Tag Archives: liniste

Galagie

Eu mi-am format un fel de rutina de dimineata. E plictisitoare, silentioasa, dar merge. Am doua alarme. Una la 7:00 si una la 7:05.  Dupa ce o opresc pe prima, mai dorm 3 minute, apoi iau telefonul in mana, dau luminozitatea la minim si cu un ochi deschis, fortandu-l parca si pe celalt sa se deschida, deblochez telefonul si astept. Cam doua minute. Urmeaza alarma de la 7:05 si trebuie oprita repede. Tin degetul fix unde va aparea butonul de oprire. Nu folosesc amanarea alarmei (snooze). Aia e pentru oameni slabi. Dupa cea de-a doua alarma imi dau seama ca s-a deschis si ochiul stang.  Am timp de trezit undeva la 17 minute pentru ca la 7:24 trebuie sa ma dau jos din pat.  Nu trebuie, dar o fac de fiecare data la fel. Intre timp imi impart timpul cu facebook si instagram. E impropriu zis facebook pentru ca de obice dau click pe primele 2-3 linkuri cu stiri si stau sa le citesc.  Bineinteles ca imi apar stiri cu ororile petrecute prin Parlamentul Romaniei,  pe la Antenei 3 si asa mai departe. Inca nu m-am vindecat de dependenta asta de teatru prost din Romania. Probabil pentru ca in mine inca zace o naivitate care spera ca lucrurile se vor schimba. Naivitatea mea nu a inteles foarte clar mesajul primit. Naivitatea mea nici nu priveste cu mare atentie lucrurile care se intampla in Romania. Naivitatea mea doar spera.

Dupa stiri e cam 7:23. Mai e un minut si simt ca vine clipa in care trebuie sa ma ridic. Asa ca incep sa fac calcule. As putea sa sun sa spun ca nu ma simt bine si sa ma culc inapoi. Apoi fac rapid inventarul lucrurilor cu care as ramane in urma la birou si ma ridic ca electrocutat din pat. Nu sunt chiar asa bolnav. Sunt doar obosit.

La ora  7:41 ies din baie. Verific ceasul pe telefon. Apoi incep sa ma imbrac. Ordinea e mereu aceeasi.  Incep cu boxerii, continui cu verigheta, sosetele, apoi camasa, pantalonii, cureaua, cravata, ceasul, imi pun in buzunarul drept telefonul, in buzunarul stang cheile, in buzunarul drept de la spate port-cardul si cand mai am vreo bancnota ratacita o indes in buzunarul stang de la spate. Apoi ma incalt.  Apoi imi iau geaca.

108 vine la 8:02. De obicei vine plin si nu mai deschide usile din fata sa urce lumea. Permite doar coborarea. Atunci astept 422. Cu 422 traseul e mai lung. Dar nu ma deranjeaza. Pot citi mai mult.

La North Greenwich ma urc intotdeauna in metroul care vine o data la 20 de minute la linia 2.  De obicei ajung cand mai sunt 6 minute si pleaca.  Cele care circula din 2 in 2 minute la linia 1 sunt prea pline.  Asa ca ma asez in cel de la linia 2 si citesc.  Nici nu stiu de ce. Pana la urma e vorba doar de o statie.  Probabil ca asa m-am invatat. Imi dau seama ca metroul a plecat abia fix inainte de Canary Wharf cand trenul se opreste in tunel sa astepte eliberarea liniei. Inainte ma panicam la fiecare 10 secunde petrecute stationand in tunel. Acum m-am invatat. Asa ca imi vad de cititul meu inca 20 de secunde cam cat sa termin paragraful. Apoi ma ridic si ma pun langa usa.

La Canary Wharf e aglomerat. Dar nu mai deranjeaza nici asta. E o aglomeratie frumoasa. Toata lumea e imbracata frumos aici, nimeni nu urla, auzi cuvinte de genul „sorry”, „please”. Nu e ca in City. Imi place mai mult aici.  Nu ies pana afara. Prefer sa o iau prin mall pentru ca e mai cald. In mall e plin. Lumea sta la cozi la cafea si mic-dejunuri sanatoase la 6 lire. In general se citeste o aroganta specific corporatista pe fetele celor mai multi. Ei se stiu project manageri, asociati, vice-presedinti, analisti, in general oameni cu stare. Se simt bine in pozitiile lor.

Doar ca nu doar ei. Imi continui si eu drumul cu pieptul inainte gandidu-ma ca imi place aici.  Chiar daca sunt ca ei. Plictisitor, vesnic obosit, cu visele inlocuite de proiecte si hobby-urile inlocuite de somn. Dar e asa doar o perioada. Asa ma mint.

Au trecut 8 ani de la primul meu job in HR.  Au trecut 8 ani de cand am plecat din Suceava si aproape 1 an de cand sunt in Londra. Am visat la liniste. Acum o am. Dar e prea liniste. Vreau galagie.


