Despre bunăstare

De multe ori mă gândesc că viața m-a născut prematur și m-a băgat în niște incubatoare înainte de vreme. Mă gândesc că mie mi-a fost mai greu decât altora, că eu a trebuit să mă lupt mai mult decât alții, că eu nici dacă o să muncesc 50 de ani n-o să pot realiza ce realizează alții printr-un telefon la tata.  E un gând bolnav care n-aduce nimic bun. E dorința aia firească de a primi laurii unui martir, stând pe un șezlong în Vamă. Și nu merge chiar așa.

Cuvintele cele mai frumoase nu vin dintr-o burtă sătulă și nici dintr-o excursie pe o plajă cu nisipul ca făina. Arta nu se naște din fericire și apropierea de Dumnezeu e cea mai grea atunci când toate lucrurile merg bine. Dar cine-a avut vreodată curajul să-i ceara lui Dumnezeu suferință ca rugăciunea să fie mai sinceră? Cine a avut vreodată curajul să-i ceară lui Dumnezeu sărăcie, ca să-și dea seama mai bine de bunătatea lui Dumnezeu? Cine-i atât de nebun să ceară cancer pentru a vedea minunea?

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi!


Despre iubirea de țară

În perioada alegerilor din toamnă, pe strada Justiției a supraviețuit un afiș alb negru pe care scria atât: ”Românilor, nu vă mai alegeți conducători care nu-și iubesc țara!  – Petre Țuțea”.  Au omis să scrie și cealaltă vorbă pe care o zicea Țuțea cu un an înainte să moară, în ’90 “după ce i-au readus pe comunişti la conducerea ţării” – “Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci treisprezece ani de temniţă pentru un popor de idioţi! De asta numai eu am fost în stare…”.

               Începe cu o speranță, continuă cu un sacrificiu și se termină cu o trădare.


Doar dus, vă rog

Cum reușesc oamenii să-și dea seama dacă virtuțile lui Prudentius s-au ascuns într-o oglindă cenușie sau dacă și-au abandonat lupta scăldându-se mai degrabă în mocirla capitalelor lui Grigorie I cel Mare?

S-au întâmplat și minuni.  Pentru unele din ele însă am muncit de Luni până Vineri până am căzut leșinat într-o saltea de cămin, îmbibată cu ploșnițe.  Și atunci.. se mai numesc minuni?

N-am înțeles nici până acum dacă au fost ani de foamete sau de belșug.

S-au făcut 7 ani de când mi-am cumpărat un bilet doar dus spre București.  Mie mi-a lipsit un Iosif capabil să-mi tâlcuiască anii ăștia. Dar..

Biletul meu doar dus a expirat.

_______________________________________________________________

22.99 de euro costă următorul bilet.  Nu știu ce valabilitate are. Ochiul dracului îmi zice de o lună. E cam pesimist. Credința îmi zice că mai mult.

Merg orbește, fără să știu unde voi sta, ce voi face, cum va fi.

Despre locul ăla… știu doar că oamenii sunt mai politicoși.  Știu că au un ceai bun și mai știu că umbrelele care se vând aici cu 10 lei nu vor face față.

Poate să fie curaj, poate să fie iresponsabilitate, poate să fie perspectivă sau poate să fie naivitate.  Oricum ar fi..

Pe 14 martie, la ora 12:00, cu un troler mai greu cu 2 kg decât cel din 2008, mă voi urca speriat într-un avion. De acolo mai departe..

Doamne-ajută!


Despre oportunități

Probabil una din foarte puținele oportunități care ni se oferă în viață, necondiționat, fără interese ezoterice (dacă mi se permite asocierea), care pur și simplu ni se oferă – este oportunitatea de a ne naște.  Din momentul ăla, fiecare oportunitate începe să îmbrace tot felul de forme, tot felul de ambalaje, până ajunge să se demaște într-un interes sau într-o obligație. Nimic nou. Toți învățăm asta la un moment dat.  Aproape toți. Mai există oameni care trăiesc visul drumurilor fără gropi.

