Tag Archives: libertate

Libertati

A trecut aproape jumatate de an de cand am plecat si, in afara unui stres cu obiect diferit, nu s-a schimbat mare lucru.  Toata lumea spune aceeasi poveste.  La inceput a fost mai greu.  Nu stiu daca sa zic diferit. Nici nu stiu daca mai sunt la inceput sau nu.  Cert e ca am acceptat si am imbratisat rapid situatia, incercand sa ma adaptez de parca nici n-am plecat nicaieri.

Londra nu e cum m-as fi asteptat. E si mai buna si mai rea. E mai buna ca, pana am ajuns aici, aveam impresia cultivata de o propaganda inca asemanatoare cu cea despre care citesc in amintirile din perioada comunismului, ca in Bucuresti si-au gasit sediul cele mai mari si mai bune firme si ca Pipera e centrul de afaceri al Europei.  Stiu ca suna absurd si copilaresc, insa am aflat ca exista si firme mai mari decat Oracle si HP care n-au sediul neaparat in Romania. E mai buna pentru ca, in ceea ce fac eu, performanta din Bucuresti aici e mediocritate. Si sunt obligat sa ma adaptez. Sa fiu si mai bun. E si mai rea Londra decat m-as fi asteptat. E mai rea pentru ca e lipsita de identitate culturala. Politetea englezeasca e inabusita de urlete in limba africana sau de miros de transpiratie de indian. Sau de roman, de spaniol, de grec, de polonez. De pachistanez, de marocan, de turc. De irlandez, de alt roman, de englez – ca si ei put, si apoi iar de indian.  Pentru ca aici nu mai stii.

Cateodata mi-e dor de casa. Nu stiu de care casa pentru ca oriunde m-as duce trebuie sa-mi caut hotel. Si atunci casa ramane ceva abstract, o amintire sau o idee.  Pentru unii e usor sa toarne temelii in pamanturi cumparate in satele de pe langa orase. Pentru ei casa e acolo unde se vorbeste limba lor si fiecare zi petrecuta aici e o zi in care mai sapa un metru in tunelul de evadare spre acasa. E pacat pentru ca n-au inteles ca viata nu s-a trait nici la 20 de ani si nici se va trai la 40. Casele construite departe vor ramane pustii si luxul unui prezent va fi fost ratat. Dar fiecare cu libertatea lui.

Traiesc intr-o lume confuza si sunt de-al lor. Acasa stiam sa ma straduiesc sa supravietuiesc de pe o zi pe alta. Aici nu mai stiu ce ar trebui sa fac atunci cand trebuie sa construiesc dincolo de supravietuire.

Mancarea e proasta. Oamenii sunt cam pestriti. Parcurile sunt fantastice. Camerele sunt mici si scumpe. Nu-i pasa nimanui ca sunt roman. Oamenii sunt prosti. Nu prosti. Sunt dezinteresati. Nu se pricep nici la fotbal, nici la politica, nici la schimbat becuri. Oamenii nu-s albi si nici negri decat daca ei zic asta despre ei. Nici macar barbati sau femei fara sa declare ei asta. Sunt ceea ce vor ei fix cum vor ei. E o libertate dezgustatoare cateodata.  Dar na. fiecare cu libertatea lui.

Nu stiu unde duce articolul asta.  Probabil e o scapare a unei sinceritati care incepe incet incet sa fie umbrita de atata corectitudine politica.

PS: Iertati-mi lipsa diacriticelor. Aici nu avem libertatea sa adaugam o limba noua in control panel.


Titlu de iarnă

E ora unu. Aproape. De fapt când scriu cuvintele astea e abia 12, însă sigur îmi va lua cel puțin o oră până le voi scoate la capăt.  Oamenii talentați învață să-și citească bine poezia din suflet și n-au nevoie să se chinuie mult cu propozițiile. Oamenii lipsiți de talent, așa ca noi, trebuie să scrie o dată, și încă o dată, și încă o dată, apoi să șteargă, să mai revină după trei zile asupra cuvintelor, pentru ca la final să-și dea seama că au scris poezia greșită. O publicăm, însă știm că e o minciună.

Anul trecut m-am îndrăgostit doar o dată. Am avut câteva ambiții sentimentale, însă de îndrăgostit, doar o dată, spre final. Dar deja știți asta. Doar am scris o poezie săptămâna trecută. Sau acum două săptămâni. De fapt nici nu mai știu când. Oricum, e evident, nu?

Zăpada de afară e fantastică. Televizorul încearcă să ne fure bucuria cu știrile lui îmbibate cu un iz apocaliptic despre șosele blocate, trafic, haos, pe când nu-i deloc așa. Zăpada e fantastică. E un alb pur care îmbracă griul monoton al orașului, ține mașinile în parcare și mai acoperă din praful și mizeria cu care ne-am obișnuit. Creează parcă o lume aparte a unei libertăți neobișnuite.  Șase luni pe an aș putea trăi așa. Șase luni.

