Tag Archives: rutina

Galagie

Eu mi-am format un fel de rutina de dimineata. E plictisitoare, silentioasa, dar merge. Am doua alarme. Una la 7:00 si una la 7:05.  Dupa ce o opresc pe prima, mai dorm 3 minute, apoi iau telefonul in mana, dau luminozitatea la minim si cu un ochi deschis, fortandu-l parca si pe celalt sa se deschida, deblochez telefonul si astept. Cam doua minute. Urmeaza alarma de la 7:05 si trebuie oprita repede. Tin degetul fix unde va aparea butonul de oprire. Nu folosesc amanarea alarmei (snooze). Aia e pentru oameni slabi. Dupa cea de-a doua alarma imi dau seama ca s-a deschis si ochiul stang.  Am timp de trezit undeva la 17 minute pentru ca la 7:24 trebuie sa ma dau jos din pat.  Nu trebuie, dar o fac de fiecare data la fel. Intre timp imi impart timpul cu facebook si instagram. E impropriu zis facebook pentru ca de obice dau click pe primele 2-3 linkuri cu stiri si stau sa le citesc.  Bineinteles ca imi apar stiri cu ororile petrecute prin Parlamentul Romaniei,  pe la Antenei 3 si asa mai departe. Inca nu m-am vindecat de dependenta asta de teatru prost din Romania. Probabil pentru ca in mine inca zace o naivitate care spera ca lucrurile se vor schimba. Naivitatea mea nu a inteles foarte clar mesajul primit. Naivitatea mea nici nu priveste cu mare atentie lucrurile care se intampla in Romania. Naivitatea mea doar spera.

Dupa stiri e cam 7:23. Mai e un minut si simt ca vine clipa in care trebuie sa ma ridic. Asa ca incep sa fac calcule. As putea sa sun sa spun ca nu ma simt bine si sa ma culc inapoi. Apoi fac rapid inventarul lucrurilor cu care as ramane in urma la birou si ma ridic ca electrocutat din pat. Nu sunt chiar asa bolnav. Sunt doar obosit.

La ora  7:41 ies din baie. Verific ceasul pe telefon. Apoi incep sa ma imbrac. Ordinea e mereu aceeasi.  Incep cu boxerii, continui cu verigheta, sosetele, apoi camasa, pantalonii, cureaua, cravata, ceasul, imi pun in buzunarul drept telefonul, in buzunarul stang cheile, in buzunarul drept de la spate port-cardul si cand mai am vreo bancnota ratacita o indes in buzunarul stang de la spate. Apoi ma incalt.  Apoi imi iau geaca.

108 vine la 8:02. De obicei vine plin si nu mai deschide usile din fata sa urce lumea. Permite doar coborarea. Atunci astept 422. Cu 422 traseul e mai lung. Dar nu ma deranjeaza. Pot citi mai mult.

La North Greenwich ma urc intotdeauna in metroul care vine o data la 20 de minute la linia 2.  De obicei ajung cand mai sunt 6 minute si pleaca.  Cele care circula din 2 in 2 minute la linia 1 sunt prea pline.  Asa ca ma asez in cel de la linia 2 si citesc.  Nici nu stiu de ce. Pana la urma e vorba doar de o statie.  Probabil ca asa m-am invatat. Imi dau seama ca metroul a plecat abia fix inainte de Canary Wharf cand trenul se opreste in tunel sa astepte eliberarea liniei. Inainte ma panicam la fiecare 10 secunde petrecute stationand in tunel. Acum m-am invatat. Asa ca imi vad de cititul meu inca 20 de secunde cam cat sa termin paragraful. Apoi ma ridic si ma pun langa usa.

La Canary Wharf e aglomerat. Dar nu mai deranjeaza nici asta. E o aglomeratie frumoasa. Toata lumea e imbracata frumos aici, nimeni nu urla, auzi cuvinte de genul „sorry”, „please”. Nu e ca in City. Imi place mai mult aici.  Nu ies pana afara. Prefer sa o iau prin mall pentru ca e mai cald. In mall e plin. Lumea sta la cozi la cafea si mic-dejunuri sanatoase la 6 lire. In general se citeste o aroganta specific corporatista pe fetele celor mai multi. Ei se stiu project manageri, asociati, vice-presedinti, analisti, in general oameni cu stare. Se simt bine in pozitiile lor.

