Tag Archives: jurnal

Libertati

A trecut aproape jumatate de an de cand am plecat si, in afara unui stres cu obiect diferit, nu s-a schimbat mare lucru.  Toata lumea spune aceeasi poveste.  La inceput a fost mai greu.  Nu stiu daca sa zic diferit. Nici nu stiu daca mai sunt la inceput sau nu.  Cert e ca am acceptat si am imbratisat rapid situatia, incercand sa ma adaptez de parca nici n-am plecat nicaieri.

Londra nu e cum m-as fi asteptat. E si mai buna si mai rea. E mai buna ca, pana am ajuns aici, aveam impresia cultivata de o propaganda inca asemanatoare cu cea despre care citesc in amintirile din perioada comunismului, ca in Bucuresti si-au gasit sediul cele mai mari si mai bune firme si ca Pipera e centrul de afaceri al Europei.  Stiu ca suna absurd si copilaresc, insa am aflat ca exista si firme mai mari decat Oracle si HP care n-au sediul neaparat in Romania. E mai buna pentru ca, in ceea ce fac eu, performanta din Bucuresti aici e mediocritate. Si sunt obligat sa ma adaptez. Sa fiu si mai bun. E si mai rea Londra decat m-as fi asteptat. E mai rea pentru ca e lipsita de identitate culturala. Politetea englezeasca e inabusita de urlete in limba africana sau de miros de transpiratie de indian. Sau de roman, de spaniol, de grec, de polonez. De pachistanez, de marocan, de turc. De irlandez, de alt roman, de englez – ca si ei put, si apoi iar de indian.  Pentru ca aici nu mai stii.

Cateodata mi-e dor de casa. Nu stiu de care casa pentru ca oriunde m-as duce trebuie sa-mi caut hotel. Si atunci casa ramane ceva abstract, o amintire sau o idee.  Pentru unii e usor sa toarne temelii in pamanturi cumparate in satele de pe langa orase. Pentru ei casa e acolo unde se vorbeste limba lor si fiecare zi petrecuta aici e o zi in care mai sapa un metru in tunelul de evadare spre acasa. E pacat pentru ca n-au inteles ca viata nu s-a trait nici la 20 de ani si nici se va trai la 40. Casele construite departe vor ramane pustii si luxul unui prezent va fi fost ratat. Dar fiecare cu libertatea lui.

Traiesc intr-o lume confuza si sunt de-al lor. Acasa stiam sa ma straduiesc sa supravietuiesc de pe o zi pe alta. Aici nu mai stiu ce ar trebui sa fac atunci cand trebuie sa construiesc dincolo de supravietuire.

Mancarea e proasta. Oamenii sunt cam pestriti. Parcurile sunt fantastice. Camerele sunt mici si scumpe. Nu-i pasa nimanui ca sunt roman. Oamenii sunt prosti. Nu prosti. Sunt dezinteresati. Nu se pricep nici la fotbal, nici la politica, nici la schimbat becuri. Oamenii nu-s albi si nici negri decat daca ei zic asta despre ei. Nici macar barbati sau femei fara sa declare ei asta. Sunt ceea ce vor ei fix cum vor ei. E o libertate dezgustatoare cateodata.  Dar na. fiecare cu libertatea lui.

Nu stiu unde duce articolul asta.  Probabil e o scapare a unei sinceritati care incepe incet incet sa fie umbrita de atata corectitudine politica.

PS: Iertati-mi lipsa diacriticelor. Aici nu avem libertatea sa adaugam o limba noua in control panel.


Draft de viata

Din februarie si pana acum lucrurile s-au miscat in multe directii cu o viteza neobisnuita. Am incercat sa tin pasul si, ca orice om, cateodata am reusit, cateodata nu.

La inceputul anului stiam fix ce vreau sa fac anul asta. Speram ca pana in vara sa-mi termin de dat examenele sa scap si de facultatea asta. Am taiat asta de pe lista cand am fost anuntat ca, intentionat sau nu, anul asta n-am fost inmatriculat si va trebui sa ma intorc la toamna pentru a ma reinscrie. Am oftat si am mers inainte. Nimic nerezolvabil. Am pierdut doar timp.

