Tag Archives: facebook

#Ilovemylife

#Ilovemylife
Am redus drastic timpul petrecut pe Face, pe Insta.  Nu intentionat, ci pentru ca a inceput sa devina din ce in ce mai neinteresant. Toata lumea are acelasi cont de Face – cu Hua PSD si Hola nu stiu ce insula.  Toata lumea are acelasi cont de Insta cu mancare, flori si pisicine. Nu ca ar fi rau.  Doar ca e lipsit de relevanta, nu mai spune nimic despre omul din spate.
Pe omul din spate il doare capul aproape in fiecare zi. Omul din spate are ochii umflati de stres. Omul din spate e frustrat, suparat, obosit si nu mai are chef.  Asta e cealalta jumatate de poveste.  Dar la asta e greu sa faca o poza.  Asa ca, isi cumpara un frappe, ii face o poza, pune un citat plin de intelepciune al nu stiu carui filosof chinez necunoscut – si #ilovemylife.

Platitudini
Unul din lucrurile esentiale pe care le inveti din cartile bune e discretia.  O poza cu o carte si o cafea e o tenta rupta, e un amestec de verde cu rosu.
O carte buna te invata profunzimea lucrurilor.  Sfatul este insa expresia desavarsita a superficialitatii.
Exista un nou tip de cocalarie – e ostentatia cu lucrurile care ar trebui sa ramana private.
O poza face mai mult decat o mie de cuvinte.  Plus ca daca esti analfabet, la poze nu trebuie sa pui ortograme si virgule.

Nu fiti rau
A trecut mai bine de 1 an de cand n-am mai fost prin Romania.  De cand am plecat am dat burta jos, am pus-o iar, iar am dat-o jos si iar am pus jumate la loc. Dar ma imbrac cu tricouri negre, sa ies mai bine in poze.
Nu mi-e dor de praf, mi-e dor de discutii lungi cu oameni cu mintea lunga. Nu mi-e dor de turme, ci de oameni, unul cate unul.
Anul asta, mai am 40 de pagini si termin de citit prima carte, care nici macar nu-i asa buna.  Groaznic. De fapt, daca pun la socoteala si Old Mac Donald  si Bedtime Stories si Animal Farm & CO, poate ajung la 20.
Oricum, trebuie sa-mi iau doua perechi de adidasi – una pentru acasa, una pentru birou. Dar nu trebuie sa fie prea sport.  O sa vedeti ce mi-am luat, ca vor aparea in pozele din urmatorii 2-3 ani.

Pana una alta,  La multi ani 2018!

Reclame

Imitații

Liniștea absurdă a unei nopți îngrozitor de reci amenință sufletul cu un soi de trădare, de expunere a unor lucruri ascunse acolo mult prea multă vreme. E puțin înspăimântător. Până acum am fugit de ele. Au existat întotdeauna elementele alea care să pună un paravan între ceea ce se adună acolo și ce iese la suprafață.

Munca. Munca întotdeauna salvează. E rețeta ideală pentru un suflet în sevraj continuu. N-ai cum s-o dai în bară cu ea. Niciodată nu-ți dă răgaz să te bucuri de lucrurile mărunte. Întotdeauna alungă liniștea, alungă libertatea, alungă dragostea și înlocuiește golul cu vidul.  Creeaza o falsă satisfacție, imită o fericire ascunsă într-un pahar de cafea scumpă de la Starbucks care nu face decât să-ți dea energia pentru a o lua de la capăt iar și iar. E modul ideal de a evada din grotescul profunzimii.

Când mintea e prea epuizată și sufletul încearcă disperat să preia controlul, am găsit rețeta perfectă. Poveștile altora ecranizate mincinos, senzaționalul fictiv, puterea unui alter-ego virtual care începe din ce în ce mai mult să domine, facebook, seriale, 9gag, instagram, bloguri, presă, televizor, bârfă, toate contribuie ca un propofol pentru starea de comă a sufletului. Din când în când mai apar anumite spasme, însă astea-s normale și la oamenii morți. Nimic îngrijorător.