Doar ca nu doar ei. Imi continui si eu drumul cu pieptul inainte gandidu-ma ca imi place aici.  Chiar daca sunt ca ei. Plictisitor, vesnic obosit, cu visele inlocuite de proiecte si hobby-urile inlocuite de somn. Dar e asa doar o perioada. Asa ma mint.

Au trecut 8 ani de la primul meu job in HR.  Au trecut 8 ani de cand am plecat din Suceava si aproape 1 an de cand sunt in Londra. Am visat la liniste. Acum o am. Dar e prea liniste. Vreau galagie.


Draft

Zic unii că noaptea e un sfetnic bun. Câteodată e adevărat. Cele mai bune idei nu prea vin pe lumină. Mă trezesc tot mai des la ore când noaptea stăpânește ca o regină pe culoarea ei,  tresărind entuziast că am găsit soluții la o probleme care mă bântuie de zile, săptămâni, sau chiar de luni întregi unele.  Deschid urgent laptopul, caut, mă joc cu exceluri, mă joc cu cuvinte, mă documentez, scriu.. și uit să mă culc înapoi. Mi-e frică să nu le pierd. Pentru că ideile venite noaptea au un termen de valabilitate groaznic de scurt. Dacă nu se simt iubite încă din primele momente, dispar de parcă nici n-au existat vreodată.

Am făcut o mulțime de greșeli în viața asta. Aș vrea să-mi pot atribui și eu teoria că – fără greșelile alea n-aș fi fost omul care sunt acum – de parcă aș fi ajuns acum la vreun soi de desăvârșire și tot universul ar fi complotat să mă formeze un mare erou care va schimba istoria. E o prostie. Omul care sunt astăzi ar fi putut lua decizii mai bune în anumite momente, decizii care m-ar fi făcut un om mai bun decât sunt astăzi.  Dar bineînțeles, încăpățânarea, orgoliul, curiozitatea, nu se împacă niciodată cu matematica, previzibilitatea sau rutina așa că suntem rezultatul scânteilor dintre idealurile ratate și realitățile visate.

Am avut în viața asta și lucruri care mi-au ieșit poate mai bine decât dacă le-aș fi calculat dinainte. Destinul a ținut cu mine de multe ori. Au apărut oportunități la care nu mi-aș fi permis nici să visez, am fost implicat în proiecte care m-au copleșit și de multe ori am reușit să construiesc lucruri mult peste capacitățile mele.  Acum un an și jumătate îmi scriam pe hârtie cam ce-ar trebui să realizez până la 30 de ani.  Mai sunt mai bine de 4 ani pâna acolo și deja am bifat aproape tot.

Nu privesc des în urmă. Când privesc și-mi amintesc de prostiile pe care le-am făcut, nu devin abătut și nu-mi număr regretele. Când îmi amintesc de lucrurile care mi-au ieșit, nu mă bat satisfăcut pe umăr. Știu că fără ajutorul lui Dumnezeu nu prea ar fi ieșit mare brânză.  La prezent nu privesc mai niciodată. Prezentul se întâmplă și atât.  Cel mai des mă trezesc proiectând un viitor, studiind perspective, căutând sens sau știu eu…  construind vise.  Visele sunt frumoase și drumul către ele e întotdeauna un traseu mai bun decât bătaia vântului.


Claustrofobia

Buna seara. Numele meu este… Nu conteaza.

Dimineata ma trezesc de 3 ori. Prima data la 08:00 – opresc alarma. Apoi la 08:03 – opresc alarma. Apoi la 08:30 cand incep brusc sa alerg prin casa. Niciodata nu-mi gasesc sosetele. La 08:47 ies pe usa si pornesc spre metrou.  Primii 200 de metri ma gandesc daca voi manca. Pot sa-mi iau un sandwich sau niste strudele de la Giorgi. Cand reusesc sa ma hotarasc e deja prea tarziu. Sunt pe peron.

