Tag Archives: londra

Galagie

Eu mi-am format un fel de rutina de dimineata. E plictisitoare, silentioasa, dar merge. Am doua alarme. Una la 7:00 si una la 7:05.  Dupa ce o opresc pe prima, mai dorm 3 minute, apoi iau telefonul in mana, dau luminozitatea la minim si cu un ochi deschis, fortandu-l parca si pe celalt sa se deschida, deblochez telefonul si astept. Cam doua minute. Urmeaza alarma de la 7:05 si trebuie oprita repede. Tin degetul fix unde va aparea butonul de oprire. Nu folosesc amanarea alarmei (snooze). Aia e pentru oameni slabi. Dupa cea de-a doua alarma imi dau seama ca s-a deschis si ochiul stang.  Am timp de trezit undeva la 17 minute pentru ca la 7:24 trebuie sa ma dau jos din pat.  Nu trebuie, dar o fac de fiecare data la fel. Intre timp imi impart timpul cu facebook si instagram. E impropriu zis facebook pentru ca de obice dau click pe primele 2-3 linkuri cu stiri si stau sa le citesc.  Bineinteles ca imi apar stiri cu ororile petrecute prin Parlamentul Romaniei,  pe la Antenei 3 si asa mai departe. Inca nu m-am vindecat de dependenta asta de teatru prost din Romania. Probabil pentru ca in mine inca zace o naivitate care spera ca lucrurile se vor schimba. Naivitatea mea nu a inteles foarte clar mesajul primit. Naivitatea mea nici nu priveste cu mare atentie lucrurile care se intampla in Romania. Naivitatea mea doar spera.

Dupa stiri e cam 7:23. Mai e un minut si simt ca vine clipa in care trebuie sa ma ridic. Asa ca incep sa fac calcule. As putea sa sun sa spun ca nu ma simt bine si sa ma culc inapoi. Apoi fac rapid inventarul lucrurilor cu care as ramane in urma la birou si ma ridic ca electrocutat din pat. Nu sunt chiar asa bolnav. Sunt doar obosit.

La ora  7:41 ies din baie. Verific ceasul pe telefon. Apoi incep sa ma imbrac. Ordinea e mereu aceeasi.  Incep cu boxerii, continui cu verigheta, sosetele, apoi camasa, pantalonii, cureaua, cravata, ceasul, imi pun in buzunarul drept telefonul, in buzunarul stang cheile, in buzunarul drept de la spate port-cardul si cand mai am vreo bancnota ratacita o indes in buzunarul stang de la spate. Apoi ma incalt.  Apoi imi iau geaca.

108 vine la 8:02. De obicei vine plin si nu mai deschide usile din fata sa urce lumea. Permite doar coborarea. Atunci astept 422. Cu 422 traseul e mai lung. Dar nu ma deranjeaza. Pot citi mai mult.

La North Greenwich ma urc intotdeauna in metroul care vine o data la 20 de minute la linia 2.  De obicei ajung cand mai sunt 6 minute si pleaca.  Cele care circula din 2 in 2 minute la linia 1 sunt prea pline.  Asa ca ma asez in cel de la linia 2 si citesc.  Nici nu stiu de ce. Pana la urma e vorba doar de o statie.  Probabil ca asa m-am invatat. Imi dau seama ca metroul a plecat abia fix inainte de Canary Wharf cand trenul se opreste in tunel sa astepte eliberarea liniei. Inainte ma panicam la fiecare 10 secunde petrecute stationand in tunel. Acum m-am invatat. Asa ca imi vad de cititul meu inca 20 de secunde cam cat sa termin paragraful. Apoi ma ridic si ma pun langa usa.

La Canary Wharf e aglomerat. Dar nu mai deranjeaza nici asta. E o aglomeratie frumoasa. Toata lumea e imbracata frumos aici, nimeni nu urla, auzi cuvinte de genul „sorry”, „please”. Nu e ca in City. Imi place mai mult aici.  Nu ies pana afara. Prefer sa o iau prin mall pentru ca e mai cald. In mall e plin. Lumea sta la cozi la cafea si mic-dejunuri sanatoase la 6 lire. In general se citeste o aroganta specific corporatista pe fetele celor mai multi. Ei se stiu project manageri, asociati, vice-presedinti, analisti, in general oameni cu stare. Se simt bine in pozitiile lor.