Oportunitatea de a merge la școală, de a învăța lucruri s-a dovedit a fi mai târziu un pretext pentru o notă de plată fantastic de mare.  Oportunitatea unui serviciu aparent bun s-a dovedit a fi nimic altceva decât oportunitatea de a fi exploatat. Și dacă în relativismul aprecierilor, perspectiva asta ar fi una demnă de luat în considerare, se mai merită? Răspunsul popular, normal și la modă e că – depinde.  Dar, în cazul în care nu se merită, ai de ales?

Nu-mi propun să forțez un răspuns generalizat. N-am nici măcar unul particular, care să-mi folosească mie.  Cu toate astea, încep să recunosc tot mai ușor momentul în care prețul primit pentru oportunitate devine prea mic. Mersul lucrurilor obligă la semnarea unui contract cu valoare perisabilă, dar când degradarea valorii ajunge vizibilă, mai rămâne și altceva de făcut în afara evidentului?

Mă gândesc la oportunități. Mă gândesc să-mi retrag răspunsul pe care l-am dat mereu întrebării dacă nu cumva plec și eu.  Mă mai gândesc și că n-am fost niciodată omul drumului fără gropi.  Stelele mele mai degrabă mi-au săpat gropile și mi-au pus bolovanii scoși din ele în spate.  Bine, exagerez puțin, însă consider tot mai mult biletul ăla de avion..


Idei de afaceri

Astăzi de dimineață m-am trezit cu o idee foarte bună de afacere. O dau gratis azi pentru că mulți prieteni m-au rugat să-i ajut să înceapă o afacere bună anul ăsta.  Nu știu de ce au venit la mine. Nu-i ca și cum am un mare succes în domeniu.  Sunt și eu ca mulți alții, un biet corporatist, sau, ca să-l citez pe unul din artiștii mei favoriți – „un flautist eșuat cu expresie corporatistă”.

Mă rog, revenind. Plecăm de la ideea că dacă n-avem mult capital la dispoziție, dar avem voință și răbdare:

Ideea 1:   Fabrică de sandwichuri.  În fiecare dimineață dau 6 lei pe un sandwich pentru care n-are cum să se fi cheltuit mai mult de 3 lei.  Ideea mea e următoarea: În fiecare dimineață, în loc să cumpăr un sandwich de 6 lei, voi prepara eu unul care mă va costa doar 3 lei. Asta înseamnă o economie de 3 lei / zi lucrătoare = ~63 lei / lună x 11 luni lucrătoare  = 693 lei / an.  Pentru că nu reinvestim tot profitul, considerăm 193 bani de un weekend în Vamă (da ajung, dar asta e o altă idee de afacere), iar 500 reinvestim. Îi reinvestim într-un curs de educație financiară. Facem cursul și învățăm să economisim și mai mult. Și anul viitor, în loc de 693 de lei, facem economie de 3000 de lei. Și cu 3000 de lei deja putem merge către ideea 2.

Ideea 2:  Magazin de idei de afaceri.  N-am catalog. Taxez la oră. Sau la proiect. Sau, câteodată, nu taxez deloc.

Pentru ideea 1 – aici

Pentru ideea 2 – aici


Despre cum a murit părintele Zosima și despre cum n-am citit Frații Karamazov

O imagine (necinstită pe deplin, recunosc) pe care mi-am format-o este cea de cititor pasionat. N-o zic dintr-o falsă modestie, ci dintr-o realitate – nu citesc mult – în medie, cam o carte pe lună.  Mi-aș dori să citesc mai mult. Și nu e vina timpului. Că, dacă aș renunța deplin la seriale, aș avea timp de încă 1-2 cărți pe lună.  Trebuie să mai recunosc și faptul că întâi a apărut blogul, apoi au apărut lecturile.  Încă îmi construiesc baza lecturilor. De-asta s-ar putea să mai apară pe Goodreads că citesc Moara cu noroc, Winnetou sau Jules Vernes, deși le-am cam ratat momentul lor de maxim efect.