Primul metrou e aglomerat asa ca il astept pe urmatorul. Sunt claustrofob; sau agorafob; sau ambele combinate. Cert e ca nu reactionez bine in spatiile mici si aglomerate. Vine al doilea metrou si asta e mai aglomerat decat cel de dinainte. Trebuie sa ma urc, altfel intarzii. Se apride beculetul rosu, se aude vocea metroului si se inchid usile. Reusesc sa ma prind cu mana de o bucatica din bara de aluminiu de langa usa. Ating din greseala un baiat pe mana. Imi cer scuze sperand sa nu-si imagineze ca am facut-o intentionat. Incerc sa-mi scot cartea din geanta si o deschid unde are semnul. Imi calculez repede in minte cate pagini vreau sa citesc pana la Pipera. Sunt 6 statii. Daca e asa de aglomerat si de la Victoriei n-apuc sa citesc mai mult de 5 pagini.
Citesc titlul capitolului 41. Don Quijote e lung cat o telenovela. In timp ce citesc despre cum se lasa noaptea si Sancho asteapta calul de lemn cu un cui infipt in frunte si Don Quijote incepe sa se plimbe agitat dintr-o parte in alta, metroul franeaza brusc intre Crangasi si Basarab.
N-a mers nici jumatate de statie. Incerc sa ma concentrez in continuare la carte. N-am cum. Se aud oftaturi, fosneli, comentarii. Oamenii incearca sa se repuna in pozitia de echilibru si se creaza o agitatie care imi face inima sa bata din ce in ce mai tare. Imi pun muzica. Un zgomot in plus mai rau face. Imi dau imediat castile jos si las situatia sa fie dramatizata doar muzica sugrumata prin castile celui de langa mine. Imaginatia continua cu un scenariul de groaza. Imi imaginez panica celor din jur in caz ca vine un metrou de pe contra-sens si se izbeste in noi. Ma panichez si eu, insa nu de metroul care va face praf un vagon si jumatate si care va omori vreo 200 de oameni. Ma panichez cand imi imaginez panica celor de langa mine. Respiratia mi se aude mai tare si mai des. Incerc sa ma controlez. Inspir pe gura, expir pe nas. Imi numar fiecare respiratie. Nu functioneaza nici asta. Fixez repede cea mai frumoasa fata din campul vizual si ma asigur ca si ea se uita la mine. Zambesc eroic de parca totul e in regula. Stiu ca pe ea o voi salva a doua. Bineinteles ca prima data e femeia insarcinata care e asezata langa bara de care ma sprijin eu. Si ea e draguta. Sper sa nu pateasca nimic copilasul ei. Dupa ea urmeaza fata careia i-am zambit. Sunt necinstit.
Metroul scoate sunetul ala ciudat de dinainte sa plece. Isi ia avant si dupa trei secunde se opreste brusc. Din nou oftez adanc, imi tin aerul in piept 3 secunde si il expir usor si foarte silentios. Ma uit din nou la ea. Mi-a simtit panica mai ceva decat ar fi facut-o un caine din aeroport. Imi zambeste incurajator, lucru care ma jeneaza, insa in acelasi timp ma linisteste teribil. E ca un pact pe care-l facem fara sa ne vorbim. Ea ma salveaza acum, eu o salvez dupa ce se izbeste metroul celalalt in noi. Acum mi se pare mai cinstit.

Magia se rupe cand metroul pleaca din nou. Ajungem la Victoriei. Ea urca pe scarile normale eu o iau pe alea rulante.

Apare calul cu cuiul infipt in frunte. Ma uit in spate, dar nu se mai vede.


Tribut nebuniei

După câteva din rândurile scrise de Solomon în cartea Eclesiastului, m-am mai liniștit puțin.  Poate că nu-i justa liniștirea asta pentru că în cele 12 capitole ale cărții, nu m-am identificat nici măcar o dată cu nebunul, prostul, omul rău sau nelegiuit, ci întotdeauna m-am gândit la mine ca la ăla înțelept care caută să facă binele. Dar până la urmă, care-i omul care, în urma unor judecăți logice și nu a unei crize de identitate sau a unor complexe, s-ar uita la el și ar recunoște că e prost sau nebun? Să nu mai vorbim de cei care fac răul, pentru că întotdeauna faptele sunt justificate, iar acțiunea nu e decât rezultatul răului cu efect mai mic in direcția proprie.  Nu întotdeauna alegerea e între rău și bine. De multe ori trebuie e între un rău mai mare și unul mai mic.  Aparența comparației lor s-ar putea să inducă o confuzie care să încețoșeze luciditatea și atunci rezultatul ar fi o alegere greșită; asta daca exista alegeri greșite. E simplu de dat un exemplu aici, însă n-aș vrea să limitez imaginația la banalitatea unei ipoteze.

