Tag Archives: fericire

Cheia succesului si cheia fericirii

Probabil ca articolul asta e cel mai plictisitor articol pentru persoanele care nu sunt interesate de cheia succesului si cea a fericirii. Dar modul in care se termina acest articol este halucinant! N-o sa va vina sa credeti!!

Si ca sa dam greutate contintului, aruncam vorba lui Plesu (luata de pe ultimul album al lui Grasu XXL) „Fericirea nu trebuie confundata cu succesul pentru ca poti avea succes dar sa nu fii fericit”.

Cheia succesului: E cheia de la casa, cand o incui si pleci. Iti iei lumea in cap si te duci la munca in Anglia.  Munca in Anglia. Suna aproape vulgar. Cuvantul munca include in el parca ruperi de coaste, hartii igienice in mana, lazi cu capsuni si saci de ciment. Si in parte poate fi adevarat. La o adica, daca si in Romania faceai ceva asemanator, de ce sa nu fii si platit pentru asta?  Doar ca e o problema si cu succesul:  un fluturas de salariu mai gras nu inseamna succes. Sau inseamna? Ce inseamna, n-am eu de unde sti.

Succesul la modul generic e greu de urmarit. E ca fericirea.. care „nu se poate atinge niciodata, dar in cautarea careia merita sa-ti petreci toata viata”. (Asta e Chirila.)

Cheia fericirii: E cheia cu care te incui in casa si mananci shaorma pe ascuns cu nevasta. Pentru ca ce nu e pe ascuns trebuie sa fie pe instagram. Asta am invatat de la voi. Si m-am conformat.

Filosofia de balta naste Cohelii milionari facuti din citate truiste. Dar pe cine ar deranja sa fie milionar? Pe un miliardar poate. Noi, restul, poate ne-am multmi sa fim si sutari. Sau miari. Ca ce depaseste sumele astea, inseamna rate la banca si nu mai vrem altele noi.

Anul asta mi-am dat demisia. Anul asta am lasat Bucurestiul cu toate ale lui si m-am dus la munca in Anglia. Anul asta n-am lucrat 4 luni. Anul asta si-a dat si Cristina demisia. Anul asta nici ea n-a lucrat vreo 2 luni. Anul asta ne-am logodit pe cand eram inca someri. Macar eram pe malul Atlanticului. Anul asta ne-am luat viza de America. Anul asta ne-am casatorit in Miami. Cu picioarele in nisip si parul valvoi tot de briza Atlanticului. Doar ca de la celalalt capat. Aa, si nu mai eram someri. Eu lucram deja pentru lupii de pe Wall Street, iar ea pentru aia de pe Regent si Oxford Street.

In dinamica lui, a fost probabil cel mai bun an din vietile noastre care au fost si vor mai fi. Urmeaza rutine plictisitoare. Dar n-a zis nimeni ca plictiseala inseamna nefericire. De fapt, a zis Marquez ca plictiseala e cea mai inalta forma de fericire.  Acum, trebuie doar sa gasim plictiseala la care se referea el. Ca pe a noastra o stim. Si e cam plictisitoare. Ca articolul asta pentru cei neinteresati de cheia succesului si cea a fericirii. Dar daca plictis inseamna fericire, cu placere! Tocmai v-am servit fericire!

Un an bun va doresc, cu rele mici si bune mari!

 


Grație

Există un moment când o cafea nu mai e în stare să se lupte cu un om sleit de putere. Ală e momentul în care îți dai seama că genul ăla de oboseală n-are remediu fizic.

Există un moment când vrei cu disperare ceva ce nu-ți permiți. Începi să răscolești, să cauți, să-ți dai toate lucrurile peste cap pentru a face minunea să se întâmple. La final, obosit de atât efort îți dai seama că nu-l mai vrei. Rămâne să te mulțumești cu-a mai rămas, cu dezordinea.

Există un moment când ai nevoie de cineva. Începi să alergi confuz de la un om la altul, însă sfârșești realizând că acel cineva erai tu; doar că te-ai pierdut.

