Libertati

A trecut aproape jumatate de an de cand am plecat si, in afara unui stres cu obiect diferit, nu s-a schimbat mare lucru.  Toata lumea spune aceeasi poveste.  La inceput a fost mai greu.  Nu stiu daca sa zic diferit. Nici nu stiu daca mai sunt la inceput sau nu.  Cert e ca am acceptat si am imbratisat rapid situatia, incercand sa ma adaptez de parca nici n-am plecat nicaieri.

Londra nu e cum m-as fi asteptat. E si mai buna si mai rea. E mai buna ca, pana am ajuns aici, aveam impresia cultivata de o propaganda inca asemanatoare cu cea despre care citesc in amintirile din perioada comunismului, ca in Bucuresti si-au gasit sediul cele mai mari si mai bune firme si ca Pipera e centrul de afaceri al Europei.  Stiu ca suna absurd si copilaresc, insa am aflat ca exista si firme mai mari decat Oracle si HP care n-au sediul neaparat in Romania. E mai buna pentru ca, in ceea ce fac eu, performanta din Bucuresti aici e mediocritate. Si sunt obligat sa ma adaptez. Sa fiu si mai bun. E si mai rea Londra decat m-as fi asteptat. E mai rea pentru ca e lipsita de identitate culturala. Politetea englezeasca e inabusita de urlete in limba africana sau de miros de transpiratie de indian. Sau de roman, de spaniol, de grec, de polonez. De pachistanez, de marocan, de turc. De irlandez, de alt roman, de englez – ca si ei put, si apoi iar de indian.  Pentru ca aici nu mai stii.

Cateodata mi-e dor de casa. Nu stiu de care casa pentru ca oriunde m-as duce trebuie sa-mi caut hotel. Si atunci casa ramane ceva abstract, o amintire sau o idee.  Pentru unii e usor sa toarne temelii in pamanturi cumparate in satele de pe langa orase. Pentru ei casa e acolo unde se vorbeste limba lor si fiecare zi petrecuta aici e o zi in care mai sapa un metru in tunelul de evadare spre acasa. E pacat pentru ca n-au inteles ca viata nu s-a trait nici la 20 de ani si nici se va trai la 40. Casele construite departe vor ramane pustii si luxul unui prezent va fi fost ratat. Dar fiecare cu libertatea lui.

Traiesc intr-o lume confuza si sunt de-al lor. Acasa stiam sa ma straduiesc sa supravietuiesc de pe o zi pe alta. Aici nu mai stiu ce ar trebui sa fac atunci cand trebuie sa construiesc dincolo de supravietuire.

Mancarea e proasta. Oamenii sunt cam pestriti. Parcurile sunt fantastice. Camerele sunt mici si scumpe. Nu-i pasa nimanui ca sunt roman. Oamenii sunt prosti. Nu prosti. Sunt dezinteresati. Nu se pricep nici la fotbal, nici la politica, nici la schimbat becuri. Oamenii nu-s albi si nici negri decat daca ei zic asta despre ei. Nici macar barbati sau femei fara sa declare ei asta. Sunt ceea ce vor ei fix cum vor ei. E o libertate dezgustatoare cateodata.  Dar na. fiecare cu libertatea lui.

Nu stiu unde duce articolul asta.  Probabil e o scapare a unei sinceritati care incepe incet incet sa fie umbrita de atata corectitudine politica.

PS: Iertati-mi lipsa diacriticelor. Aici nu avem libertatea sa adaugam o limba noua in control panel.

Anunțuri

Poveste muritoare (I)

cu metafore proaste și evidențe neartistice

Au fost odată doi. Un om și încă ceva.  Omul era un șchiop nenorocit, însă încerca să ascundă asta cum știa mai bine.

Se întâlneau în fiecare săptămână și de fiecare dată când se vedeau, parcă piciorul omului nu mai durea așa de tare. Doar că încet încet s-a aflat despre nenorocitul de om că e șchiop și lucrurile au început să se schimbe.  Au continuat să se întâlnească în fiecare săptămână, însă nenorocitul a observat că ceva îl privea cu ochii plini de patimă. De fiecare dată când îi observa, durea. Și ceva privea piciorul lui neîincetat. Privea cu dispreț. Și pe el îl durea tot mai tare. 

Într-o săptămână, ceva i-a spus omului că știe despre piciorul lui handicapat și dacă nu-l va face sănătos, va fi exclus. Nenoricitul s-a speriat, pentru că își dorea foarte mult să continue întâlnirile. Erau singurul loc în care piciorul amorțea și durerea se alina. Așa că a încercat. Prima dată și-a pus o cârjă. Dar ceva i-a spus că nu asta e soluția, ci trebuie să se facă sănătos. A primit un ultimatum. Dacă nu va rezolva urgent problema, va fi exclus.