Lăsând la o parte basmele copilăriei și poeziile din liceu, lectura care mi-a făcut poftă de citit a fost oarecum recentă, pe la sfârșitul lui 2011 – Papillon – Henri Charriere.  Venea imediat după ce mă uitasem a doua oară la Prison Break.  Am citit-o repede. M-a prins, deși nu mai aveam exercițiul cititului și cele 450 de pagini mă speriau de fiecare dată când deschideam cartea. După Papillon am încercat Frații Karmazov. Am abandonat-o. Nu eram pregătit. Am prins o carte de-a lui Puric. M-a enervat naționalismul dus până la absurd, dar mi-a plăcut.  Am mers mai departe cu Maytrei, Jurnalul Fericirii (carte care m-a umilit) apoi am mai încercat o data Frații Karamazov. După 100 de pagini am abandonat din nou. Încă nu eram pregătit. Mi-era ciudă. Atâtea trimiteri către ea, atâtea idei, însă prea grea.  Am mai citit Kazantzakis, Kafka, Lungu, după care am încercat din nou Frații Karamazov. Și…  Victorie! Am terminat-o! Acum știam și eu de Răzvrătire, de Marele Inchizitor, de Zosima, de Alioșa. În sfârșit!  Până acum câteva luni.

Într-o discuție cu intelectualii ( și eu ca un intelectual parvenit), ne-am trezit schimbând idei din Dostoyevsky.  Totul bine până la un punct.  Daniel începuse să povestească ce s-a întâmplat după ce a murit părintele Zosima.  Ascultam și nu pricepeam. Am citit și eu Frații Karamzov și părintele Zosima, ce-i drept era bolnav rău, dar nu murise! Am început să ascult în continuare și l-am întrebat mai mult în șoaptă pe Cornel – ‘auzi, dar la mine în carte n-a murit Zosima’. Mi-a răspuns amuzat, ca un om pentru care Dostoyevsky e o bază pusă de vreo 10 ani – ‘a murit, dar în volumul II’.

Așa că am continuat cu Cervantes, Tolstoi, Orwell, Dante ( Dante ! ), Poe, Pleșu, Stendhal …Și, offf.. Karamazov.. are două volume și l-am citit doar pe primul!


Cinci

Doisprezece zodii și cu 25 de ani, întinerim cu 4 zile și adunăm iar vreo 5 luni.
Fără paranteze, am construit încet o colivie pentru fericire.

Acum 324 de ani aș fi muncit.
Aș fi muncit ca marinar  vreo 35 de ani ca să te pot cumpăra de la părinți.
Mi te-ar fi dat cu o valiză și o plapumă.  Și-am fi fugit…
Ne-am fi mutat în mare.

Acum 132 de ani ți-aș fi știu adresa pe de rost.
Aș fi venit la tine cu bicicleta albastră pe care aș fi cumpărat-o
din banii făcuți cu unghiile zgâriate de praful străzilor neasfaltate.

Acum 98 de ani ți-aș fi scris de pe front.
N-aș fi uitat niciodată adresa ta.
Aș fi legat scrisoarea de un glonț și aș fi tras spre lună.
Acolo ar fi ars și s-ar fi prefăcut în … noi

Acum fix 63 de ani te-aș fi furat.
Aș fi venit la tine pe-un cal arab – pur sânge.
Am fi jucat și noi Răpirea din Serai.

Acum 38 de ani ne-am fi ascuns.
Am alerga în poieniță, departe de orice cărări și orice frați mai mari.
Ne-am fi făcut planeta noastră între copaci și castori.

Acum 16 ani te-aș fi sunat pe fix.
Te-aș fi salvat de temele la geografie
și am fi desenat o harta lumii împreună.

Acum vreo 7 ani am fi pus degetul pe hartă
ca să putem fugi acum 1 an și două luni.

Cerul e negru în amurg și-i verde dimineața.

Hai să zburăm cu submarinul.