Category Archives: poezii

Doua ani

Două ani de zile trec
Și eu tot simpt că petrec
Veața mea-i așa de bună
De se vede de pe lună.

Te iubesc în ce mai mult
Și mă bucur că mă mut.
Nu doar eu ci noi toți trei
Să petrecem cu hamei!

A fost bine, dar acum
E mai bine.  Cum? Dacum!
Două ani de insurat
M-a făcut și mai bărbat.

Ești femeia veții mele,
Ești căzută ca din stele.
Ca un înger ești mereu,
Ca un aur minereu.

La mulți ani și sănătate
Să petrecem mai departe!
Încă 90 de ani
Să urlăm ca ciocârlani!

Bucuroși și fericiți,
Cu dușmanii nimiciți,
Doar cu tine-mbătrânesc,
Fă nevastă, te iubesc!

Anunțuri

Cinci

Doisprezece zodii și cu 25 de ani, întinerim cu 4 zile și adunăm iar vreo 5 luni.
Fără paranteze, am construit încet o colivie pentru fericire.

Acum 324 de ani aș fi muncit.
Aș fi muncit ca marinar  vreo 35 de ani ca să te pot cumpăra de la părinți.
Mi te-ar fi dat cu o valiză și o plapumă.  Și-am fi fugit…
Ne-am fi mutat în mare.

Acum 132 de ani ți-aș fi știu adresa pe de rost.
Aș fi venit la tine cu bicicleta albastră pe care aș fi cumpărat-o
din banii făcuți cu unghiile zgâriate de praful străzilor neasfaltate.

Acum 98 de ani ți-aș fi scris de pe front.
N-aș fi uitat niciodată adresa ta.
Aș fi legat scrisoarea de un glonț și aș fi tras spre lună.
Acolo ar fi ars și s-ar fi prefăcut în … noi

Acum fix 63 de ani te-aș fi furat.
Aș fi venit la tine pe-un cal arab – pur sânge.
Am fi jucat și noi Răpirea din Serai.

Acum 38 de ani ne-am fi ascuns.
Am alerga în poieniță, departe de orice cărări și orice frați mai mari.
Ne-am fi făcut planeta noastră între copaci și castori.

Acum 16 ani te-aș fi sunat pe fix.
Te-aș fi salvat de temele la geografie
și am fi desenat o harta lumii împreună.

Acum vreo 7 ani am fi pus degetul pe hartă
ca să putem fugi acum 1 an și două luni.

Cerul e negru în amurg și-i verde dimineața.

Hai să zburăm cu submarinul.


Epoca putorilor

Îmi vine să strig, să strig cât pot de tare,
Să strig pentru că nu înțeleg.
Luptați măi oameni buni, luptați!
Luptați și voi, mă oameni răi,
Căci fără răul vostru, binele lor ar păli!

De ce vă uitați unii la alții ca niște tâmpiți,
Blocați într-un muc aruncat lângă gunoi?
Oameni buni, ridicați-l! Puneți-l în coș!
Oameni răi, dați-i cu șutul, aruncați altul! Faceți-vă treaba!

De ce stați oamenii buni? De ce stați ăia răi?
Nu fiți putori! Of.. oameni! Toți!
Căci nu, nici Dumnezeu n-o face binele.
Și nu, nici Dracu’ n-o să facă răul.


Nouă

Erai o fetiță desculță și te rugai într-un colt dintre un bloc și o casă parasită.
Afară era frig. Râdeai când te rugai și nu voiai nimic.
Erai fascinată de praful care îți trecea printre degetele de la picioare și te gâdila.
Îl întrebai pe Dumnezeu unde fug șoarecii când plouă?

În fiecare seară te așezai pe banca ta din parcul Carol, te întorceai cu fața spre cer și începeai.
Aveai câte un nume pentru fiecare steluță.  Le salutai pe rând, apoi vorbeai cu ele.
Dumnezeu stătea într-o parte și vă privea. Râdea și el de ce vorbeați, dar nu vă deranja.
Seara era a voastră. A voastră și lui Molcuț, un maidanez ca un schelet, cu care-ți împărțeai covrigul.

(…)

Într-o seară m-am așezat și eu pe banca ta.
Te-am găsit tremurând, cu mâinile ca gheața, râzând cu una din steluțe.  Marcela cred era.
Am încercat să te privesc, să vă-nțeleg povestea, însă..  am adormit.

Când m-am trezit, eram învelit cu cămașa ta.
Tu tremurai într-un colț al băncii, privindu-mă distrată.
–          Vă place ploaia domnule?  m-ai întrebat, cu un abur cald
N-am spus nimic. Te priveam înmărmurit și nu-nțelegeam nimic.