Am deschis excelul pe care il folosesc de vreo 6 ani si mi-am facut planificarea bugetului pana la sfarsitul anului. Am trasat doar niste linii mari, niste targeturi si am anticipat cheltuielile principale. N-am reusit sa-mi pun in cui poftele si bineinteles ca s-a ales praful de planul asta financiar. Partea buna e ca in urmatoarele cateva luni, daca imi vor fi destul de lungi noptile si imi va ajunge cafeaua, cu ceva ajutor de sus, ceva implicare si de aici de jos, as putea sa trag o linie dupa care sa incep sa pun plus, lucru previzionat anterior abia pentru sfarsitul lui 2014.

Pentru anul asta m-am gandit si la cateva lucruri care sa le fac pentru oameni, pentru comunitate, pentru biserica, pentru cei carora le-as putea fi de folos in vreun fel. Spre surprinderea mea, aici a fost cel mai greu. Am fost intampinat de oameni care au inteles altfel lucrurile astea si in loc sa puna umarul, au facut treaba si mai complicata. Motivatia mea n-a fost una bazata pe recompensare sau vreun sentiment de bine, ci una strict legata de oamenii ceilalti carora ar trebui sa li se ofere mai mult – de-asta merg inainte atat cat pot. Ambiguitatea e de prisos.

Elementul surpriza neprevazut a fost mutarea lui Leo la Bucuresti, lucru care m-a obligat sa ma responsabilizez si mai mult si sa-mi concentrez o parte din atentie si timp acolo. Lucrul asta m-a speriat la inceput, insa acum e ca un element al unei realitati prezente dintotdeauna.  Cred ca e o experienta care-i va face bine.

Planurile de viitor sunt simple. Viitorul nu e incert sau confuz. Continui sa incerc a invata din experienta si greseli, nu las esecurile sa ma darame si incerc sa nu las succesurile sa mi se urce la cap. E loc de mult mai bine, insa nu un bine circumstantial sau situational, ci un bine ce tine de a-mi crea un caracter frumos care sa ma faca cel putin suportabil si util celor din jur, punandu-L pe Dumnezeu in centrul unei vieti simple, aproape banale, cu cateva idealuri care sa ma tina antrenat cu convingerea ca viata e mai mult decat munca si televizor.


Acasa

Azi e ziua aia de dupa venirea din Suceava.

M-am intalnit cu Lucian si i-am dat acelasi raspuns pe care-l am de aproape 3 ani – „am venit putin acasa”.  Mi-a spus sa ma hotarasc care mi-e casa.  Are dreptate. Casa mea nu mai e Suceava.  Mi-am amintit si de ultima discutie cu Nicu dinainte sa plec de tot din Suceava.  Imi spunea ca va trebui sa ma invat cu statutul de musafir cand mai vin pe acolo.  Oamenii continua sa traiasca si fara mine, iar eu incetul cu incetul ma auto-exclud din vietile lor.  E normal. Vizitele mele incep sa se rareasca tot mai mult, iar cand sunt acolo sunt din motive specifice, nu de dragul vizitei.

Fiecare vizita a avut ceva aparte. De data asta am constientizat ca s-au schimbat generatiile.  Prietenii pe care-i aveam incep incetul cu incetul sa fie eclipsati de vocea celor mai mici care vin din urma sa isi ceara drepturile.  Incep sa-mi dau seama ca sunt destul de mici sansele sa mai existe excursii spontane la Iasi, revelioane la Pojorita, tabere la Arinis sau nopti la Voronet.   Daca vor mai fi, vor fi altfel.    E prima data cand iau in considerare sa nu merg de sarbatori in Suceava ci prefer sa raman acasa. Dupa aproape 3 ani, Bucuresti a inceput sa fie „acasa”.

Viata s-a miscat repede si trebuie s-o ajung din urma.

