Tag Archives: speranta

Poveste muritoare (I)

cu metafore proaste și evidențe neartistice

Au fost odată doi. Un om și încă ceva.  Omul era un șchiop nenorocit, însă încerca să ascundă asta cum știa mai bine.

Se întâlneau în fiecare săptămână și de fiecare dată când se vedeau, parcă piciorul omului nu mai durea așa de tare. Doar că încet încet s-a aflat despre nenorocitul de om că e șchiop și lucrurile au început să se schimbe.  Au continuat să se întâlnească în fiecare săptămână, însă nenorocitul a observat că ceva îl privea cu ochii plini de patimă. De fiecare dată când îi observa, durea. Și ceva privea piciorul lui neîincetat. Privea cu dispreț. Și pe el îl durea tot mai tare. 

Într-o săptămână, ceva i-a spus omului că știe despre piciorul lui handicapat și dacă nu-l va face sănătos, va fi exclus. Nenoricitul s-a speriat, pentru că își dorea foarte mult să continue întâlnirile. Erau singurul loc în care piciorul amorțea și durerea se alina. Așa că a încercat. Prima dată și-a pus o cârjă. Dar ceva i-a spus că nu asta e soluția, ci trebuie să se facă sănătos. A primit un ultimatum. Dacă nu va rezolva urgent problema, va fi exclus.

De disperare, omul și-a tăiat piciorul bolnav. Pur și simplu acele întâlniri erau prea importante să le piardă. Acum devenise un nenorocit ciung. 

O parte mică mică din ceva venea fără știrea întregului ceva de fiecare dată și lua omul de acasă.  Îl căra în spate și îl ducea la întâlnire.  Lucrurile păreau să se fi rezolvat. Ceva se uita la nenoricit și în sfârșit se bătea pe umăr satisfăcut că au rezolvat problema cu nenorocitul.

 Doar că, într-o zi, spre disperarea omului, partea aia mică mică din ceva a murit. Așa că nu mai avea cine să-l care să poată ajunge la întâlnire. S-a chinuit să ajungă singur. S-a târât, s-a tras de mâini, s-a agățat de tot ce a găsit pe drum pentru a ajunge la acolo.  Când a ajuns, zgâriat, obosit, cu piciorul săgetând dureri care treceau vârful capului și până în unghiile murdare de la picioare, a văzut ușa încuiată și pe ea  un bilet pe care scria așa:

„Mi s-a adus la cunoștință că ești șchiop din nou. Ultimatumul a expirat. Ești exclus.”

Cu lacrimi în ochi, fără pic de speranță, omul s-a târât din nou spre casă. Fără întâlinirile cu ceva, nenorocitul s-a zbătut, s-a chinuit, ba chiar a ajuns să-și taie și piciorul celălalt pentru a încerca să meargă pe cele două cioturi rămase. Doar că rănile s-au infectat și….  nenorocitul a murit. Singur.

În loc de cruce, i-au pus la cap o sticlă.  Pe ea au scris cu litere mari de tipar: – ȘCHIOP. NENOROCIT. CIUNG. N-a ascultat de ceva și acum e MORT.- 

____

Pentru că biserica a înțeles că e mai ușor să înfigi o cruce în pământ decât să cari un om în spate.
Doar că nici crucea nu mai e cruce.


Grație

Există un moment când o cafea nu mai e în stare să se lupte cu un om sleit de putere. Ală e momentul în care îți dai seama că genul ăla de oboseală n-are remediu fizic.

Există un moment când vrei cu disperare ceva ce nu-ți permiți. Începi să răscolești, să cauți, să-ți dai toate lucrurile peste cap pentru a face minunea să se întâmple. La final, obosit de atât efort îți dai seama că nu-l mai vrei. Rămâne să te mulțumești cu-a mai rămas, cu dezordinea.

Există un moment când ai nevoie de cineva. Începi să alergi confuz de la un om la altul, însă sfârșești realizând că acel cineva erai tu; doar că te-ai pierdut.

Există un moment când crezi că ai descoperit fericirea. Te oprești o clipă pentru a o savura, dar nu mai e acolo.

Există un moment când te pui timid pe genunchi să faci o rugăciune. Privești cu frică în oglinda cu momente eșuate și-i dai rușinat nota de plată lui Dumnezeu.