Există un moment când crezi că ai descoperit fericirea. Te oprești o clipă pentru a o savura, dar nu mai e acolo.

Există un moment când te pui timid pe genunchi să faci o rugăciune. Privești cu frică în oglinda cu momente eșuate și-i dai rușinat nota de plată lui Dumnezeu.

Există un moment când nu mai ai nevoie de cafea pentru că nu mai ești obosit, un moment în care devii brusc încrezător și în loc să ai nevoie de cineva, devii tu acel cineva pentru altcineva. Există un moment când fericirea durează mai mult de o clipă.

E momentul când nota de plată a fost achitată. Te uiți din nou timid către Dumnezeu și în loc să-L vezi supărat și resemnat ca un părinte care plătește amenzile unui copil rebel, Îl găsești mulțumit, grațios, cu o privire care-ți dă încredere. A făcut El cinste și de data asta.


Alternativa

Cateodata, in special noaptea, cand raman doar eu cu mine, ma gandesc la variantele alternative de viata. Au fost o multime de decizii care mi-au trasat drumul pe care sunt acum, insa ma gandesc tot mai mult la – cum ar fi fost daca n-as fi venit niciodata in Bucuresti?

Am atatea momente in care tanjesc dupa simplitatea Sucevei, dupa oamenii de acolo, dupa stilul ala de viata de acolo. E un stil in care n-am de vorbit in 2 limbi straine (engleza si pipereza) despre lucruri pe care nici macar nu le cunosc, pentru ca la sfarsitul zilei mintea mea sa fie atat de vraiste incat nici la ora 11 noaptea nu reusesc sa pun cap la cap tot ce s-a intamplat. Visez intotdeauna la o zi simpla in care sa-mi beau cafeaua la 8 dimineata la Mc Donalds in centru, apoi sa pornesc spre un loc de munca, unde sa fiu un electrician bun cu salopeta albastra si tricou alb, murdar de praf si cu centura din piele de vitel la brau; sau mecanic auto, cu aceeasi salopeta albastra, cu niste urme de vaselina pe fata. Sa transform ceva stricat in ceva bun; in fiecare zi. E o simplitate de vis.

A mai fost si alternativa generala. Spania. Da da, stiu, hamaleala, dureri de spate etc. As fi venit si eu vara cu o masina scumpa, as fi parcat-o in fata casei de cultura, as fi facut cateva ture pe faleza sa ochesc cea mai faina fata de acolo, sa-i zambesc frumos si acum sa fi avut doi copii cu dantura perfecta si sa locuiesc intr-o casa construita de mine.

Nu ma intelegeti gresit, nu-i nici o ironie in ce-am scris mai sus. Privesc alternativele alea ca fiind mai viabile cateodata. Oamenii vor sa fie fericiti si nici scoala, nici serviciul, nici realizarile astea pentru care platim 30 de ani la banca nu prea rezolva fericirea. Banalitatea vietii de corporatist e cateodata mai trista decat simplitatea vietii de provincie, insa lucrurile nu se opresc niciodata aici.

Traim in asteptarea neasteptatului care sa ne schimbe directia catre o viata mai buna, cu mai mult sens. Problema e ca trec anii si daca viata se rezuma la munca de la 9 la 6 dupa care vplay, somn, 9-6, vplay, somn, 9-6, vplay etc, singurele momente neasteptate vor avea o subtitrare sau se vor termina cu Best Regards. Schimbarea inseamna sa lucrez cand ceilalti trimit sms la 241, sa citesc cand ceilalti dorm si sa invat cand ceilalti stau pe facebook.
Fericirea are un singur expeditor si ala e Dumnezeu, insa de prea multe ori il sabotez pe Dumnezeu cu lenea si comoditatea. Peste 1 an, poate peste 2 ani imi voi permite sa angajez oameni care sa lucreze la visul meu. Pana atunci, de la 9 la 6 sunt angajat eu la visele altora. Insa de la 6 la 9.. alternativa.