It’s good to be home again.


Veche..

Este un lucru care trebuie sa-l faci la inceput daca vrei o sansa: sa impresionezi cu ceva. Exista si un risc, riscul de a da in penibil, riscul de a face ceva prostesc, riscul ca in loc sa impresionezi sa o faci sa creada despre tine ca esti cel mai mare idiot. Sau.. pur si simplu.. fara riscuri.

– Si de ce n-ai incercat de la inceput sa indrepti lucrurile in directia care o voiai? Puteai sa faci ceva sa o impresionezi, apoi o chemai in oras.. si asta era..
– Nu stiu ma.. tineam prea mult la ea. Mi-a fost frica
– Mda.. stiu sentimentul..
– Am fost prost..
– Nu zi asa! Cat a trecut de atunci?
– Cativa ani
– Nu stii ce se intampla daca faceai lucrurile diferit. Poate incepeai o relatie.. dura 2 luni si gata. Apoi nici nu va mai puteati privi in ochi. N-ai de unde sa stii.
– Hmm.. nu m-am gandit la asta niciodata.. Intr-o seara l-am sunat pe Ovidiu sa mearga cu mine. Am cules niste liliac, pe drum am mai trecut prin niste curti vecine sa imbogatesc buchetul si am fost de i l-am lasat la usa.. A stiut ca-i de la mine.. Mai inainte de asta m-a intrebat cate flori are pe balcon. Foarte convins i-am zis ca nici una. M-a provocat sa merg intr-o zi sa le numar. De afara, evident. Asa ca, mi-am facut drum prin fata blocului sa le numar. Desenase o floricica pe geamul de la balcon special pentru mine.. A fost unul de cele mai dragute gesturi care le-a facut cineva pentru mine.. Da stiu.. aproape o nimica toata.. insa pentru mine a insemnat asa de mult..
– Si cum crezi ca gandea atunci despre tine?
– Nu stiu.. Niciodata n-am inteles.
– Vorbeati mult?
– Foarte mult.. Ore in sir.. Incercasem sa-mi pun net de vreo 4 luni. Nu reusisem. Cand am inceput sa vorbesc cu ea, in 2 zile aveam net. Pentru ea mi-am pus net. Stateam seara, mult.. de la 7-8 pana tarziu.. Tin minte si acum, intr-o sambata am vorbit de dimineata de pe la 10 pana seara dupa miezul noptii. Imi vine sa rad cand imi amintesc.. Oare ce vorbeam atat?
– Si iti placeau lucrurile asa?
– Erau perfecte pentru mine. Nu-mi doream absolut nimic mai mult.. O prietenie buna, fara nici un fel de obligatii.. Era perfect..
– Si totusi..
– Totusi.. mi-am dat seama ca tin la ea dupa ce a aparut in schema primul ei prieten. M-am simtit dat la o parte. Parca am fost dat pe pause. Insa, am asteptat.. Am incercat sa ma prefac ca nu-mi pasa… Innebuneam in casa… Dupa o perioada, am inceput iar sa vorbim… Parca nu se intamplase nimic.. Eu eram complet rascolit, insa am incercat cumva sa fac sa nu se vada.. Nu stiu daca mi-a iesit.
– Si nu i-ai zis?
– Am vrut sa-i zic. M-am intalnit cu ea.. insa, n-am avut curajul.. Mi-era frica sa nu pierd prietenia pe care o aveam.. Tineam asa mult la ea.. Si.. i-am lasat un sms prin care i-am spus ca tin la ea mai mult decat poate ar trebui.. A parut surprinsa.. Mi-a zis ca sunt ca fratele ei.. Aproape ca m-am simtit ofensat de lucrul asta.. Semana prea mult ce-mi zicea ea cu ce vedeam prin filme.. cand o fata vrea sa-i dea papucii unui baiat, baga textele de genul asta. N-am vrut sa cred ca-i asa si pe ea am crezut-o. Macar mi-a zis ca ne intelegem bine… ca nu vrea sa strice asta.. ca tine la mine mult.. m-am multumit cu asta.. Pe atunci veneam in fiecare seara la tine si iti mai povesteam..
– Da, imi amintesc..
– Erai singurul care imi ziceai sa nu renunt.. Sa ma lupt in continuare..Poate de-asta veneam asa des la tine. Imi dadeai motivatie, energie..
– Mda..
– Am incercat sa nu fac asa cum fac toti. Sa pornesc repede tot. Am incercat sa investesc intai.. sa cunosc.. sa vad daca merita. Nu am vrut sa-mi asum nici un risc. A rezultat o prietenie. O prietenie frumoasa.. insa, o prietenie..
– Si acum?
– Acum.. a trecut atata vreme.. am ramas prieteni. Poate cei mai buni..
– Cat crezi ca o sa mai dureze?
– Nu stiu.. cred ca pana se va casatori ea. Nu pot sa ma mai vad prieten cu ea dupa ce se casatoreste. Ar fi ciudat.. iresponsabil din partea mea.. Sotul ar trebui sa inlocuiasca prietenul cel mai bun, nu? Cel putin, eu cea mai sanatoasa relatie asa o vad – prieten cel mai bun + iubire=sot. Sa ai parte si de incredere, intelegere, sprijin si sa ai parte si de romantism.. Asa vad eu o relatie sanatoasa. Daca as ramane prietenul ei si dupa casatorie, n-as face decat sa daunez.. cred.
– Nu-ti pare rau daca se va termina asa?
– N-are cum sa se termine altfel. Eu am renuntat de multa vreme la ideea de a fi ceva mai mult decat prieteni. E o prietenie prea frumoasa sa risc sa o stric.. iar.
– Si daca n-o strici?
– Termina! Lasa lucrurile asa!
– Arata ca o poveste neterminata..