Un loc de liniște

MIZANTRÓP ~i m. –  Persoană cu caracter sumbru, care preferă singurătatea, evitând contactul cu societatea. /<fr. misanthrope

Există o cruce care începe de undeva din adolescență, care privită din afară pare un gen de melancolie sau depresie. De fapt e sentimentul ăla de singurătate, sentimentul când prietenii nu mai sunt de-ajuns, când ciocolata nu-și mai face efectul și rămâi doar tu, cărțile tale și muzica ta. Abia atunci înțelegi că singurătatea nu-i o cruce, ci e singurul loc în care îl descoperi pe Dumnezeu și te găsești pe tine.

Un loc de liniște

O scenă întunecată, prăfuită, cu un pian de concert vechi. Pe pian e așezată o biblie neagră cu coperți din piele, iar lângă ea niște hârtii îngălbenite de timp și un stilou care seamănă cu o pană de gâscoi. Podeaua e ruptă în multe locuri și scârțâie grozav, iar pe cortinele gri se văd păianjeni care și-au făcut casa din ce a fost odata o sală de spectacole. Nu e mare sala. Are cam 1000 de locuri, însă nici un loc nu e ocupat. Sala e complet goală. Singurul loc luminat de niște lumânări subțiri și galbene, ca alea de se cumpără la intrarea în biserică, e bucățica de scenă pe care stă pianul. Ultimul spectacol a fost pe vremea când femeile se boiau excesiv, iar bărbații le întindeau mâna elegant când se urcau în șaretele sau în birjele cu vizitii care nu simțeau nevoia să facă conversație ieftină în speranța unui bacșiș mai mare. De atunci n-a mai fost nimeni aici. Ecoul unei singure respirații trădează o liniște ascunsă de zeci de ani.

Mă aflu acolo pe ascuns. N-ar fi trebuit. Nimeni n-are voie acolo. Clădirea stă să cadă, însă pustietatea și degradarea ei îi fac farmecul. Mă așez frumos pe taburetul din fața pianului și apăs cu frică o clapă a pianului. Continui cu încă una și încă una… Nu știu ce cânt. E o muzică, lină, ușoară, apoi ma revolt și am un acces de mânie pe clapele pianului combinând clapele de jos, agresive, barbare chiar cu disonanțe ale clapelor de sus, grave și stridente. După ce mă descarc, las un moment de liniște și continui lin cu o muzică ce rezolvă tot conflictul ăsta dintre emoție și intelect. La final, sufletul se ridică în picioare și mă aplaudă implorându-mă parcă să rămân acolo și să cânt.  Mă așez pe marginea scenei și privesc în sală mulțumit. Știu că e acolo. Mi-e de-ajuns.

Pentru unii singurătatea e cel mai mare dușman, e un loc al suferinței. Unii au nevoie de zgomotul mașinilor turbate, de forfota din autobuzele îmbâcsite cu oameni sau de un telefon care să vibreze o speranță a oricărei mici umbre de comunicare cu cineva.

Pe mine oamenii mă distrag. Când ies, nu ies pentru mine. Când sun, nu sun pentru mine. Când vorbesc, nu vorbesc pentru mine. Pentru mine există o biblie și un pian. Atât.


Sonata Lunii

Şi când mă gândesc că de fapt nu s-a schimbat nimic. E aceeaşi zi de luni, acelaşi drum spre serviciu, aceiaşi oameni din metrou, acelaşi ceas de la pontaj care indica aceeaşi ora.  Sunt aceleaşi parole la computer, aceleaşi taskuri de facut in fiecare zi. E un fond total neschimbat, o rutină ce pare infinită.

Nu ştiu de ce, dar rutina de astăzi mi se pare altfel. M-am trezit cu o linişte pe care n-am mai simţit-o de multă vreme. Parcă au disparut toate problemele, a fugit orice urmă de stres şi a ramas o liniste care-mi aduce aminte de Sonata Lunii a lui Beethoven.  Am fost instabil o bună perioada de vreme.  Incep să mă echilibrez.

A fost un weekend frumos.  Va fi o săptamână liniştită.


Ultima zi

silence Parca-i prea liniste.. Politie, ambulanta, pompieri, clanxoane, boxe urland manele, bicamerul ala care in fiecare sambata bate in camin ca sa monteze izolatia, pisicile astea care se inteleg mai rau decat oamenii si scot niste sunete ca din filmele de groaza, copilasul vecinului care ar trebui sa planga la ora asta, cainii din fata blocului, oamenii de pe sala care se cearta dimineata, cosmin care isi face bagajul sa plece acasa, computerul lasat deschis toata noaptea, pasii grei care se aud de fiecare data cand trece cineva pe langa usa mea, sa nu mai zic de usile trantite de curentul prezent oricand la bucatarie, nici macar respiratia mea….. nimic…

E o sambata prea linistita… Azi se implineste o luna de cand am dormit la Voronet, inconjurat doar de dealuri, padure, izvoare sau drumuri montane, in aceeasi liniste infioratoare parca.  Linistea asta imi aduce aminte de razboiul pus pe mute pe care l-am visat aseara..

(Poza preluata de pe www.allposters.com)