„Nu fi prea neprihănit şi nu te arăta prea înţelept: pentru ce să te pierzi singur?” Eclesiastul 7:16

Există tot felul de vorbe în popor care încurajează rutina și descurajează riscul. Drumul cel mai scurt e cel pe care-l cunoști deja. Cum arată celelalte drumuri? Să alegi necunoscutul în defavoarea confortului oferit de previzibil e iresponsabilitate. Să alegi un rău mai mare doar de dragul aventurii, e deja nebunie. Cu toate astea, în generalitatea faptelor, cum să continui să faci aceleași lucruri din nou și din nou dacă vezi ca ele nu te fac fericit?  Să alegi între a merge la serviciu pe o bicicletă cu o roată sau a lua autobuzul, între a mânca un șarpe pe băț sau o sarma, între o excursie cu cortul într-un loc periculos sau una la un hotel pe malul mării, între o iubire interzisă și una logică, toate sunt de fapt alegeri între nebunie și monotonie.

Alegerile fac diferența și loialitatea față de înțelepciune nu-i neaparat alegerea cea mai bună.

Nebunii mor repede, însă fericirea e descoperirea lor.


Cand viata omoara viata

Viata incepe simplu.  Cu un drum de la spital spre casa – Cred ca ala e singurul drum spre mai bine din toata viata. Mergi acasa, stai o zi, apoi te ia mama deoparte si iti spune – „De maine nu mai poti face ce vrei tu pentru ca trebuie sa mergi la gradinita.. de maine incepi viata asa cum trebuie” . Te sperii putin, dar ce sa-i faci?  Dupa o alta zi te ia tata deoparte si iti spune ceva ce te sperie si mai mult: „Gata cu jucariile, de maine mergi la scoala. De maine incepi si tu sa vezi ce-i viata, ce inseamna sa ai responsabilitati„.  Mergi o zi la scoala, apoi te iau din nou ai tai deoparte si-ti spun: „Gata cu joaca Ionut, de maine trebuie sa mergi la liceu. Pana acum a fost cum a fost, dar de maine intri sanatos in viata. Deja incepi sa te profilezi pe ce urmeaza sa lucrezi, asa ca ai grija„.  Urmatoarea zi gasesti pe mama si pe tata la usa cu o valiza pe care ti-o pun in mana si iti zic:”Ionut, de azi intri sanatos in viata – mergi la facultate.  O sa vezi ce inseamna cu adevarat viata, ce inseamna sa fii de capul tau, ce inseamna sa fii responsabil. De maine incepe viata„.   Urmatoarea zi mergi spre camera de camin si o gasesti incuiata. Te intorci si il gasesti in spatele tau pe decan. Tine o hartie in mana. Iti spune ca asta a fost si cu facultatea.  „De acum incepi viata, trebuie sa te angajezi„. Te sperii putin pentru ca e prima data cand iti spune altcineva decat mama sau tata ca trebuie sa incepi viata.  Te duci si te angajezi.  Crezi ca daca te angajezi o sa ai bani, dar iti dai seama ca in viata nu e asa.  Urmatoarea zi te trezesti in biserica spunand un „da” aproape inconstient. Ti se spune ceva de un drum nou, ca de fapt abia acum incepi viata cu adevarat.  Dupa ce mai trece o zi apare un copil si doctorul iti spune ca pana acum a fost joaca, ca de acum incepe viata, ca tot ce faci trebuie sa fie legat de copil.  Trece inca o zi si la serviciu te trezesti ca te cheama la departamentul de resurse umane si iti pune un dosar in mana.  Iti zice ca esti pensionar.  Te intalnesti pe drum cu un nene mai carunt care te vede cu dosarul in mana.. iti zice parca in soapta  -„cam asta a fost viata„.

In momentul ala iti dai seama ca ti-ai planificat altfel viata, ca ti-o imaginai altfel.  Iti placea sa canti, sa te plimbi, voiai sa vezi Parisul, sa faci surfing in ocean,  visai sa mergi la un concert in Viena, sa vezi un meci in Anglia, visai sa te plimbi cu balonul deasupra morilor de vant in Olanda,  sa te arunci cu parasuta de la 2000 de metri,  voiai sa vezi jungla de pe malul Amazonului, sa vezi un rasarit de soare pe plaja din Miami si sa schiezi pe Alpii din Elvetia.  Te gandeai ca va veni si momentul cand sa le faci si nu-ti imaginai ca trebuia sa fii mai atent si ca daca n-ai avut ocazia sa faci toate lucrurile astea, trebuia sa-ti creezi ocazia, insa te-ai lasat purtat de viata si.. viata a omorat viata, pentru ca asa se intampla.. Cateodata viata omoara viata.

Unde-oi fi pus lista cu lucruri pe care vreau sa le fac in viata?  O fi ceva bifat pe acolo?