Orasul Fart

Intr-o lume perfecta spontaneitatea ar lua intotdeauna locul unei agende fara pagini goale. O hotarare de ultim moment, un tren cu oameni care nu si-au planificat concediul cu 3 luni inainte, un Catalin care se urca in tico ala vechi cu planetara defecta si se porneste cu Gabi si Iulian la mare in miez de noapte sau un Dani care se hotaraste intr-un weekend sa faca autostopul din Danemarca pana in Romania – sunt imagini care ma fascineaza mai mult decat o excursie in Dubai sau in Egiptul de dinainte de revolutie. Cateodata uit cat de des m-am lasat dus de iresponsabilitatea spontaneitatii si i-am luat de aripa pe celalalt Ionut, pe Dana, pe Paula, pe Ovidiu sau pe cine-mi era mai aproape si am luat-o spre nicaieri hotarand destinatia abia dupa sosire.

Imprevizibilul e un lux nepermis; atat de nepermis pe cat de rara e fericirea. Agentiile de turism traiesc de pe urma oamenilor care-si platesc in rate fiecare secunda a vietii. Consilierii de familie recomanda o casnicie planificata. Poate de-asta problemele lovesc atat de tare – nu sunt si ele incluse in plan.

Americanii-s plictisitori. Orasul Fart nu-i amuzant.
Romanii sunt ceva mai vulgari. Ciorogarla e amuzant totusi.

Ne vedem in Vama. In alt weekend. Maine mergem la Suceava.


Străduințe

Un cort de două persoane, rătăcit gol în cântecul vechi despre marea din vamă.

O floare care ieri era ofilită și astăzi și-a plâns petalele în așteptarea furtunului de la irigații

Un elefant care evadează dintr-o cușcă și fuge la autogara obor să-și ia bilet spre Australia

Un vis care nu și-a găsit stăpân însă care și-a deschis o casă de vise orfane

Un câine care stă colac în parcarea de la Piața Crângași ciulind urechea la fiecare zgomot care seamănă a pisică

O minge de volei care se zbate să ajungă lângă lună la fiecare aruncare

O foaie care își caută încă drumul spre cartea a cărei povești a întrerupt-o.

O femeie în a cărei ochi stă drumul către el

O clipă de liniște care se sinucide bând un pahar de amintire expirată

Un copilaș născut bătrân infiat de o speranță tânără cu care s-a căsătorit la 12 ani.


Pre-articol

Vă anunț dinainte că ăsta e un articol pregătitor pentru articolul ce va urma. Vreau să mă justific puțin înainte să-mi citiți scrisul, pentru că n-am mai scris până acum într-o manieră serioasă despre asta și am evitat subiectul cât de mult am putut pentru am considerat că n-am dreptul să scriu despre asta și anume:

Ce înseamna să te combini? – sau în termeni de oameni mari – Ce înseamnă să intri într-o relație?

Am o oarecare emoție când scriu despre asta pentru că mi-e puțin frică de consecințele articolului.  E imposibil să nu fie interpretat cu direcție precisă de către voi, prietenii mei, pentru că cei mai mulți dintre voi mi-ați povestit despre iubirile voastre secrete sau publice și despre ce-i dincolo de aparența unui ținut de mână.  Cu toate astea, voi încerca să fiu destul de tranșant, chiar daca voi merge pe niște margini fragile ale unui subiectivism influențat de umanitatea mea, o umanitate care mă obligă să vă înțeleg mai mult decât să pun la îndoială deciziile. Cu toate astea voi incerca sa fiu cat se poate de discret, nu se va pune în nici un moment problema confidențialității. Blogul ăsta e despre realizările voastre și prostiile mele, nu invers.

