Tag Archives: monotonie

Galagie

Eu mi-am format un fel de rutina de dimineata. E plictisitoare, silentioasa, dar merge. Am doua alarme. Una la 7:00 si una la 7:05.  Dupa ce o opresc pe prima, mai dorm 3 minute, apoi iau telefonul in mana, dau luminozitatea la minim si cu un ochi deschis, fortandu-l parca si pe celalt sa se deschida, deblochez telefonul si astept. Cam doua minute. Urmeaza alarma de la 7:05 si trebuie oprita repede. Tin degetul fix unde va aparea butonul de oprire. Nu folosesc amanarea alarmei (snooze). Aia e pentru oameni slabi. Dupa cea de-a doua alarma imi dau seama ca s-a deschis si ochiul stang.  Am timp de trezit undeva la 17 minute pentru ca la 7:24 trebuie sa ma dau jos din pat.  Nu trebuie, dar o fac de fiecare data la fel. Intre timp imi impart timpul cu facebook si instagram. E impropriu zis facebook pentru ca de obice dau click pe primele 2-3 linkuri cu stiri si stau sa le citesc.  Bineinteles ca imi apar stiri cu ororile petrecute prin Parlamentul Romaniei,  pe la Antenei 3 si asa mai departe. Inca nu m-am vindecat de dependenta asta de teatru prost din Romania. Probabil pentru ca in mine inca zace o naivitate care spera ca lucrurile se vor schimba. Naivitatea mea nu a inteles foarte clar mesajul primit. Naivitatea mea nici nu priveste cu mare atentie lucrurile care se intampla in Romania. Naivitatea mea doar spera.

Dupa stiri e cam 7:23. Mai e un minut si simt ca vine clipa in care trebuie sa ma ridic. Asa ca incep sa fac calcule. As putea sa sun sa spun ca nu ma simt bine si sa ma culc inapoi. Apoi fac rapid inventarul lucrurilor cu care as ramane in urma la birou si ma ridic ca electrocutat din pat. Nu sunt chiar asa bolnav. Sunt doar obosit.

La ora  7:41 ies din baie. Verific ceasul pe telefon. Apoi incep sa ma imbrac. Ordinea e mereu aceeasi.  Incep cu boxerii, continui cu verigheta, sosetele, apoi camasa, pantalonii, cureaua, cravata, ceasul, imi pun in buzunarul drept telefonul, in buzunarul stang cheile, in buzunarul drept de la spate port-cardul si cand mai am vreo bancnota ratacita o indes in buzunarul stang de la spate. Apoi ma incalt.  Apoi imi iau geaca.

108 vine la 8:02. De obicei vine plin si nu mai deschide usile din fata sa urce lumea. Permite doar coborarea. Atunci astept 422. Cu 422 traseul e mai lung. Dar nu ma deranjeaza. Pot citi mai mult.

La North Greenwich ma urc intotdeauna in metroul care vine o data la 20 de minute la linia 2.  De obicei ajung cand mai sunt 6 minute si pleaca.  Cele care circula din 2 in 2 minute la linia 1 sunt prea pline.  Asa ca ma asez in cel de la linia 2 si citesc.  Nici nu stiu de ce. Pana la urma e vorba doar de o statie.  Probabil ca asa m-am invatat. Imi dau seama ca metroul a plecat abia fix inainte de Canary Wharf cand trenul se opreste in tunel sa astepte eliberarea liniei. Inainte ma panicam la fiecare 10 secunde petrecute stationand in tunel. Acum m-am invatat. Asa ca imi vad de cititul meu inca 20 de secunde cam cat sa termin paragraful. Apoi ma ridic si ma pun langa usa.

La Canary Wharf e aglomerat. Dar nu mai deranjeaza nici asta. E o aglomeratie frumoasa. Toata lumea e imbracata frumos aici, nimeni nu urla, auzi cuvinte de genul „sorry”, „please”. Nu e ca in City. Imi place mai mult aici.  Nu ies pana afara. Prefer sa o iau prin mall pentru ca e mai cald. In mall e plin. Lumea sta la cozi la cafea si mic-dejunuri sanatoase la 6 lire. In general se citeste o aroganta specific corporatista pe fetele celor mai multi. Ei se stiu project manageri, asociati, vice-presedinti, analisti, in general oameni cu stare. Se simt bine in pozitiile lor.