Za lunday

Bucuresti – 28 de grade la amiaza, nici urma de vant, sau de vreun norisor. Luati-va butelia cu oxigen in spate! E luni, si totul se misca la fel, din nou. Ziare gratis, ochi bulbucati de somn, inghesuiala la scara rulanta; un om ma calca pe picior cand se opreste brusc metroul. Langa mine, o trupa de muncitori cu palmele pline de bataturi, isi povestesc weekendurile. Din nou, din cei 750000 de oameni care joaca saptamanal la loto, au castigat vreo 3000 la ultimele 2 categorii, nimeni la prima categorie. Un om nervos ca s-a schimbat liderul campionatului de fotbal. Nimeni cu casti in ureche, n-a sunat nici un telefon, nu se cearta nimeni.. Lumea doarme.. doarme si munceste. Azi e luni, ziua cand povestim ce-am facut in weekend, cand ne trezim la 12, chiar daca incepem serviciul la 8, ziua cand ne replanificam toata saptamana… ziua cand reintram in atmosfera vietii. Azi nu vorbim despre criza, nu ne certam, nu mancam mult, dar nici nu postim, azi n-avem chef sa cantam, n-avem chef sa muncim… avem chef exact de nimic… Azi e luni.. Nu creste iarba. Cred si eu – la 28 de grade, cine mai are chef sa creasca. Prea nasol
– sau –
E luni, si totul misuna din nou. Lumea se grabeste plina de entuziasm spre serviciu, copiii bucurosi merg la ultimele lor zile de scoala, toti vorbesc, entuziasmul pluteste in aer! 3000 de oameni si mai fericiti pentru ca au castigat la loto cate un salariu in plus. Mii de fani fericiti pentru ca in sfarsit echipa lor e lider in campionatul de fotbal. Nimeni nu-si mai pune casti in ureche pentru ca toata lumea vrea sa vorbeasca, sa comunice. Azi e luni, ziua perfecta pentru un inceput bun! De fericire uitam sa si mancam.. nu cantam, pentru ca suntem ocupati sa radem la glumele colegilor. Nici nu ne trebuie chef de munca, pentru ca azi trece repede. 28 de grade- o zi perfecta pentru o baie la strand. Parca e.. prea frumos! 8->
Ionut Andrisan


Socializare ?!

Maine iau si eu salariul. Iar imi impart banii peste tot, si 2 saptamani mananc chitante. Uff si ii si Pastele saptamana viitoare, si trebuie sa fac si eu cozonaci, pasca, oua rosii; si „cainii” s-au cam scumpit anul asta. Oare miei in rate nu se gasesc?  Uitasem, mi-a expirat si abonamentul la metrou, si luna asta s-a scumpit cu 2 lei. Bine ca in fiecare zi taxe, impozite si scumpiri, si noi incercam sa traim cu aceleasi salarii vechi! Nu stiu ce sa ma mai fac. Incepe sa ma doara stomacul de la o vreme si is o gramada de bani si pastilele astea. Degeaba mai platesc aia 5,5% din salariu pe luna pentru asigurarea medicala. Aia ii platesc probabil sa-mi asigur o autopsie la jumatate de pret. Ma gandeam eu sa strang bani sa-mi cumpar alt telefon. Da, stiu ca il am pe asta de 1 luna de-abia, dar m-am saturat de el.
(…)
Bine ca toti vor bani si pe mine nimeni nu ma ajuta. Saptamana trecuta i-am impumutat 50 de lei, si acum nu mai dau de el. Zi si tu cata nesimtire. Deci ii chiar magar. Cred ca s-a dus si a cheltuit banii pe alcool sau pe cine stie ce prostii si acum se ascunde de mine ca sa nu mai dau de el. Lasa ca il stiu eu pe el. Mi-a zis mie prietenul ala al lui ca ii cam nesimtit. A zis ca ii un carcotas, ca vorbeste lumea pe la spate. Cine stie daca nu ma vorbeste si pe mine, Bine ca eu il ajut si el, ma vorbeste pe la spate. Lasa ca ma intalnesc eu cu el, si o incurca. Ce crede ca eu is un nimeni? Il termin cand ma intalnesc cu el. Am batut eu altii si mai mari ca el. Anul trecut m-am batut cu 3 in acelasi timp, si au plecat toti plangand acasa. Crede el ca se pune cu mine? Nenorocitul!
(…)
Nu pot azi, asa i-am zis. Am citit horoscopul si scria ca nu-i o zi buna pentru afaceri. Da, m-a ajutat cand am avut nevoie, dar nu pot sa risc si sa-i dau datoria inapoi astazi. Trebuie sa ma inteleaga si el!
(…)
Uita-te putin la asta. Cred ca ii gay. In afara de roz si de sclipici nu se mai vede nimic la el. Cred ca ii la fel de prost precum se imbraca.
(…)
Da, m-am certat cu tata azi de dimineata. Voia sa-l ajut la nu stiu ce prostie.Sa-mi repare usa de la camera.  Auzi la el, de parca eu am timp sa-l ajut. Si dupa aia m-am dus sa mananc si inca nu era gata mancarea. Bine ca eu trebuie sa umblu toata ziua si nici macar o masa calda nu-i gata cand vin acasa. In loc sa-mi faca mancare, mama facea curatenie. Asa m-am enervat!
(…)
Bine ma, hai ca eu trebuie sa ma duc. Mi-ar fi placut sa mai fi stat de vorba, dar, ma duc acasa ca la 5 is stirile si nu vreau sa le pierd. Tu ce faci? Esti bine, nu?
Pai..
Bine, am plecat – pa pa!
Pa…
…………………..
Eu doar m-am intalnit intamplator cu el si l-am intrebat politicos ce mai face…