Totuși nu-i genul ăla de sentiment cu fluturași în stomac, cu primul și ultimul gând, cu speranța care creează oscilații bruște între extaz și disperare. Nu e nici măcar ceva platonic unde sufletele se conectează și dansează împreună. Eul nu poate exista în imaginea asta. Eul ar tulbura perfecțiunea iar speranța ar umaniza desăvârșitul. E mai mult un gen de adorație, un tablou în care ea e un fulg de zăpadă coborât dintr-un rai nefamiliarizat cu acest eu gri și mizer.

E doar un fulg rătăcit care se va topi cu trei luni mai devreme, pe 13 martie într-o palmă rece și aspră.


Albinoni

Printre zecile de drafturi întotdeauna se găsesc frânturi din sentimente amestecate cu raţiuni care nu-şi găsesc muzica. Stau acolo, condamnate la un avort ideatic doar pentru a nu imbolnăvi un subconştient deja încărcat.  Scrisul are direcţii clare, însă întotdeauna, pe oriunde ar trece, se întoarce înapoi la acelaşi eu impertinent şi izolat. Ideile proiectează acţiuni, acţiunile conculd nevoi iar nevoile sunt inventate de oameni cu puţine probleme.

Muzica lui 2013 e una agitată. Mi-aş fi dorit un Albinoni blând şi meditativ, însă mă aleg cu un avangardism confuz care încearcă să găsească o cale de supravieţuire, o temă fixă care nu mai apare. Poate agitaţia asta e aceeaşi nevoie a subconştientului de a-şi căută calea spre libertate, o libertate cu un preţ aproape nepermis însă. Câteodată ajunge o perfuzie de cafea. Altădată trebuie un drum pe-o insulă de prieteni pentru a o căuta.

Oamenii au vise mici. O fată de 19 ani vrea o rochie de mireasă albă cu voal brodat în Verona. Un băiat de 22 de ani vrea o casă înghesuită într-o jumătate de curte, cu grătar şi cu un gazon alterat de un câine prietenos. Un părinte cu copilul în clasa a 12-a visează o diplomă de BAC în mâna pruncului. Un orb visează un răsărit de soare. Atât. Am înlocuit visele cu ambiţii.

Ca să acordezi vioara, pui puţină cretă pe chei. Merge mai bine. Nu ştiu de ce, dar aşa face lumea.


Exercitiu

Ei tot cad unul câte unul și când mă aștept mai puțin atunci primesc o amenda pusă într-un plic alb, însoțită de un zâmbet nepământenesc care parcă cere un fel de aprobare. La confirmare, când mă întreabă câte locuri, răspund ca de obicei, cu un aer de Charlie Sheen, că singurătatea înseamnă de fapt libertate.

Un nou exercițiu de indisponibilitate, imbrăcat într-o cămașă albă cu papion negru. Un loc de băiat deștept la o masă cu fete frumoase.

Weekendul ăsta mi-am propus să ajung în Suceava. Dacă vreți să-mi ziceți bună ziua, probabil voi fi sâmbătă seara la Speranța și duminică dimineață la Școala biblică.


Imblanzirea ciorii

În ultima perioada am făcut din blogul ăsta mai mult un jurnal personal și nu cred că-i ceva rău.

Au fost două săptămâni extraordinar de ciudate. M-am simțit în toate felurile. După ce mi-am depus demisia, am simțit că am investit 3 ani și jumătate în nimic, pentru că la sfârșitul acestei perioade nu doar ca n-am avut parte de nici un fel de recunoștință, m-am simțit aproape alungat. Însă, it’s just business.

M-am văzut exact în aceași poziție din febuarie 2008, când cu o geantă în mână și bani cât să nu mor de foame o lună, am pornit spre nicăieri și am ajuns la București. Acum, m-am văzut într-o cameră unde-s restant cu chiria de două luni, m-am văzut fără banii aia pe care-i aveam acum aproape 4 ani în mână, însă a fost pentru prima dată după mulți ani când m-am simțit liber.

Nu știu ce să scriu și cum să continui. Unii din voi faceți mișto de „corporație”, alții încercați și acum să mă convingeți am sunt pe un drum greșit și trebuie să mă angajez. Sincer, sunt mai nesigur pe mine decât am fost întotdeauna. Mă uit la pereți până spre dimineață, când reușesc sa adorm pentru 3-4 ore. Unii spun că am slăbit. Nu-i de la mâncare. E mai complicat acum, însă e pâinea neagră despre care vorbeam acum două săptămâni, e perioada când cioara se zbate în mâinile mele și eu mă străduiesc s-o apuc mai bine.

Întrebați-mă peste 2 luni dacă m-am împrietenit cu cioara. Dacă nu m-am împrietenit, atunci e posibil să o fi luat pe un drum greșit. Însă, dacă reușim să ne împrietenim, atunci în mod sigur drumul pe care am luat-o nu e bun, e cel mai bun. Până acum suntem în grafic. Până atunci, mâncăm pâine neagră și încercăm să îmblânzim cioara.