Liniștea e ușor de învins. Dumnezeu e fantastic de ușor de alungat și sufletul poate fi redus la tăcere imediat. Sentimentele sunt niște forme parazite de slăbiciune care alimentează o falsă speranță a fericirii și nu aduc decât mizerie și dezgust. Bine, nu întotdeauna, dar viața n-are nicio treabă cu sufletul. N-are nicio treabă cu sentimentele și nicio treabă cu Dumnezeu.  Am fost condamnați să avem suflet doar pentru a ne antrena într-o luptă pierdută din start.

Asta-mi spun oamenii mereu. Nu prin cuvinte, prin fapte. Muncesc de dimineață până noaptea, își fac rate pentru a-și tulbura puținul somn de care mai au parte, se căsătoresc – nu din dragoste, pentru că nu mai știu de multă vreme ce-i dragostea – ci pentru că e o etapă în evoluția socială a fiecăruia -, stau ore întregi în fața ecranelor, înlocuiesc arta cu imitații ieftine și ofensatoare și-L ignoră mereu și mereu pe Dumnezeu. Când nu-L ignoră, îl învinovățesc pentru toată mizeria din viețile lor încercâd să-și adoarmă ce-a mai rămas din ce-ar fi trebuit să fie cândva o conștiință. Acum se numește responsabilitate socială și europenizare conceptuală. Atât.

Dacă ăsta-i drumul oamenilor, nu-l vreau. Vreau o liniște care să-mi trădeze sufletul, o dragoste care să mă ducă până pe culmile nebuniei, un pian dezacordat și pe Dumnezeu. Un Dumnezeu interzis, de care oamenii râd și pe care alții îl înjură, un Dumnezeu care alungat de toți, să-și găsească în sufletul meu casa.  Atât.


Din intelepciunea lumii – Wilde si Nea Grigore

Clișeele lingvistice și metaforele deja expirate, puse împreună cu amalgamul de citate din Oscar Wilde *1 sau Benjamin Franklin, devin din ce în ce mai mult factori disturbatori pentru elementele mici ale vieții, concentrând o atenție exagerată asupra unor reflecții generale. 

Fericirea, adevărul, dragostea și toate metaforele care vin împreună cu termenii ajung să creeze pseudo-filosofii de genul – ”nici un adevăr nu e 100% adevărat” *2 sau ”Când viața îți dă lămâi..” (mi-e jenă să continui). După ce auzi lucruri de genul ăsta, mintea începe să creeze conexiuni cu alte mirifice concepții din inteligența de care abundă facebookul și brusc simți cum depășești lejer nivelul mediocrității din jurul tău așa că bagi și tu una -”Nu mai știu cine zicea, dar parcă era ceva de genul -Viața nu înseamnă a trăi ci a ști pentru ce trăiești.” 
Chiar, voi știți pentru ce trăiți? 

Când îți găsești o direcție pe care s-o apuci, îți dai seama că pe direcția aia apar multe și neînsemnate lucruri care încearcă să te devieze de la supremul tău țel de a găsi fericirea: ba n-ai bani, ba nu te înțelege nimeni, ba ești bolnav și o ții așa până la pensie.  Problema nu ține de filosofiile mărețe ci faptul că atunci când o iei direct cu scopul vieții și planurile universului sari peste o etapă – etapa în care înveți citate mai simple, de genul:

”-Când știi că ai Bacul, pune mâna și învața și lasa serialele!”
”-Dacă-ți vine factura la curent și n-o plătești, curentul ți se taie din cauza ta, nu din cauza destinului!”
”-Când te doare capul, bea 2 căni cu apă și ia o pastilă. Ajută mai mult decât să spui la toată lumea că te doare.”
”-Nu mai pierde nopțile pe messenger dacă vrei să fii eficient următoarea zi!”
”-Dacă nu vrei să vinzi în piață toată viața, caută să faci o școală. Nu te crede nimeni pe cuvânt că ești deștept și poți mai mult.”
”-Când ai o belea și nu știi să-i dai de capăt, ascultă-l pe unu care știe și nu te mai plânge peste tot că ți-e greu, că oamenii sunt niște nenorociți, că nu mai știi ce să faci.