De disperare, omul și-a tăiat piciorul bolnav. Pur și simplu acele întâlniri erau prea importante să le piardă. Acum devenise un nenorocit ciung. 

O parte mică mică din ceva venea fără știrea întregului ceva de fiecare dată și lua omul de acasă.  Îl căra în spate și îl ducea la întâlnire.  Lucrurile păreau să se fi rezolvat. Ceva se uita la nenoricit și în sfârșit se bătea pe umăr satisfăcut că au rezolvat problema cu nenorocitul.

 Doar că, într-o zi, spre disperarea omului, partea aia mică mică din ceva a murit. Așa că nu mai avea cine să-l care să poată ajunge la întâlnire. S-a chinuit să ajungă singur. S-a târât, s-a tras de mâini, s-a agățat de tot ce a găsit pe drum pentru a ajunge la acolo.  Când a ajuns, zgâriat, obosit, cu piciorul săgetând dureri care treceau vârful capului și până în unghiile murdare de la picioare, a văzut ușa încuiată și pe ea  un bilet pe care scria așa:

„Mi s-a adus la cunoștință că ești șchiop din nou. Ultimatumul a expirat. Ești exclus.”

Cu lacrimi în ochi, fără pic de speranță, omul s-a târât din nou spre casă. Fără întâlinirile cu ceva, nenorocitul s-a zbătut, s-a chinuit, ba chiar a ajuns să-și taie și piciorul celălalt pentru a încerca să meargă pe cele două cioturi rămase. Doar că rănile s-au infectat și….  nenorocitul a murit. Singur.

În loc de cruce, i-au pus la cap o sticlă.  Pe ea au scris cu litere mari de tipar: – ȘCHIOP. NENOROCIT. CIUNG. N-a ascultat de ceva și acum e MORT.- 

____

Pentru că biserica a înțeles că e mai ușor să înfigi o cruce în pământ decât să cari un om în spate.
Doar că nici crucea nu mai e cruce.


Despre bunăstare

De multe ori mă gândesc că viața m-a născut prematur și m-a băgat în niște incubatoare înainte de vreme. Mă gândesc că mie mi-a fost mai greu decât altora, că eu a trebuit să mă lupt mai mult decât alții, că eu nici dacă o să muncesc 50 de ani n-o să pot realiza ce realizează alții printr-un telefon la tata.  E un gând bolnav care n-aduce nimic bun. E dorința aia firească de a primi laurii unui martir, stând pe un șezlong în Vamă. Și nu merge chiar așa.

Cuvintele cele mai frumoase nu vin dintr-o burtă sătulă și nici dintr-o excursie pe o plajă cu nisipul ca făina. Arta nu se naște din fericire și apropierea de Dumnezeu e cea mai grea atunci când toate lucrurile merg bine. Dar cine-a avut vreodată curajul să-i ceara lui Dumnezeu suferință ca rugăciunea să fie mai sinceră? Cine a avut vreodată curajul să-i ceară lui Dumnezeu sărăcie, ca să-și dea seama mai bine de bunătatea lui Dumnezeu? Cine-i atât de nebun să ceară cancer pentru a vedea minunea?

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi!


Despre iubirea de țară

În perioada alegerilor din toamnă, pe strada Justiției a supraviețuit un afiș alb negru pe care scria atât: ”Românilor, nu vă mai alegeți conducători care nu-și iubesc țara!  – Petre Țuțea”.  Au omis să scrie și cealaltă vorbă pe care o zicea Țuțea cu un an înainte să moară, în ’90 “după ce i-au readus pe comunişti la conducerea ţării” – “Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci treisprezece ani de temniţă pentru un popor de idioţi! De asta numai eu am fost în stare…”.

               Începe cu o speranță, continuă cu un sacrificiu și se termină cu o trădare.


Doar dus, vă rog

Cum reușesc oamenii să-și dea seama dacă virtuțile lui Prudentius s-au ascuns într-o oglindă cenușie sau dacă și-au abandonat lupta scăldându-se mai degrabă în mocirla capitalelor lui Grigorie I cel Mare?

S-au întâmplat și minuni.  Pentru unele din ele însă am muncit de Luni până Vineri până am căzut leșinat într-o saltea de cămin, îmbibată cu ploșnițe.  Și atunci.. se mai numesc minuni?

N-am înțeles nici până acum dacă au fost ani de foamete sau de belșug.

S-au făcut 7 ani de când mi-am cumpărat un bilet doar dus spre București.  Mie mi-a lipsit un Iosif capabil să-mi tâlcuiască anii ăștia. Dar..