Doar ca nu doar ei. Imi continui si eu drumul cu pieptul inainte gandidu-ma ca imi place aici.  Chiar daca sunt ca ei. Plictisitor, vesnic obosit, cu visele inlocuite de proiecte si hobby-urile inlocuite de somn. Dar e asa doar o perioada. Asa ma mint.

Au trecut 8 ani de la primul meu job in HR.  Au trecut 8 ani de cand am plecat din Suceava si aproape 1 an de cand sunt in Londra. Am visat la liniste. Acum o am. Dar e prea liniste. Vreau galagie.

Anunțuri

Tribut nebuniei

După câteva din rândurile scrise de Solomon în cartea Eclesiastului, m-am mai liniștit puțin.  Poate că nu-i justa liniștirea asta pentru că în cele 12 capitole ale cărții, nu m-am identificat nici măcar o dată cu nebunul, prostul, omul rău sau nelegiuit, ci întotdeauna m-am gândit la mine ca la ăla înțelept care caută să facă binele. Dar până la urmă, care-i omul care, în urma unor judecăți logice și nu a unei crize de identitate sau a unor complexe, s-ar uita la el și ar recunoște că e prost sau nebun? Să nu mai vorbim de cei care fac răul, pentru că întotdeauna faptele sunt justificate, iar acțiunea nu e decât rezultatul răului cu efect mai mic in direcția proprie.  Nu întotdeauna alegerea e între rău și bine. De multe ori trebuie e între un rău mai mare și unul mai mic.  Aparența comparației lor s-ar putea să inducă o confuzie care să încețoșeze luciditatea și atunci rezultatul ar fi o alegere greșită; asta daca exista alegeri greșite. E simplu de dat un exemplu aici, însă n-aș vrea să limitez imaginația la banalitatea unei ipoteze.

„Nu fi prea neprihănit şi nu te arăta prea înţelept: pentru ce să te pierzi singur?” Eclesiastul 7:16

Există tot felul de vorbe în popor care încurajează rutina și descurajează riscul. Drumul cel mai scurt e cel pe care-l cunoști deja. Cum arată celelalte drumuri? Să alegi necunoscutul în defavoarea confortului oferit de previzibil e iresponsabilitate. Să alegi un rău mai mare doar de dragul aventurii, e deja nebunie. Cu toate astea, în generalitatea faptelor, cum să continui să faci aceleași lucruri din nou și din nou dacă vezi ca ele nu te fac fericit?  Să alegi între a merge la serviciu pe o bicicletă cu o roată sau a lua autobuzul, între a mânca un șarpe pe băț sau o sarma, între o excursie cu cortul într-un loc periculos sau una la un hotel pe malul mării, între o iubire interzisă și una logică, toate sunt de fapt alegeri între nebunie și monotonie.

Alegerile fac diferența și loialitatea față de înțelepciune nu-i neaparat alegerea cea mai bună.

Nebunii mor repede, însă fericirea e descoperirea lor.