Ionut Andrisan


Convorbiri cu IMGB

Dragi colegi,
03042009-0011 Ma simt cumva dator sa va adresez aceste cateva cuvinte, insa pe langa datorie, recunosc ca mi-e si drag sa o fac, pentru ca voi sunteti principalii mei prieteni din Bucuresti.
Dupa cum vedeti, la IMGB e la moda boala. Intai Andrei, cu paralizia locala, apoi, forja cu medicalul ei din cauza cilindrului fisurat, apoi otelaria cu mica explozie de acolo. Nu stiu ce mai urmeaza insa, deja imi fac griji cu Marian care merge de vreo 3 luni la stomatolog si nu mai termina cu el. De Mirciulica ce sa mai zic, cand saracul era sa moara acasa la Bogdan. Nicusor inca asteapta sa-i cada unghia de la fotbalul ala jucat la -10 grade. Bogdan IT, cred ca are un inceput de amnezie. De ceva vreme incoace, tot timpul isi uita in birou tigarile. Eu ti-am mai zis Bogdane – profita de amnezia asta si lasa-te de tot de ele! Bogdan QC – sincer – si pentru tine imi fac griji. Nu cred ca are Raluca  kilometri facuti cu masina, cati ai tu cu bicicleta aia. Te sfatuiesc sa o lasi mai moale, ca multi au murit din cauza accidentelor de bicicleta. Bogdane G, de tine ce sa zic – te vad mai linistit putin, si nu asa expus la riscuri cum is ceilalti. Daca vine boala si la tine, doar de la tigari sa te ia, sau stiu eu – stres poate? ( Eu pentru cei 3 Bogdani am un respect deosebit pentru ca ei imi citesc blogul. Am sa incerc sa le ofer material bun de citit si mai departe). Anton! sa nu crezi ca de tine am uitat. Pentru ca tot vorbim de riscuri, eu iti zic clar: tu poti sa faci ce vrei, ca esti moldovean, si noi moldovenii nu ne imbolnavim niciodata, pentru ca pe anticorpii nostri ii cheama Stefan cel Mare! Iar tu Raluca, mai rezisti? Ai avut si tu medicalul tau, spitalul tau, dar ai vazut ca suntem baieti buni si am fost de ti-am adus ciocolata. Eu unu.. de la ce sa ma imbolnavesc? De baut ati vazut ca nu beau, de fumat nici atat, cu bicicleta nu merg, si pe langa astea mai port si casca.
Acum, ati vazut si voi: bolile vin si pleaca, forja daca se strica se repara, si totul revine la normal. Astea sunt lucruri care ne mai scot din rutina noastra zilnica. Pentru ca – stiti voi – viata este ca tractorul – cate-odata se mai strica ceva, cateodata mai face cate o pana. Tot timpul am legat comparatia asta cu rutina. De multe ori lasam totul sa mearga din inertie. Ne alimentam din cand in cand cu cate o zi de concediu, cate o excursie, cate un chef unii din voi, apoi iar la munca. Deja stim ca ultima saptamana din iulie si prima din august vom avea vacanta. Deja stim si cata vacanta vom avea de Pasti. Ne stim atat de bine programul zilnic, incat vorba ta Nicusor – scriem parolele la computer din reflex, fara macar ca sa le stim. Pur si simplu merg degetele singure pe tastatura. Stim ca la ora 9 sunt cei mai multi in pauza. Stim ca la 4:15 suntem toti in fata firmei sa plecam acasa. Stim cand luam salariul, si stim unde trebuie sa-l dam. In fiecare zi – stim totul cum se intampla asa de bine, incat lasam totul sa treaca pe langa noi neobservat. Traiti unii din voi cu impresia ca va scoate din rutina mersul la discoteca si sticlele de bautura de sambata noaptea, insa stiti bine ca deja si asta e o rutina. Stau si ma intreb daca e normal ca toate planurile noastre si toate visele noastre sa se rezume la supravietuire sau la putin confort. O masina, o casa, un salariu bun, peste 10 ani poate o nevasta si eventual 1 copil, apoi, crestem copilul, pleaca la facultate, ramanem singuri si ne uitam la telenovele sau ne plimbam gratis cu tramvaiul pana dam coltul.