În al doilea rând, nu mă văd îndeajuns de competent să-mi dau cu părerea aici. N-am nici vârsta și nici experiența necesară.  Nu-i de-ajuns să fi avut o relație frumoasă la un moment dat, nu-i de-ajuns să-mi fi format niște principii oarecum sănătoase, nu-i destulă experiența altora și nu-s destule cărțile cărțile citite. N-am profilul potrivit, n-am principiile formate și nu-s calificat, însă calificarea o capeți când deja e prea târziu să-ți mai folosească ție.

Altă frână e reprezentată de un oarecare conservatorism al meu privit de lumea laică și poate un libertinism cam mare privit din perspectiva zidurilor bisericii. Nu am justificare laică pentru toată disciplina pe care mi-o impun și nici justificare creștină pentru toate lucrurile pe care mi le permit.  Nu-s un exemplu de urmat și dacă-s luat la bani mărunți, la multe din întrebări voi da neștiutor din umeri.

De ce scriu atunci?

Scriu pentru mine. De multe ori sunt confuz. Nu știu ce să cred, nu știu ce să fac și nu știu ce să spun.  Am nevoie să scriu ca 1+1 pot face și 3, am nevoie de celălalt eu care îmi înțelege neînțelegerile dar care, din păcate, n-are pumnul așa puternic ca cel al eului meu confuz și veșnic îndragostit a cărui matematică e derizorie.

Rezultatul e simplu: articolul va fi în cel mai bun caz mediocru pentru că îmi știu limitele, iar voi vă veți folosi de vulnerabilitatea mea arătată aici pentru a v-o ascunde pe a voastra – vă cunosc orgoliile.

Cu toate astea, faptul că îmi fac curaj să scriu despre asta va fi un pas înainte pentru mine.  Doamne-ajută!


Tribut nebuniei

După câteva din rândurile scrise de Solomon în cartea Eclesiastului, m-am mai liniștit puțin.  Poate că nu-i justa liniștirea asta pentru că în cele 12 capitole ale cărții, nu m-am identificat nici măcar o dată cu nebunul, prostul, omul rău sau nelegiuit, ci întotdeauna m-am gândit la mine ca la ăla înțelept care caută să facă binele. Dar până la urmă, care-i omul care, în urma unor judecăți logice și nu a unei crize de identitate sau a unor complexe, s-ar uita la el și ar recunoște că e prost sau nebun? Să nu mai vorbim de cei care fac răul, pentru că întotdeauna faptele sunt justificate, iar acțiunea nu e decât rezultatul răului cu efect mai mic in direcția proprie.  Nu întotdeauna alegerea e între rău și bine. De multe ori trebuie e între un rău mai mare și unul mai mic.  Aparența comparației lor s-ar putea să inducă o confuzie care să încețoșeze luciditatea și atunci rezultatul ar fi o alegere greșită; asta daca exista alegeri greșite. E simplu de dat un exemplu aici, însă n-aș vrea să limitez imaginația la banalitatea unei ipoteze.

„Nu fi prea neprihănit şi nu te arăta prea înţelept: pentru ce să te pierzi singur?” Eclesiastul 7:16

Există tot felul de vorbe în popor care încurajează rutina și descurajează riscul. Drumul cel mai scurt e cel pe care-l cunoști deja. Cum arată celelalte drumuri? Să alegi necunoscutul în defavoarea confortului oferit de previzibil e iresponsabilitate. Să alegi un rău mai mare doar de dragul aventurii, e deja nebunie. Cu toate astea, în generalitatea faptelor, cum să continui să faci aceleași lucruri din nou și din nou dacă vezi ca ele nu te fac fericit?  Să alegi între a merge la serviciu pe o bicicletă cu o roată sau a lua autobuzul, între a mânca un șarpe pe băț sau o sarma, între o excursie cu cortul într-un loc periculos sau una la un hotel pe malul mării, între o iubire interzisă și una logică, toate sunt de fapt alegeri între nebunie și monotonie.

Alegerile fac diferența și loialitatea față de înțelepciune nu-i neaparat alegerea cea mai bună.

Nebunii mor repede, însă fericirea e descoperirea lor.