Doar ca nu doar ei. Imi continui si eu drumul cu pieptul inainte gandidu-ma ca imi place aici.  Chiar daca sunt ca ei. Plictisitor, vesnic obosit, cu visele inlocuite de proiecte si hobby-urile inlocuite de somn. Dar e asa doar o perioada. Asa ma mint.

Au trecut 8 ani de la primul meu job in HR.  Au trecut 8 ani de cand am plecat din Suceava si aproape 1 an de cand sunt in Londra. Am visat la liniste. Acum o am. Dar e prea liniste. Vreau galagie.


Cheia succesului si cheia fericirii

Probabil ca articolul asta e cel mai plictisitor articol pentru persoanele care nu sunt interesate de cheia succesului si cea a fericirii. Dar modul in care se termina acest articol este halucinant! N-o sa va vina sa credeti!!

Si ca sa dam greutate contintului, aruncam vorba lui Plesu (luata de pe ultimul album al lui Grasu XXL) „Fericirea nu trebuie confundata cu succesul pentru ca poti avea succes dar sa nu fii fericit”.

Cheia succesului: E cheia de la casa, cand o incui si pleci. Iti iei lumea in cap si te duci la munca in Anglia.  Munca in Anglia. Suna aproape vulgar. Cuvantul munca include in el parca ruperi de coaste, hartii igienice in mana, lazi cu capsuni si saci de ciment. Si in parte poate fi adevarat. La o adica, daca si in Romania faceai ceva asemanator, de ce sa nu fii si platit pentru asta?  Doar ca e o problema si cu succesul:  un fluturas de salariu mai gras nu inseamna succes. Sau inseamna? Ce inseamna, n-am eu de unde sti.

Succesul la modul generic e greu de urmarit. E ca fericirea.. care „nu se poate atinge niciodata, dar in cautarea careia merita sa-ti petreci toata viata”. (Asta e Chirila.)

Cheia fericirii: E cheia cu care te incui in casa si mananci shaorma pe ascuns cu nevasta. Pentru ca ce nu e pe ascuns trebuie sa fie pe instagram. Asta am invatat de la voi. Si m-am conformat.

Filosofia de balta naste Cohelii milionari facuti din citate truiste. Dar pe cine ar deranja sa fie milionar? Pe un miliardar poate. Noi, restul, poate ne-am multmi sa fim si sutari. Sau miari. Ca ce depaseste sumele astea, inseamna rate la banca si nu mai vrem altele noi.

Anul asta mi-am dat demisia. Anul asta am lasat Bucurestiul cu toate ale lui si m-am dus la munca in Anglia. Anul asta n-am lucrat 4 luni. Anul asta si-a dat si Cristina demisia. Anul asta nici ea n-a lucrat vreo 2 luni. Anul asta ne-am logodit pe cand eram inca someri. Macar eram pe malul Atlanticului. Anul asta ne-am luat viza de America. Anul asta ne-am casatorit in Miami. Cu picioarele in nisip si parul valvoi tot de briza Atlanticului. Doar ca de la celalalt capat. Aa, si nu mai eram someri. Eu lucram deja pentru lupii de pe Wall Street, iar ea pentru aia de pe Regent si Oxford Street.

In dinamica lui, a fost probabil cel mai bun an din vietile noastre care au fost si vor mai fi. Urmeaza rutine plictisitoare. Dar n-a zis nimeni ca plictiseala inseamna nefericire. De fapt, a zis Marquez ca plictiseala e cea mai inalta forma de fericire.  Acum, trebuie doar sa gasim plictiseala la care se referea el. Ca pe a noastra o stim. Si e cam plictisitoare. Ca articolul asta pentru cei neinteresati de cheia succesului si cea a fericirii. Dar daca plictis inseamna fericire, cu placere! Tocmai v-am servit fericire!

Un an bun va doresc, cu rele mici si bune mari!

 


Libertati

A trecut aproape jumatate de an de cand am plecat si, in afara unui stres cu obiect diferit, nu s-a schimbat mare lucru.  Toata lumea spune aceeasi poveste.  La inceput a fost mai greu.  Nu stiu daca sa zic diferit. Nici nu stiu daca mai sunt la inceput sau nu.  Cert e ca am acceptat si am imbratisat rapid situatia, incercand sa ma adaptez de parca nici n-am plecat nicaieri.