Stau si ma intreb daca bolile astea nu-s mai mult benefice decat distrugatoare. Cand stai inchis in casa 1 luna de zile, spune tu Andrei daca nu esti obligat sa devii mai creativ ca sa nu mori de plictiseala acolo. Ai timp atunci sa te gandesti la viata ca la ceva mai mult decat supravietuire. Eu nu vreau de la viata o rata la apartament, una la masina, si o nevasta careia sa ma plang de ce obosit sunt si ca nu mai am chef de nimic niciodata ca pur si simplu 12 ore de munca is prea putine ca sa pot plati 1500 de lei pe luna bancilor.
-Iti iei masina, si e fain – apoi ce?  o platesti. apoi ce? apartament – apoi ce? – te insori poate – apoi ce? un copil poate – apoi ce? nimic – astept pensia – apoi ce? apoi mor, gata – apoi ce? idioata intrebare ce faci dupa ce mori, nu? ca e clar – ori crezi ori nu in rai sau iad, nu mai ai ce face dupa ce mori. O sa scrie pe cruce – realizari: casa si masina plus un copil care a realizat o casa si o masina plus un nepot care a realizat o casa si o masina si tot asa. Poate a ramas Stefan in istorie ca a luptat pentru pamant, insa ma intreb cat de fericit a murit? Eu unu, nu vreau sa-mi dau viata pentru case si masini – pentru ca ar insemna sa o dau prea ieftin. Vreau mai mult decat mediocritate, mult mai mult. Vreau sa vad ca in urma mea raman oameni schimbati, vreau sa vad ca langa mine sunt oameni fericiti.
Butulescu spunea ca pentru a-ti umple  buzunarele trebuie sa-ti golesti sufletul. Emerson zicea ca banii costa adesea prea mult. Brown zicea ca banii nu va aduc fericirea, ci ne ajuta sa traim mizerabil in confort. De prea multe ori confundam fericirea cu banii, si cand ramanem fara bani alegem sa ne aruncam in fata metroului, sa sarim de pe cladiri sau chiar sa mai omoram pe cinevam inainte de a ne sinucide. La ce folos toate astea? Friedman spunea ca banii vor cumpara un caine bun, dar numai iubirea il va face sa dea din coada. Cu banii ne luam masini, ne facem case, insa fericirea are de-a face cu sufletul nostru, cu Dumnezeu. Vreau sa ma gandesc la bani ca la un bonus, nu ca la un scop. Vreau sa ma gandesc la Dumnezeu ca la un scop, nu ca la ceva extra, pentru ca Dumnezeu nu-i ala care imi zice sa nu beau, sa nu fumez, sa nu merg acolo, sa nu fac asta ci Dumnezeu ii ala care imi zice – du-te la omul ala si da-i 50 de lei, si ai sa-l vezi cum ii lucesc ochii pentru ca tocmai i-ai dat painea care ii lipsea , Dumnezeu iti zice sa ajuti pe doamna aia care se chinuie sa urce singura trolerul pe scarile din statia de metrou, Dumnezeu iti zice sa mergi sa vezi de ce plange vecinul tau. ( Mirciulica am toata stima pentru suta de lei pe care o dai sau o dadeai in fiecare luna ).  Tare as vrea sa compar rezultatele unei betii – starea aia de mahmureala cu ceea ce simti dupa ce ajuti pe cineva, dupa ce faci pe cineva sa zambeasca.  Poate ca sunt eu un bloger neinteles, insa, stiu ca blogul asta a fost o incurajare pentru multa lume, si de fiecare data cand am primit o apreciere pentru el, am simtit mai multa fericire decat se gaseste in oricare din discotecile de pe aici.