Trec zile

Se vrea si azi un articol de 5 stele.
De unde atatea stele?
Si face 8 jumatate.. se face 9..  9 jumatate.. 10.. 10 jumate acum.. si tot nimic. Incerc sa scriu un articol dupa un weekend pe care scrie un mare „failure” – sambata am vrut sa donez sange.. asa.. din omenie – m-am trezit cu noaptea in cap, m-am dus si era inchis. Nu mai e sambata program de vreo cateva luni. De acolo m-am dus la magazinul ala de pe Calarasi unde avea gume Turbo. Nu mai aveau. Am venit acasa, obosit.. Am facut o bucatica din raportul care l-am avut de facut weekendul asta. Am scris putin. A venit Ruben la mine. Am inceput sa ne uitam la un film. Am cedat amandoi pe la jumatea filmului si am adormit. Dimineata am fost la biserica. Ar fi trebuit sa merg la facultate, dar nu m-am dus. La amiaza am fost intr-o vizita. M-am intors, si a trebuit sa stau pana seara sa termin raportul. Cand l-am terminat, ochii infundati in orbite, rupt de somn, de oboseala, am adormit. M-am trezit.. Nu mai stiu la ce ora. Tot obosit.. Mi-am pus un film. S-a terminat. In timpul filmului am stat putin de vorba si cu Ovidiu. Mi-a zis bine.. Traiesc prea mult in viitor… 12 noaptea. N-am avut somn. Am stins becul, computerul, m-am intins pe saltea.. si am asteptat. Am asteptat pana am adormit.
Seamana cu o scena dintr-un film frantuzesc in care singura muzica de fundal e ploaia.
De 2 zile ma intreb.. Cand s-au dus vremurile alea in care nu traiam aceeasi zi de 2 ori?

E prea tragic Bacovia?

„Curg zilele spre cimitir
Trist, una câte una,
Şi destrămând al vieţii fir
Se duc pe totdeauna.

Şi-acolo, încet, molcomitor,
Se-adună în suspine –
Cu-un dor de „mâine” sora lor,
Cu-un dor de mine.”