Există un moment când nu mai ai nevoie de cafea pentru că nu mai ești obosit, un moment în care devii brusc încrezător și în loc să ai nevoie de cineva, devii tu acel cineva pentru altcineva. Există un moment când fericirea durează mai mult de o clipă.

E momentul când nota de plată a fost achitată. Te uiți din nou timid către Dumnezeu și în loc să-L vezi supărat și resemnat ca un părinte care plătește amenzile unui copil rebel, Îl găsești mulțumit, grațios, cu o privire care-ți dă încredere. A făcut El cinste și de data asta.


Străduințe

Un cort de două persoane, rătăcit gol în cântecul vechi despre marea din vamă.

O floare care ieri era ofilită și astăzi și-a plâns petalele în așteptarea furtunului de la irigații

Un elefant care evadează dintr-o cușcă și fuge la autogara obor să-și ia bilet spre Australia

Un vis care nu și-a găsit stăpân însă care și-a deschis o casă de vise orfane

Un câine care stă colac în parcarea de la Piața Crângași ciulind urechea la fiecare zgomot care seamănă a pisică

O minge de volei care se zbate să ajungă lângă lună la fiecare aruncare

O foaie care își caută încă drumul spre cartea a cărei povești a întrerupt-o.

O femeie în a cărei ochi stă drumul către el

O clipă de liniște care se sinucide bând un pahar de amintire expirată

Un copilaș născut bătrân infiat de o speranță tânără cu care s-a căsătorit la 12 ani.


Exercitiu

Ei tot cad unul câte unul și când mă aștept mai puțin atunci primesc o amenda pusă într-un plic alb, însoțită de un zâmbet nepământenesc care parcă cere un fel de aprobare. La confirmare, când mă întreabă câte locuri, răspund ca de obicei, cu un aer de Charlie Sheen, că singurătatea înseamnă de fapt libertate.

Un nou exercițiu de indisponibilitate, imbrăcat într-o cămașă albă cu papion negru. Un loc de băiat deștept la o masă cu fete frumoase.

Weekendul ăsta mi-am propus să ajung în Suceava. Dacă vreți să-mi ziceți bună ziua, probabil voi fi sâmbătă seara la Speranța și duminică dimineață la Școala biblică.


O portocala, un cantec si-o viata

Merg pe strada. O văd iar pe tanti aia homeless care dansa cu o luna în urma, învârtind umbrela. De data asta dormea la marginea unui drum. Bineînțeles că trec pe lângă ea ca și cum n-aș vedea-o. Mă gândesc doar că viața asta nu-i chiar așa grea cum spun unii și nici așa ușoară cum credem noi că e a altora.

Sunt multe feluri de vieți. Pe de o parte mă gândesc la copiii pe care i-am văzut internați la Siret (un fel de Bălăceanca), copii cu deficiențe mentale. Se bucurau mult când treceam pe acolo. Multora din ei trebuia să le desfacem noi portocalele, că altfel le mâncau cu tot cu coajă. Abia așteptau să începem programul artistic, să cânte cu noi „Am o inimă micuță” sau „Taie scara lui Satana”. Astea erau bucuriile lor. Nu școală, nu planuri de viitor, nu familie.. o portocală și un cântec.

Sunt pe de altă parte oamenii pe care la început i-am privit cu o oarecare invidie. Am trăit cea mai mare parte a vieții in Suceava, unde cei mai mulți din tinerii care terminau 8-12 clase plecau ba la o căpșună, ba la o faianță, după granițe și se întorceau verile în țară, furau ochii fetelor frumoase cu mașinile lor, după care plecau din nou, oameni care acum au case construite in 4-5 ani, case pentru care eu, după ce îmi termin și a doua facultate ar trebui să muncesc angajat vreo 30 de ani. Viața lor am privit-o întotdeauna ca simplă, cu un scop precis – bani cât să trăiască bine și o femeie frumoasă lângă ei care să le facă copii frumoși. Fără multă bătaie de cap, cu rezultate faine.