Și că tot ne plac citatele, aici băgăm unul pe engleză – ”Deal with your stuff, don’t always complain about it” ” 

După ce învățați bine citatele astea, puteți trece mai departe la Goethe, Platon, Bill Gates sau Becali (da, și eu iubesc asocierea asta).
__________________
*1 Problema excesului de citate din Wilde a fost sesizată pe facebook de Nea Grigore la începutul secolului XXI. În acord cu el, autorul articolului prezent s-a simțit oarecum complexat de faptul că ”Portetul lui Dorian Gray”, care pentru cei mai mulți din prietenii lui era o adevărata capodoperă, a fost pentru el mai degrabă un roman neinteresant conceput doar de dragul de a crea un pretext pentru exprimarea filosofiilor devenite deja clișeu în platforma lui Zuckerberg.  A abandonat citirea lui după primele 60 de pagini.

*2 auzită ieri la metrou


Un like va rog

Câteodată stau cu browserul deschis, mă uit la aceleași 5-6 taburi deschise întotdeauna și aștept. Trebuie să apară un ceva nou de citit, un like nou pe facebook, un mail nou cu o invitație la un sondaj sau vreo alertă de pe unul din siteurile de joburi. Aproape mi-am făcut o rutină din toate astea. Doar că … nu asta sper de la taburi. Cu telefonul e la fel. Stă deschis lângă mine și aștept să sune. Cu atâta speranță mă uit la el când sună, însă e o speranță fără direcție. De multe ori îl iau și mă uit la apelurile recente, îmi ascult vechile mesaje din căsuța vocală sau citesc smsuri de acum 2 ani în speranța să descopăr ceva ce n-am știut atunci. Însă îmi dau seama că trecutul a trecut și nici apelurile recente, nici mesajele vechi nu-mi vor oferi nimic. Aștept doar.
Când intru la metrou, când merg pe stradă, sau pur și simplu, când sunt într-un loc public, întotdeauna privesc atent sperând. Întorc capul după mașini, întorc capul după oameni care zâmbesc, întorc capul după reclame și sper să descopăr ceea ce caut. Îmi place să mă plimb noaptea. Nu de puține ori ocolesc metrourile sau autobuzele doar de dragul plimbării și în loc să caut să ajung acasă în jumătate de oră, mă pornesc pe jos și fac o oră jumătate. Mă uit la câte o casă veche pe care am văzut-o de zeci de ori înainte și îi descopăr o crăpătură nouă. Văd tot felul de oameni care aleargă cu așa viteză încât nu văd autobuzele care frânează la 1 metru de ei. Mă plimb sperând .. nu știu ce.

Câteodată adorm citind. E uimitor. Nu știi când ai adormit și când te trezești nu știi unde ai rămas cu cititul pentru că de la un punct îți dai seama că ai intrat în poveste și visezi continuarea cu tine în rolul principal. Cred ca acolo e singurul moment în care există un rol principal, în rest, după ce dispare toată vraja asta, deși toată lumea pretinde un rol principal, singurele roluri care se dau sunt roluri de figurant într-o piesă fără roluri principale.

Probabil asta e așteptarea. Un like care să ne pună în rolul principal într-o viață colectivă a unei societăți care să ne iubească, un email care să ne anunțe că destinul a tras la sorț pentru fericire și noi am câștigat sau pur și simplu un telefon la capătul căruia să fie cineva care nu doar sa dea un like poveștii fără s-o citească măcar, ci să ne vrea povestea.