Convorbiri cu IMGB

Dragi colegi,
03042009-0011 Ma simt cumva dator sa va adresez aceste cateva cuvinte, insa pe langa datorie, recunosc ca mi-e si drag sa o fac, pentru ca voi sunteti principalii mei prieteni din Bucuresti.
Dupa cum vedeti, la IMGB e la moda boala. Intai Andrei, cu paralizia locala, apoi, forja cu medicalul ei din cauza cilindrului fisurat, apoi otelaria cu mica explozie de acolo. Nu stiu ce mai urmeaza insa, deja imi fac griji cu Marian care merge de vreo 3 luni la stomatolog si nu mai termina cu el. De Mirciulica ce sa mai zic, cand saracul era sa moara acasa la Bogdan. Nicusor inca asteapta sa-i cada unghia de la fotbalul ala jucat la -10 grade. Bogdan IT, cred ca are un inceput de amnezie. De ceva vreme incoace, tot timpul isi uita in birou tigarile. Eu ti-am mai zis Bogdane – profita de amnezia asta si lasa-te de tot de ele! Bogdan QC – sincer – si pentru tine imi fac griji. Nu cred ca are Raluca  kilometri facuti cu masina, cati ai tu cu bicicleta aia. Te sfatuiesc sa o lasi mai moale, ca multi au murit din cauza accidentelor de bicicleta. Bogdane G, de tine ce sa zic – te vad mai linistit putin, si nu asa expus la riscuri cum is ceilalti. Daca vine boala si la tine, doar de la tigari sa te ia, sau stiu eu – stres poate? ( Eu pentru cei 3 Bogdani am un respect deosebit pentru ca ei imi citesc blogul. Am sa incerc sa le ofer material bun de citit si mai departe). Anton! sa nu crezi ca de tine am uitat. Pentru ca tot vorbim de riscuri, eu iti zic clar: tu poti sa faci ce vrei, ca esti moldovean, si noi moldovenii nu ne imbolnavim niciodata, pentru ca pe anticorpii nostri ii cheama Stefan cel Mare! Iar tu Raluca, mai rezisti? Ai avut si tu medicalul tau, spitalul tau, dar ai vazut ca suntem baieti buni si am fost de ti-am adus ciocolata. Eu unu.. de la ce sa ma imbolnavesc? De baut ati vazut ca nu beau, de fumat nici atat, cu bicicleta nu merg, si pe langa astea mai port si casca.
Acum, ati vazut si voi: bolile vin si pleaca, forja daca se strica se repara, si totul revine la normal. Astea sunt lucruri care ne mai scot din rutina noastra zilnica. Pentru ca – stiti voi – viata este ca tractorul – cate-odata se mai strica ceva, cateodata mai face cate o pana. Tot timpul am legat comparatia asta cu rutina. De multe ori lasam totul sa mearga din inertie. Ne alimentam din cand in cand cu cate o zi de concediu, cate o excursie, cate un chef unii din voi, apoi iar la munca. Deja stim ca ultima saptamana din iulie si prima din august vom avea vacanta. Deja stim si cata vacanta vom avea de Pasti. Ne stim atat de bine programul zilnic, incat vorba ta Nicusor – scriem parolele la computer din reflex, fara macar ca sa le stim. Pur si simplu merg degetele singure pe tastatura. Stim ca la ora 9 sunt cei mai multi in pauza. Stim ca la 4:15 suntem toti in fata firmei sa plecam acasa. Stim cand luam salariul, si stim unde trebuie sa-l dam. In fiecare zi – stim totul cum se intampla asa de bine, incat lasam totul sa treaca pe langa noi neobservat. Traiti unii din voi cu impresia ca va scoate din rutina mersul la discoteca si sticlele de bautura de sambata noaptea, insa stiti bine ca deja si asta e o rutina. Stau si ma intreb daca e normal ca toate planurile noastre si toate visele noastre sa se rezume la supravietuire sau la putin confort. O masina, o casa, un salariu bun, peste 10 ani poate o nevasta si eventual 1 copil, apoi, crestem copilul, pleaca la facultate, ramanem singuri si ne uitam la telenovele sau ne plimbam gratis cu tramvaiul pana dam coltul.
Stau si ma intreb daca bolile astea nu-s mai mult benefice decat distrugatoare. Cand stai inchis in casa 1 luna de zile, spune tu Andrei daca nu esti obligat sa devii mai creativ ca sa nu mori de plictiseala acolo. Ai timp atunci sa te gandesti la viata ca la ceva mai mult decat supravietuire. Eu nu vreau de la viata o rata la apartament, una la masina, si o nevasta careia sa ma plang de ce obosit sunt si ca nu mai am chef de nimic niciodata ca pur si simplu 12 ore de munca is prea putine ca sa pot plati 1500 de lei pe luna bancilor.
-Iti iei masina, si e fain – apoi ce?  o platesti. apoi ce? apartament – apoi ce? – te insori poate – apoi ce? un copil poate – apoi ce? nimic – astept pensia – apoi ce? apoi mor, gata – apoi ce? idioata intrebare ce faci dupa ce mori, nu? ca e clar – ori crezi ori nu in rai sau iad, nu mai ai ce face dupa ce mori. O sa scrie pe cruce – realizari: casa si masina plus un copil care a realizat o casa si o masina plus un nepot care a realizat o casa si o masina si tot asa. Poate a ramas Stefan in istorie ca a luptat pentru pamant, insa ma intreb cat de fericit a murit? Eu unu, nu vreau sa-mi dau viata pentru case si masini – pentru ca ar insemna sa o dau prea ieftin. Vreau mai mult decat mediocritate, mult mai mult. Vreau sa vad ca in urma mea raman oameni schimbati, vreau sa vad ca langa mine sunt oameni fericiti.
Butulescu spunea ca pentru a-ti umple  buzunarele trebuie sa-ti golesti sufletul. Emerson zicea ca banii costa adesea prea mult. Brown zicea ca banii nu va aduc fericirea, ci ne ajuta sa traim mizerabil in confort. De prea multe ori confundam fericirea cu banii, si cand ramanem fara bani alegem sa ne aruncam in fata metroului, sa sarim de pe cladiri sau chiar sa mai omoram pe cinevam inainte de a ne sinucide. La ce folos toate astea? Friedman spunea ca banii vor cumpara un caine bun, dar numai iubirea il va face sa dea din coada. Cu banii ne luam masini, ne facem case, insa fericirea are de-a face cu sufletul nostru, cu Dumnezeu. Vreau sa ma gandesc la bani ca la un bonus, nu ca la un scop. Vreau sa ma gandesc la Dumnezeu ca la un scop, nu ca la ceva extra, pentru ca Dumnezeu nu-i ala care imi zice sa nu beau, sa nu fumez, sa nu merg acolo, sa nu fac asta ci Dumnezeu ii ala care imi zice – du-te la omul ala si da-i 50 de lei, si ai sa-l vezi cum ii lucesc ochii pentru ca tocmai i-ai dat painea care ii lipsea , Dumnezeu iti zice sa ajuti pe doamna aia care se chinuie sa urce singura trolerul pe scarile din statia de metrou, Dumnezeu iti zice sa mergi sa vezi de ce plange vecinul tau. ( Mirciulica am toata stima pentru suta de lei pe care o dai sau o dadeai in fiecare luna ).  Tare as vrea sa compar rezultatele unei betii – starea aia de mahmureala cu ceea ce simti dupa ce ajuti pe cineva, dupa ce faci pe cineva sa zambeasca.  Poate ca sunt eu un bloger neinteles, insa, stiu ca blogul asta a fost o incurajare pentru multa lume, si de fiecare data cand am primit o apreciere pentru el, am simtit mai multa fericire decat se gaseste in oricare din discotecile de pe aici.