Londra nu e cum m-as fi asteptat. E si mai buna si mai rea. E mai buna ca, pana am ajuns aici, aveam impresia cultivata de o propaganda inca asemanatoare cu cea despre care citesc in amintirile din perioada comunismului, ca in Bucuresti si-au gasit sediul cele mai mari si mai bune firme si ca Pipera e centrul de afaceri al Europei.  Stiu ca suna absurd si copilaresc, insa am aflat ca exista si firme mai mari decat Oracle si HP care n-au sediul neaparat in Romania. E mai buna pentru ca, in ceea ce fac eu, performanta din Bucuresti aici e mediocritate. Si sunt obligat sa ma adaptez. Sa fiu si mai bun. E si mai rea Londra decat m-as fi asteptat. E mai rea pentru ca e lipsita de identitate culturala. Politetea englezeasca e inabusita de urlete in limba africana sau de miros de transpiratie de indian. Sau de roman, de spaniol, de grec, de polonez. De pachistanez, de marocan, de turc. De irlandez, de alt roman, de englez – ca si ei put, si apoi iar de indian.  Pentru ca aici nu mai stii.

Cateodata mi-e dor de casa. Nu stiu de care casa pentru ca oriunde m-as duce trebuie sa-mi caut hotel. Si atunci casa ramane ceva abstract, o amintire sau o idee.  Pentru unii e usor sa toarne temelii in pamanturi cumparate in satele de pe langa orase. Pentru ei casa e acolo unde se vorbeste limba lor si fiecare zi petrecuta aici e o zi in care mai sapa un metru in tunelul de evadare spre acasa. E pacat pentru ca n-au inteles ca viata nu s-a trait nici la 20 de ani si nici se va trai la 40. Casele construite departe vor ramane pustii si luxul unui prezent va fi fost ratat. Dar fiecare cu libertatea lui.

Traiesc intr-o lume confuza si sunt de-al lor. Acasa stiam sa ma straduiesc sa supravietuiesc de pe o zi pe alta. Aici nu mai stiu ce ar trebui sa fac atunci cand trebuie sa construiesc dincolo de supravietuire.

Mancarea e proasta. Oamenii sunt cam pestriti. Parcurile sunt fantastice. Camerele sunt mici si scumpe. Nu-i pasa nimanui ca sunt roman. Oamenii sunt prosti. Nu prosti. Sunt dezinteresati. Nu se pricep nici la fotbal, nici la politica, nici la schimbat becuri. Oamenii nu-s albi si nici negri decat daca ei zic asta despre ei. Nici macar barbati sau femei fara sa declare ei asta. Sunt ceea ce vor ei fix cum vor ei. E o libertate dezgustatoare cateodata.  Dar na. fiecare cu libertatea lui.

Nu stiu unde duce articolul asta.  Probabil e o scapare a unei sinceritati care incepe incet incet sa fie umbrita de atata corectitudine politica.

PS: Iertati-mi lipsa diacriticelor. Aici nu avem libertatea sa adaugam o limba noua in control panel.


Doar dus, vă rog

Cum reușesc oamenii să-și dea seama dacă virtuțile lui Prudentius s-au ascuns într-o oglindă cenușie sau dacă și-au abandonat lupta scăldându-se mai degrabă în mocirla capitalelor lui Grigorie I cel Mare?

S-au întâmplat și minuni.  Pentru unele din ele însă am muncit de Luni până Vineri până am căzut leșinat într-o saltea de cămin, îmbibată cu ploșnițe.  Și atunci.. se mai numesc minuni?

N-am înțeles nici până acum dacă au fost ani de foamete sau de belșug.

S-au făcut 7 ani de când mi-am cumpărat un bilet doar dus spre București.  Mie mi-a lipsit un Iosif capabil să-mi tâlcuiască anii ăștia. Dar..

Biletul meu doar dus a expirat.

_______________________________________________________________

22.99 de euro costă următorul bilet.  Nu știu ce valabilitate are. Ochiul dracului îmi zice de o lună. E cam pesimist. Credința îmi zice că mai mult.

Merg orbește, fără să știu unde voi sta, ce voi face, cum va fi.

Despre locul ăla… știu doar că oamenii sunt mai politicoși.  Știu că au un ceai bun și mai știu că umbrelele care se vând aici cu 10 lei nu vor face față.

Poate să fie curaj, poate să fie iresponsabilitate, poate să fie perspectivă sau poate să fie naivitate.  Oricum ar fi..

Pe 14 martie, la ora 12:00, cu un troler mai greu cu 2 kg decât cel din 2008, mă voi urca speriat într-un avion. De acolo mai departe..

Doamne-ajută!