Am venit în București și am întâlnit cealaltă categorie de oameni. Oamenii care se îndreaptă încet spre un viitor trist, viitor care și-l fac cu mâna lor din păcate. Îmi amintesc de un prieten care, după ce a tocat banii părinților 4 ani de zile, pe o facultate la care mai mult n-a fost, acum, după ce s-a lăsat de facultate, împarte pliante să-și poată plăti berea de vineri seara și zacusca din restul săptămânii. Nu-s toți așa. Restul, încearcă să se bucure de studenție sperând că diploma de la final va fi de ajuns pentru a construi un viitor promițător. Statisticile nu-i avantajează aici. Unii au șansă și reușesc să construiască ceva, alții, din nefericire, după facultate ajung să vândă în piață, sperând că acesta e doar un capitol, capitol care durează deja de ceva ani. Ei sunt plătitorii ratelor la LCD-uri sau altor lucruri care nu fac decât să contureze și mai bine o viață mediocră vorbind social și economic. Probabil greșeala lor a fost că nu au plecat în Italia când au avut ocazia.

Mai sunt oamenii pe care i-am văzut pasionați. Pe ei sunt eu invidios. Oamenii ăștia au o direcție sigură. Îl văd pe Marius, care, când am o problemă de IT, nu se lasă până nu-mi dă o soluție, îl văd pe Ovidiu, care, să-și poată plăti conservatorul în Viena, a lucrat câte 16 ore pe zi, pentru ca acum să poată studia 5 ore în fiecare zi, îl văd pe Vali, care deși e student, în entuziasmul lui pentru medicină întreabă doctorul cu care face practică – „ce facem domnul doctor? îl operăm sau nu-l operăm?” și îl văd și pe Ionuț, care de la 12 ani, de când a câștigat concursul de karting pe toată Moldova, acum e cel mai bun mecanic pe care-l știu și întotdeauna îmi vorbește cu pasiune despre motoare, capacități, funcționalități, chiar dacă nu pricep mare lucru de acolo. Sunt oameni care și-au trasat o direcție și au mers pe ea sau încă merg. Îmi place să-mi imaginez viitorul lor. Nu pot să mi-i imaginez plictisiți de ce fac nici peste 30 de ani. Oamenii ăștia dacă plătesc rate, le plătesc la un laptop peformant care-i ajută să fie și mai buni în informatică, la un clarinet care sună mai bine decât ăla vechi sau la o mașină care are cu 20 de cai în plus față de aia dinainte.  Nu știu dacă la asta se referea Chirilă când a cântat despre „fericirea în rate”, însă ăștia-s oamenii pe care mi-i pot imagina cel mai ușor fericiți.

Eu recunosc că nu vreau lucruri complicate de la viață. Vreau un job bun care să mă facă să mă simt împlinit intelectual, social și material, vreau o femeie frumoasă care să mă iubească, toate alături de un caracter frumos. Partea cea mai bună e că lucrurile astea 3 nu-s condiționate unul de altul, așa că n-am de ce să nu fiu optimist.  De partea cu jobul și nevasta în mare parte se ocupă Dumnezeu. Cu caracterul – Doamne-ajuta!

 


Doua zile

Sâmbătă, la 04:09, trenul 1653  va opri probabil la linia a doua. Simt o oarecare emoţie când mă gândesc la asta. Mi-am doborât vechiul recordul (3 luni şi 2 săptămâni). N-am mai fost de cinci luni acasă.  Aveam programat pentru weekendul ăsta excurise in Cluj, însă a trebuit să-mi amân excursia pentru a discuta puţin despre Lyoness şi în Suceava.

Stau puţin, foarte puţin, şi am programul destul de încărcat. Nu cred că voi reuşi să mă văd cu mulţi prieteni, însă sâmbătă seara şi duminică după-masă (probabil) voi fi la Speranţa, iar duminică dimineaţa la Şcoală. Poate ne vedem acolo.

Luni, la 00:09,  trenul 12654 va pleca de la linia 3 şi mă va aduce înapoi în capitală.  Şi iar vor trece lunile…


Vrem schimbare

Dimineata, in metrou,  un nene si-a uitat deschisa sticla de apa din rucsac. A desfacut rucscaul, a scos un caiet ud si sticla, le-a pus pe scaunul de pe care s-a ridicat  si a plecat.

Astia-s oamenii care vor schimbare in Romania..