Scopul meu in viata e ca sa fac o schimbare pe acolo pe unde trec, si pana acum asta m-a facut fericit. Nu vreau sa-mi schimb scopul, pentru ca prin el ma face Dumnezeu fericit, chiar daca is bolnav, sanatos, am sau nu de munca, ma prinde sau nu rutina, eu stiu ca nu traiesc pentru bani, ci doar ma folosesc de ei pentru a face o schimbare in sufletul unui om. Fara yoga, fara auto-sugestie, fara bautura si fara bani – fericirea tine de suflet, si sufletul tine de Dumnezeu. Aleg sa fiu ciudat pentru fericirea mea, decat normal pentru monotonia ta!

Ionut Andrisan


Viata este ca tractorul

tractorViata este ca tractorul.. Fiecare, chiar si eu,  scriem ganduri si avem tot felul de teorii prin care  sa invatam pe celalalt cum e de fapt viata, ce trebuie de fapt sa facem pentru a ajunge la idealism, fericire, lapte si miere….  Facem facultati, irosim dictionare de neologisme si fraze pompoase pe discutii neintelese si inutile, ca in final sa ne dam seama ca de fapt toata lumea e desteapta si fiecare are viata lui si viziunea lui, si nu suntem cu nimic mai isteti, mai harnici, mai speciali… decat cei de langa noi.  Imi place propozitia aia care zice ..”Esti special.. ca oricare altul” Eu nu-s special, nu am talente speciale, n-am iq de nerd, n-am limbajul raposatului Pruteanu, nu-mi fac freza, cate-odata umblu botit ca mi-e lene sa-mi calc hainele, mananc sandwichuri, citesc, ma uit la filme, mananc iar, muncesc din nou, dorm, ies in oras, vorbesc la telefon, cheltui bani (cand am; cand n-am imprumut si tot cheltui). N-am povesti interesante de zis. Pot sa povestesc cum mi-a furat cineva pantalonii de la uscat, cum m-a prins controlorul, cum am intarziat la serviciu, cum dau examene, cum sar gardul sa pot intra in casa atunci cand vin dupa 23:00, cum visez, cum imi fac planul financiar pe luna urmatoare, cum nu ma tin niciodata de el, cum ma plang ca nu se mai termina treaba, cum imi spal hainele la mana ca n-am masina de spalat, cum afum mancarea, cum rad, cum scriu, cum traiesc, cum ma mint singur si inventez lucruri ca sa para totul mai fain… Asa-i viata. Aceeasi scoala, aceeasi mancare, acelasi loc de munca, acelasi telefon, acelasi autobuz, aceleasi haine, acelasi salariu, alocatie, aceleasi facturi …si in final.. acelasi sicriu – normal… Vrei sa traiesti? Du-te de dormi ca visele se mai schimba si in bine cate-odata. Dar viata nu face nimic decat sa se invecheasca..  exact ca tractorul… prrrrrnnn tn tn tn – ahhh – iar nu mai porneste

Ionut Andrisan