulgar. Cuvantul munca include in el parca ruperi de coaste, hartii igienice in mana, lazi cu capsuni si saci de ciment. Si in parte poate fi adevarat. La o adica, daca si in Romania faceai ceva asemanator, de ce sa nu fii si platit pentru asta?  Doar ca e o problema si cu succesul:  un fluturas de salariu mai gras nu inseamna succes. Sau inseamna? Ce inseamna, n-am eu de unde sti.

Succesul la modul generic e greu de urmarit. E ca fericirea.. care „nu se poate atinge niciodata, dar in cautarea careia merita sa-ti petreci toata viata”. (Asta e Chirila.)

Cheia fericirii: E cheia cu care te incui in casa si mananci shaorma pe ascuns cu nevasta. Pentru ca ce nu e pe ascuns trebuie sa fie pe instagram. Asta am invatat de la voi. Si m-am conformat.

Filosofia de balta naste Cohelii milionari facuti din citate truiste. Dar pe cine ar deranja sa fie milionar? Pe un miliardar poate. Noi, restul, poate ne-am multmi sa fim si sutari. Sau miari. Ca ce depaseste sumele astea, inseamna rate la banca si nu mai vrem altele noi.

Anul asta mi-am dat demisia. Anul asta am lasat Bucurestiul cu toate ale lui si m-am dus la munca in Anglia. Anul asta n-am lucrat 4 luni. Anul asta si-a dat si Cristina demisia. Anul asta nici ea n-a lucrat vreo 2 luni. Anul asta ne-am logodit pe cand eram inca someri. Macar eram pe malul Atlanticului. Anul asta ne-am luat viza de America. Anul asta ne-am casatorit in Miami. Cu picioarele in nisip si parul valvoi tot de briza Atlanticului. Doar ca de la celalalt capat. Aa, si nu mai eram someri. Eu lucram deja pentru lupii de pe Wall Street, iar ea pentru aia de pe Regent si Oxford Street.

In dinamica lui, a fost probabil cel mai bun an din vietile noastre care au fost si vor mai fi. Urmeaza rutine plictisitoare. Dar n-a zis nimeni ca plictiseala inseamna nefericire. De fapt, a zis Marquez ca plictiseala e cea mai inalta forma de fericire.  Acum, trebuie doar sa gasim plictiseala la care se referea el. Ca pe a noastra o stim. Si e cam plictisitoare. Ca articolul asta pentru cei neinteresati de cheia succesului si cea a fericirii. Dar daca plictis inseamna fericire, cu placere! Tocmai v-am servit fericire!

Un an bun va doresc, cu rele mici si bune mari!

 


Decorporatizarea

Trăiesc visul. Nu pe al meu. Pe al lor. Şi îl trăiesc eu, nu ei. Alţii trăiesc visul meu și îşi bat joc de el pentru nu e visul lor. Visul lor e la alţii. Şi aia nenorociţi. Pentru au furat visul, crezând e al lor. Dar nu era. Fericirea altora a înseamnat degradarea lor. Pentru ne-am păstrat numele dar ne-am amestecat visurile.

Visul pe care îl trăiesc acum e visul din fiecare vineri în care primesc salariul. Din el mai face parte şi speranţa unui bonus, speranţa spulberată în fiecare fluturaş de salariu; visul de a avea toate emailurile rezolvate; visul de a avea timpul necesar pot certifica CIPD; visul de a şti cum finalizez măcar jumătate din proiectele mele şi visul de apleca mai repede acasă într-o zi de vineri. Mai există părţi încă neactivate acolo – visul primesc şi eu un blackberry, fiu conectat la muncă non-stop, visul unei promovări, visul mutării într-un department din front office – revenue-generator, visul devin şeful şefilor mei.

E visul pe care îl trăiesc acum. Dar nu e visul meu.

Visul meu e departe. Are de-a face cu muzică, are de-a face cu libertatea, are de-a face cu o muncă ce îmi antrenează mintea, nu o extenuează. Visul meu e mi pot lua 3 zile liberefără trebuiască le programez cu 2 luni înainte şi fără trebuiască fac calcule de supravieţuire pentru ele. Visul meu e o luna în Vama. Visul meu e o curte cu iarbă şi cu un grătar. Visul meu e o firma mică, o bicicletă şi un transporter 1. Nu e scump visul asta, dar e departe. Mi l-a luat cineva.