Scopul meu in viata e ca sa fac o schimbare pe acolo pe unde trec, si pana acum asta m-a facut fericit. Nu vreau sa-mi schimb scopul, pentru ca prin el ma face Dumnezeu fericit, chiar daca is bolnav, sanatos, am sau nu de munca, ma prinde sau nu rutina, eu stiu ca nu traiesc pentru bani, ci doar ma folosesc de ei pentru a face o schimbare in sufletul unui om. Fara yoga, fara auto-sugestie, fara bautura si fara bani – fericirea tine de suflet, si sufletul tine de Dumnezeu. Aleg sa fiu ciudat pentru fericirea mea, decat normal pentru monotonia ta!

Ionut Andrisan


Fanta de lamaie

– (Gandind cu ani in urma) –

Dupa ce bausem o fanta de lamaie, parca toata satisfactia cu care lucrasem pana atunci disparuse , si lamaia de pe dealurile chimiei turcesti din acea mica toxina isi facuse invers efectul. A inceput sa-mi fie greata de tot in „ omul dinlauntru ” . O clipa de meditatie. Eu politicianul incep sa meditez la gafele conducerii, la deciziile care ma nemultumesc din vastul imperiu roman. Mai meditez la ceva, la un imperiu mult mai mare si mai liber decat cel roman. Daca aveam impresia ca sunt nemultumit de imperiul roman, stai sa vezi nemultumire aici. Partea buna e ca sunt numai 2 reguli care tin de 1 atitudine: a iubi. A iubi ceva ce nu vad, in care toti spunem ca am crede pentru ca in caz ca exista totusi „ceva acolo sus” sa fiu sigur ca sunt de partea Lui, si a iubi pe toti „parlitii” de langa mine care apeleaza numarul meu de telefon numai atunci cand au nevoie de mine, si asta se intampla numai in timpul orelor de curs de la scoala, sau mai des in timpul bisericii. O pauza lunga in timpul careia se aude un sunet lung ca a unui om cuprins de o profunda flatulenta – da vesnicele si silentioasele inventii ale lui Bell.

Eu unul am dubla cetatenie: romana si cereasca. Cand sunt cetatean roman ma simt mai inchis decat in puscaria in care a stat Wurmbrand , cand sunt fiu de Dumnezeu aleg sa fiu blestemat si exorcizat de scumpii mei citadini in schimbul unei iluzii a libertatii. Vechile predici despre blugi, despre barba sau „streangul de la gatul unor obositi” si-au facut un up-date pe net si au auzit de existenta telefoanelor fara fir care se pot purta la adunare si pot suna chiar in timpul programelor traditionale lansate de inaintasii nostri. O noua inventie despre care au citit probabil tot pe net este calculatorul, si au aflat tot pe net despre ce se poate vedea la el, si de faptul ca e mult mai pacatos decat amaratul de Sirius alb-negru din pod conectat acum la furtunul de care trageam acum 15 ani dupa ce imi rezolvam problemele fiziologice. Care sa fie legislatia lansata de imparatul cerului, si care sa fie interpretarea data de compatriotii mei. In cine sa mai cred? E pacat sa bati din palme. Ironicul „Nu?!………de-acum hai sa si dansam”, sau vesnicul, „da ce, david cum a batut din palme?” Care-o fi adevarul? Sa nu mai intreb de aducerea unor instrumente muzicale care o data cu ele il aduc si pe tatal lor, Nichiduta. O fi sau nu pacat?

Raspunsul e simplu dar nu-l dau. Eu unul prefer sa nu-mi pierd vremea cu „discutiile de ultimul racnet” despre subiecte absolut neimportante si prefer sa imi bat capul la cum sa-i fac placere lui Isus si nu la cum sa-i aflu limitele. Credinta absoluta in existenta Lui ma face sa imi doresc tot mai mult sa-l cunosc pe El si nu ceea ce am voie sau nu. Prefer sa il am prieten pe El, intai iubindu-L, lasand ca rezultatul dragostei pentru El sa fie ascultarea poruncilor Lui.

S-a terminat si paharul cu fanta. Culoarea bauturii imi provoaca o stare de somnolenta sau imi face chef sa mai scriu un sms exact in timpul predicii, pentru ca atunci e singurul meu moment revelator. Doamne trimite-mi un sms si spune-mi sa fiu atent la predica pentru ca Tu acolo vorbesti.

Ionut Andrisan