Clasica povestea. Veche deasemenea. Am auzit-o de multe ori de la multi oameni in multe variante. M-au intrebat toti acelasi lucru: oare e mai bine asa?


Doar spectator

Un radio pornit. Cineva vorbeste la telefon. Se aud zgomotele a 2 tastaturi. Alte doua persoane vorbesc. Intra cineva si cere o adeverinta. Se aud masini de afara. O ambulanta. Se aude si zgomotul din otelarie. Usi trantite de curent pe coridor. Acum un autobuz afara. Cineva se plange. In loc de consolare primeste ignoranta. Si eu ignor. Orice plangere nu-i altceva decat un zgomot de fundal, ca toate celelalte. Muzica veche la radio. Candva, cineva a muncit mult pentru piesele alea care nu-mi plac. Oare ce-or face acum? Acum trece un camion. Il aud cum incetineste.  E un semafor in apropiere. Astept pauza de 9. Apoi cea de 10, 11, pauza de masa, pauza de 2, 3 apoi la 4:15 plec. Nu stiu unde, dar plec.
Mi-am luat cu mine portofelul, doua telefoane, cheile, un pachet de servetele – nu sunt racit, dar e bine sa fie acolo – , intr-un buzunar am un bon. Am platit o factura.  La serviciu amestec lucrurile pe birou. Aici am un computer, un calculator mic, biblia,  alte 2 carti, 3 reviste, pixuri,  markere, un foarfec, o rola de scoci. Telefonul fix. Suna. Ridic receptorul, si celalalt inchide.  Pe peretii biroului am lipite orarele de la facultate, un calendar-agenda, o lista cu numere de telefoane si un portret. Portretul facut de Ioana imi tine loc de oglinda. Parca arata mai bine decat arat eu in realitate. Otelaria se aude mai tare. Imi lipesc palmele de obraji si incep sa gandesc. Nu pot sa stau degeaba, trebuie sa ma gandesc. Toata lumea o face. Suna telefonul iar. A gresit numarul.  Nu reusesc sa-mi dau seama daca totul alearga in jurul meu, sau daca pur si simplu s-a oprit.  Acum sunt doar spectator..