De fapt nu e doar cineva. Mi l-a luat fiecare profesor care m-a pus învăţ lecţii pe de rost, în loc înveţe gândesc. Mi l-a luat fiecare doctor care m-a învăţat atuncicând oamenii depind de ţine, poţi le iei şi pielea de pe ei. Mi l-a luat fiecare român care a înţeles revoluţia se face în faţă televizorului sau pe facebook. Mi l-a luat fiecare politician care a vândut fabirici pe 1 dolar în contul ţării şi 1 milion în contul personal. Mi l-a luat fiecare nenorocit care a dat milionul în contul politicianului şidolarul în contul ţării pentru a face zecile de milioane vânzând fabrică străinilor cu corporaţii. Mi l-a luat fiecare corporaţie care mi-a terfelit mintea prin proiecte, abrevieri, vocabular multilingv şi promisiuni neonorate, inlocuid visul meu mic cu visele lor mari şi globale…

O parte din visul meu e încă acolo. Încă îl trăiesc şi îmi oferă partea aia de fericire care se zbate supravieţuiască prin visele buruienoase ale lor. Şi bucăţică asta de fericire o mi dea energia şi curajul arunc la gunoi visele globale de acum şi mi plantez iarbă în curtea din spate. Încă puţin..


Libertati

A trecut aproape jumatate de an de cand am plecat si, in afara unui stres cu obiect diferit, nu s-a schimbat mare lucru.  Toata lumea spune aceeasi poveste.  La inceput a fost mai greu.  Nu stiu daca sa zic diferit. Nici nu stiu daca mai sunt la inceput sau nu.  Cert e ca am acceptat si am imbratisat rapid situatia, incercand sa ma adaptez de parca nici n-am plecat nicaieri.

Londra nu e cum m-as fi asteptat. E si mai buna si mai rea. E mai buna ca, pana am ajuns aici, aveam impresia cultivata de o propaganda inca asemanatoare cu cea despre care citesc in amintirile din perioada comunismului, ca in Bucuresti si-au gasit sediul cele mai mari si mai bune firme si ca Pipera e centrul de afaceri al Europei.  Stiu ca suna absurd si copilaresc, insa am aflat ca exista si firme mai mari decat Oracle si HP care n-au sediul neaparat in Romania. E mai buna pentru ca, in ceea ce fac eu, performanta din Bucuresti aici e mediocritate. Si sunt obligat sa ma adaptez. Sa fiu si mai bun. E si mai rea Londra decat m-as fi asteptat. E mai rea pentru ca e lipsita de identitate culturala. Politetea englezeasca e inabusita de urlete in limba africana sau de miros de transpiratie de indian. Sau de roman, de spaniol, de grec, de polonez. De pachistanez, de marocan, de turc. De irlandez, de alt roman, de englez – ca si ei put, si apoi iar de indian.  Pentru ca aici nu mai stii.

Cateodata mi-e dor de casa. Nu stiu de care casa pentru ca oriunde m-as duce trebuie sa-mi caut hotel. Si atunci casa ramane ceva abstract, o amintire sau o idee.  Pentru unii e usor sa toarne temelii in pamanturi cumparate in satele de pe langa orase. Pentru ei casa e acolo unde se vorbeste limba lor si fiecare zi petrecuta aici e o zi in care mai sapa un metru in tunelul de evadare spre acasa. E pacat pentru ca n-au inteles ca viata nu s-a trait nici la 20 de ani si nici se va trai la 40. Casele construite departe vor ramane pustii si luxul unui prezent va fi fost ratat. Dar fiecare cu libertatea lui.

Traiesc intr-o lume confuza si sunt de-al lor. Acasa stiam sa ma straduiesc sa supravietuiesc de pe o zi pe alta. Aici nu mai stiu ce ar trebui sa fac atunci cand trebuie sa construiesc dincolo de supravietuire.

Mancarea e proasta. Oamenii sunt cam pestriti. Parcurile sunt fantastice. Camerele sunt mici si scumpe. Nu-i pasa nimanui ca sunt roman. Oamenii sunt prosti. Nu prosti. Sunt dezinteresati. Nu se pricep nici la fotbal, nici la politica, nici la schimbat becuri. Oamenii nu-s albi si nici negri decat daca ei zic asta despre ei. Nici macar barbati sau femei fara sa declare ei asta. Sunt ceea ce vor ei fix cum vor ei. E o libertate dezgustatoare cateodata.  Dar na. fiecare cu libertatea lui.

Nu stiu unde duce articolul asta.  Probabil e o scapare a unei sinceritati care incepe incet incet sa fie umbrita de atata corectitudine politica.