M-am ridicat și am plecat.  Cu cămașa ta peste geaca mea.
Ai rămas doar cu tricoul tău, pe colțul băncii, privindu-mă cum plec fără să zic nimic.
–          Diseara o să plouă! ai strigat în urma mea și mi-ai zâmbit naiv.
N-am spus nimic. Inexpresiv am continuat să merg spre.. nu știu ce

(…)

M-am întors la nouă fix.  Banca ta era goală.
Nici Molcuț nu mai era acolo.
Nici stele nu te mai căutau.
M-am așezat și-am adormit.

Când m-am trezit, ploua. Erai în fața mea și râdeai.
Când ai văzut că m-am trezit,  te-ai ridicat și-ai continuat:
–          A plouat seara asta domnule. Nu-i așa că a plouat frumos?
N-am spus nimic. M-am ridicat și am plecat.

După trei pași mărunți, m-am oprit.
Am simțit cum mâna ta rece se atinge de mâna mea caldă.

M-am uitat spre cer și le-am văzut.
Marcela, Ion, Hadașa, Stângul, Dreptul.. Vorbeau de noi

–          Credeți că va ploua și mâine seară domnule?


Rapoarte

Visam frumos că sunt închis
Într-o cutie pe-un acoperiș.
Eram făcut din plastelină gri
Și renășteam mereu printre copii.

(…..)

Mă uit în oglinda spartă la piciorul rupt,
Îi ies oasele afară și venele îi atârnă seci ca niște franjuri de cauăboi.
Încerc să le leg.
Întind mâna dreaptă și văd că cele două degete pe care le aveam ieri, nu mai sunt.

Când întorc capul, un ochi îmi cade din orbită.
E ochiul ăla rău.  Îl iau de jos cu mâna stângă și dau să-l pun înapoi.
Îl îndes în orbita greșită și îmi strivește ochiul bun.
Sunt chior acum.

Simt o durere groaznică de burtă.
Îmi scot sulița de acolo și caut cu mâna înăuntru.
Găsesc cele două degete pierdute.
Le-aș pune la loc, dar nu văd. Mi-a căzut ochiul din nou.

Arunc sulița la întâmplare. Se înfige în partea ruptă a piciorului meu.
N-am văzut, dar m-a durut teribil.

Încerc să mă așez pe scaunul din spate.
E o bucată de oglindă care-mi întră cu totul în piciorul bun.
Încerc să scot bucata de oglindă cu mâna.
Iese la suprafață cu ficatul în care s-a înfipt.

Nici nu mă mai întreb ce căuta ficatul în picior.
E ultima mea grija.
Mi-e frică să nu mă trezesc,
Căci dacă mă trezesc, am de făcut rapoarte.


Noimless

Tu ești durerea de cap de-a doua zi.
Tu ești ziua urâtă de luni.
Tu ești praful din aer.
Tu ești maidanezul care mușcă.

Tu ești alarma de la telefon.
Tu esti examenul la drept civil picat.
Tu ești controlorul care-mi dă amendă.
Tu ești cimitirul buruienos din oraș.

Tu ești gaura de la ciorap.
Tu ești eroarea 404.
Tu ești unghia care zgârie tabla.
Tu ești cheile pierdute.

Tu ești gândacul negru din bucătărie.
Tu ești datoria mea la bancă.
Tu ești mirosul din tramvai.
Fără tine aș muri de plictiseală.


Ne vedem mâine

Într-o zi, când te priveai de dimineață în oglinda din hol, te-ai oprit un moment pentru că ochii tăi străluceau. Fără nici un motiv, străluceau.  Ei știau ceva ce tu încă nu știai.

Ai plecat la cursuri pe același drum, oprindu-te la același magazin să-ți cumperi aceiași doi covrigi cu susan. Ai trecut pe lăngă o vitrină și te-ai oprit. Ochii încă-ți străluceau pentru că știau ceva ce tu încă nu știai.

Te-ai întors de la școală urcându-te în același autobuz aglomerat alegând, ca de obicei, să stai în picioare. În geamul de la ușa din spate te-ai privit și ochii încă îți străluceau. Dar nici atunci nu ți-ai dat seama.

Te-am așteptat în stația la care trebuia să cobori. Te-aș fi recunoscut oricând după zâmbetul tău imperfect, după șalul tău roșu care-ți acoperea umerii. Te-aș fi recunoscut oricând, însă nu azi.

Ai coborât din autobuz îndreptându-te spre aceeași străduță fără nume dintre casele 71 si 73. Te-am privit cum te-ai îndepărtat și mi-am imaginat a 13-a oară cum te salut, cum îmi zâmbești și pleci.

Apoi, am privit cum a venit el. Același băiat simpatic care te-a luat de mână și te-a condus până departe. Am zâmbit din nou. Te-am salutat a 14-a oară și am plecat.

Ne vedem mâine.

waiting

(sursa foto)