Biletul meu doar dus a expirat.

_______________________________________________________________

22.99 de euro costă următorul bilet.  Nu știu ce valabilitate are. Ochiul dracului îmi zice de o lună. E cam pesimist. Credința îmi zice că mai mult.

Merg orbește, fără să știu unde voi sta, ce voi face, cum va fi.

Despre locul ăla… știu doar că oamenii sunt mai politicoși.  Știu că au un ceai bun și mai știu că umbrelele care se vând aici cu 10 lei nu vor face față.

Poate să fie curaj, poate să fie iresponsabilitate, poate să fie perspectivă sau poate să fie naivitate.  Oricum ar fi..

Pe 14 martie, la ora 12:00, cu un troler mai greu cu 2 kg decât cel din 2008, mă voi urca speriat într-un avion. De acolo mai departe..

Doamne-ajută!


Despre oportunități

Probabil una din foarte puținele oportunități care ni se oferă în viață, necondiționat, fără interese ezoterice (dacă mi se permite asocierea), care pur și simplu ni se oferă – este oportunitatea de a ne naște.  Din momentul ăla, fiecare oportunitate începe să îmbrace tot felul de forme, tot felul de ambalaje, până ajunge să se demaște într-un interes sau într-o obligație. Nimic nou. Toți învățăm asta la un moment dat.  Aproape toți. Mai există oameni care trăiesc visul drumurilor fără gropi.

Oportunitatea de a merge la școală, de a învăța lucruri s-a dovedit a fi mai târziu un pretext pentru o notă de plată fantastic de mare.  Oportunitatea unui serviciu aparent bun s-a dovedit a fi nimic altceva decât oportunitatea de a fi exploatat. Și dacă în relativismul aprecierilor, perspectiva asta ar fi una demnă de luat în considerare, se mai merită? Răspunsul popular, normal și la modă e că – depinde.  Dar, în cazul în care nu se merită, ai de ales?

Nu-mi propun să forțez un răspuns generalizat. N-am nici măcar unul particular, care să-mi folosească mie.  Cu toate astea, încep să recunosc tot mai ușor momentul în care prețul primit pentru oportunitate devine prea mic. Mersul lucrurilor obligă la semnarea unui contract cu valoare perisabilă, dar când degradarea valorii ajunge vizibilă, mai rămâne și altceva de făcut în afara evidentului?

Mă gândesc la oportunități. Mă gândesc să-mi retrag răspunsul pe care l-am dat mereu întrebării dacă nu cumva plec și eu.  Mă mai gândesc și că n-am fost niciodată omul drumului fără gropi.  Stelele mele mai degrabă mi-au săpat gropile și mi-au pus bolovanii scoși din ele în spate.  Bine, exagerez puțin, însă consider tot mai mult biletul ăla de avion..


Idei de afaceri

Astăzi de dimineață m-am trezit cu o idee foarte bună de afacere. O dau gratis azi pentru că mulți prieteni m-au rugat să-i ajut să înceapă o afacere bună anul ăsta.  Nu știu de ce au venit la mine. Nu-i ca și cum am un mare succes în domeniu.  Sunt și eu ca mulți alții, un biet corporatist, sau, ca să-l citez pe unul din artiștii mei favoriți – „un flautist eșuat cu expresie corporatistă”.

Mă rog, revenind. Plecăm de la ideea că dacă n-avem mult capital la dispoziție, dar avem voință și răbdare:

Ideea 1:   Fabrică de sandwichuri.  În fiecare dimineață dau 6 lei pe un sandwich pentru care n-are cum să se fi cheltuit mai mult de 3 lei.  Ideea mea e următoarea: În fiecare dimineață, în loc să cumpăr un sandwich de 6 lei, voi prepara eu unul care mă va costa doar 3 lei. Asta înseamnă o economie de 3 lei / zi lucrătoare = ~63 lei / lună x 11 luni lucrătoare  = 693 lei / an.  Pentru că nu reinvestim tot profitul, considerăm 193 bani de un weekend în Vamă (da ajung, dar asta e o altă idee de afacere), iar 500 reinvestim. Îi reinvestim într-un curs de educație financiară. Facem cursul și învățăm să economisim și mai mult. Și anul viitor, în loc de 693 de lei, facem economie de 3000 de lei. Și cu 3000 de lei deja putem merge către ideea 2.

Ideea 2:  Magazin de idei de afaceri.  N-am catalog. Taxez la oră. Sau la proiect. Sau, câteodată, nu taxez deloc.

Pentru ideea 1 – aici

Pentru ideea 2 – aici