PS: Iertati-mi lipsa diacriticelor. Aici nu avem libertatea sa adaugam o limba noua in control panel.


Poveste muritoare (I)

cu metafore proaste și evidențe neartistice

Au fost odată doi. Un om și încă ceva.  Omul era un șchiop nenorocit, însă încerca să ascundă asta cum știa mai bine.

Se întâlneau în fiecare săptămână și de fiecare dată când se vedeau, parcă piciorul omului nu mai durea așa de tare. Doar că încet încet s-a aflat despre nenorocitul de om că e șchiop și lucrurile au început să se schimbe.  Au continuat să se întâlnească în fiecare săptămână, însă nenorocitul a observat că ceva îl privea cu ochii plini de patimă. De fiecare dată când îi observa, durea. Și ceva privea piciorul lui neîincetat. Privea cu dispreț. Și pe el îl durea tot mai tare. 

Într-o săptămână, ceva i-a spus omului că știe despre piciorul lui handicapat și dacă nu-l va face sănătos, va fi exclus. Nenoricitul s-a speriat, pentru că își dorea foarte mult să continue întâlnirile. Erau singurul loc în care piciorul amorțea și durerea se alina. Așa că a încercat. Prima dată și-a pus o cârjă. Dar ceva i-a spus că nu asta e soluția, ci trebuie să se facă sănătos. A primit un ultimatum. Dacă nu va rezolva urgent problema, va fi exclus.

De disperare, omul și-a tăiat piciorul bolnav. Pur și simplu acele întâlniri erau prea importante să le piardă. Acum devenise un nenorocit ciung. 

O parte mică mică din ceva venea fără știrea întregului ceva de fiecare dată și lua omul de acasă.  Îl căra în spate și îl ducea la întâlnire.  Lucrurile păreau să se fi rezolvat. Ceva se uita la nenoricit și în sfârșit se bătea pe umăr satisfăcut că au rezolvat problema cu nenorocitul.

 Doar că, într-o zi, spre disperarea omului, partea aia mică mică din ceva a murit. Așa că nu mai avea cine să-l care să poată ajunge la întâlnire. S-a chinuit să ajungă singur. S-a târât, s-a tras de mâini, s-a agățat de tot ce a găsit pe drum pentru a ajunge la acolo.  Când a ajuns, zgâriat, obosit, cu piciorul săgetând dureri care treceau vârful capului și până în unghiile murdare de la picioare, a văzut ușa încuiată și pe ea  un bilet pe care scria așa:

„Mi s-a adus la cunoștință că ești șchiop din nou. Ultimatumul a expirat. Ești exclus.”

Cu lacrimi în ochi, fără pic de speranță, omul s-a târât din nou spre casă. Fără întâlinirile cu ceva, nenorocitul s-a zbătut, s-a chinuit, ba chiar a ajuns să-și taie și piciorul celălalt pentru a încerca să meargă pe cele două cioturi rămase. Doar că rănile s-au infectat și….  nenorocitul a murit. Singur.

În loc de cruce, i-au pus la cap o sticlă.  Pe ea au scris cu litere mari de tipar: – ȘCHIOP. NENOROCIT. CIUNG. N-a ascultat de ceva și acum e MORT.- 

____

Pentru că biserica a înțeles că e mai ușor să înfigi o cruce în pământ decât să cari un om în spate.
Doar că nici crucea nu mai e cruce.


Despre bunăstare

De multe ori mă gândesc că viața m-a născut prematur și m-a băgat în niște incubatoare înainte de vreme. Mă gândesc că mie mi-a fost mai greu decât altora, că eu a trebuit să mă lupt mai mult decât alții, că eu nici dacă o să muncesc 50 de ani n-o să pot realiza ce realizează alții printr-un telefon la tata.  E un gând bolnav care n-aduce nimic bun. E dorința aia firească de a primi laurii unui martir, stând pe un șezlong în Vamă. Și nu merge chiar așa.

Cuvintele cele mai frumoase nu vin dintr-o burtă sătulă și nici dintr-o excursie pe o plajă cu nisipul ca făina. Arta nu se naște din fericire și apropierea de Dumnezeu e cea mai grea atunci când toate lucrurile merg bine. Dar cine-a avut vreodată curajul să-i ceara lui Dumnezeu suferință ca rugăciunea să fie mai sinceră? Cine a avut vreodată curajul să-i ceară lui Dumnezeu sărăcie, ca să-și dea seama mai bine de bunătatea lui Dumnezeu? Cine-i atât de nebun să ceară cancer pentru a vedea minunea?

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi!