Tag Archives: vis

Decorporatizarea

Trăiesc visul. Nu pe al meu. Pe al lor. Şi îl trăiesc eu, nu ei. Alţii trăiesc visul meu și îşi bat joc de el pentru nu e visul lor. Visul lor e la alţii. Şi aia nenorociţi. Pentru au furat visul, crezând e al lor. Dar nu era. Fericirea altora a înseamnat degradarea lor. Pentru ne-am păstrat numele dar ne-am amestecat visurile.

Visul pe care îl trăiesc acum e visul din fiecare vineri în care primesc salariul. Din el mai face parte şi speranţa unui bonus, speranţa spulberată în fiecare fluturaş de salariu; visul de a avea toate emailurile rezolvate; visul de a avea timpul necesar pot certifica CIPD; visul de a şti cum finalizez măcar jumătate din proiectele mele şi visul de apleca mai repede acasă într-o zi de vineri. Mai există părţi încă neactivate acolo – visul primesc şi eu un blackberry, fiu conectat la muncă non-stop, visul unei promovări, visul mutării într-un department din front office – revenue-generator, visul devin şeful şefilor mei.

E visul pe care îl trăiesc acum. Dar nu e visul meu.

Visul meu e departe. Are de-a face cu muzică, are de-a face cu libertatea, are de-a face cu o muncă ce îmi antrenează mintea, nu o extenuează. Visul meu e mi pot lua 3 zile liberefără trebuiască le programez cu 2 luni înainte şi fără trebuiască fac calcule de supravieţuire pentru ele. Visul meu e o luna în Vama. Visul meu e o curte cu iarbă şi cu un grătar. Visul meu e o firma mică, o bicicletă şi un transporter 1. Nu e scump visul asta, dar e departe. Mi l-a luat cineva.

De fapt nu e doar cineva. Mi l-a luat fiecare profesor care m-a pus învăţ lecţii pe de rost, în loc înveţe gândesc. Mi l-a luat fiecare doctor care m-a învăţat atuncicând oamenii depind de ţine, poţi le iei şi pielea de pe ei. Mi l-a luat fiecare român care a înţeles revoluţia se face în faţă televizorului sau pe facebook. Mi l-a luat fiecare politician care a vândut fabirici pe 1 dolar în contul ţării şi 1 milion în contul personal. Mi l-a luat fiecare nenorocit care a dat milionul în contul politicianului şidolarul în contul ţării pentru a face zecile de milioane vânzând fabrică străinilor cu corporaţii. Mi l-a luat fiecare corporaţie care mi-a terfelit mintea prin proiecte, abrevieri, vocabular multilingv şi promisiuni neonorate, inlocuid visul meu mic cu visele lor mari şi globale…

O parte din visul meu e încă acolo. Încă îl trăiesc şi îmi oferă partea aia de fericire care se zbate supravieţuiască prin visele buruienoase ale lor. Şi bucăţică asta de fericire o mi dea energia şi curajul arunc la gunoi visele globale de acum şi mi plantez iarbă în curtea din spate. Încă puţin..


Vise

M-am tot gândit că aș scrie. Aș scrie mult. Mult, însă același lucru. Cuvintele care mi s-au dat până acum, sunt cuvintele unui pește eșuat, ținut în viață de valurile care-l scuipă din când în când și-l amăgesc câteva clipe de apă și alge cărate de o briza cu miros de fericire.

N-am altă poveste. Mă lupt să las în spate ce-i acum în față. Până să câștig lupta asta, o să ajung la 80 de ani, mirosind același pampers pe care-l miroseam acum 26 de ani.  Cu asta m-am resemnat oarecum.

Visele materiale sunt niște dezamăgiri. Se împlinesc urât și pleacă.
Visele spirituale sunt fie superficiale și puerile, fie sunt închise într-o dimensiune incompatibilă cu viața asta.
Visul iubirii e (poate) singurul vis adevărat. Te naște, te sărută pe frunte crescând, apoi te îmbătrânește frumos.

Probabil împlinirea visului nu ține de rezultatul lui, ci mai degrabă de lupta lui. Împlinirea e termenul de valabilitate pe care-l are.

Dacă privesc așa, atunci visele materiale au o luptă grea, obositoare, cu termenul de valabilitate cel mai scurt; iar după ce expiră, miros a … expirat.

Visul iubirii are o luptă frumoasă; obositoare câteodată, dar fumoasă. Termenul ei de valabilitate crește și se depărtează la și spre nesfârșit. Probabil e visul cu muzica cea mai frumoasă în fundal.

Visele spirituale, cred, contrar părerilor populare, că are mai degrabă o luptă în care revelația se îmbină cu gândul într-o căutare nesfârșită a lui Dumnezeu. Probabil că inima (sau sentimentul) are mai mult de-a face cu umanitatea. Astea sunt visele în care, cu cât te crezi mai aproape de împlinirea lor, cu atât ești mai departe. E logica lui Dumnezeu, nerevelată în totalitate, încă.

Oricum ar fi, viața asta e construită din vise, la îmbinarea dintre dorință și nenorocire. Începe cu visul unui sân care alăptează și se termină cu visul unei contopiri cu Dumnezeu. Între ele, rămâne visul frumos al iubirii.


Draft

Zic unii că noaptea e un sfetnic bun. Câteodată e adevărat. Cele mai bune idei nu prea vin pe lumină. Mă trezesc tot mai des la ore când noaptea stăpânește ca o regină pe culoarea ei,  tresărind entuziast că am găsit soluții la o probleme care mă bântuie de zile, săptămâni, sau chiar de luni întregi unele.  Deschid urgent laptopul, caut, mă joc cu exceluri, mă joc cu cuvinte, mă documentez, scriu.. și uit să mă culc înapoi. Mi-e frică să nu le pierd. Pentru că ideile venite noaptea au un termen de valabilitate groaznic de scurt. Dacă nu se simt iubite încă din primele momente, dispar de parcă nici n-au existat vreodată.

Am făcut o mulțime de greșeli în viața asta. Aș vrea să-mi pot atribui și eu teoria că – fără greșelile alea n-aș fi fost omul care sunt acum – de parcă aș fi ajuns acum la vreun soi de desăvârșire și tot universul ar fi complotat să mă formeze un mare erou care va schimba istoria. E o prostie. Omul care sunt astăzi ar fi putut lua decizii mai bune în anumite momente, decizii care m-ar fi făcut un om mai bun decât sunt astăzi.  Dar bineînțeles, încăpățânarea, orgoliul, curiozitatea, nu se împacă niciodată cu matematica, previzibilitatea sau rutina așa că suntem rezultatul scânteilor dintre idealurile ratate și realitățile visate.

Am avut în viața asta și lucruri care mi-au ieșit poate mai bine decât dacă le-aș fi calculat dinainte. Destinul a ținut cu mine de multe ori. Au apărut oportunități la care nu mi-aș fi permis nici să visez, am fost implicat în proiecte care m-au copleșit și de multe ori am reușit să construiesc lucruri mult peste capacitățile mele.  Acum un an și jumătate îmi scriam pe hârtie cam ce-ar trebui să realizez până la 30 de ani.  Mai sunt mai bine de 4 ani pâna acolo și deja am bifat aproape tot.

Nu privesc des în urmă. Când privesc și-mi amintesc de prostiile pe care le-am făcut, nu devin abătut și nu-mi număr regretele. Când îmi amintesc de lucrurile care mi-au ieșit, nu mă bat satisfăcut pe umăr. Știu că fără ajutorul lui Dumnezeu nu prea ar fi ieșit mare brânză.  La prezent nu privesc mai niciodată. Prezentul se întâmplă și atât.  Cel mai des mă trezesc proiectând un viitor, studiind perspective, căutând sens sau știu eu…  construind vise.  Visele sunt frumoase și drumul către ele e întotdeauna un traseu mai bun decât bătaia vântului.


Rapoarte

Visam frumos că sunt închis
Într-o cutie pe-un acoperiș.
Eram făcut din plastelină gri
Și renășteam mereu printre copii.

(…..)

Mă uit în oglinda spartă la piciorul rupt,
Îi ies oasele afară și venele îi atârnă seci ca niște franjuri de cauăboi.
Încerc să le leg.
Întind mâna dreaptă și văd că cele două degete pe care le aveam ieri, nu mai sunt.

Când întorc capul, un ochi îmi cade din orbită.
E ochiul ăla rău.  Îl iau de jos cu mâna stângă și dau să-l pun înapoi.
Îl îndes în orbita greșită și îmi strivește ochiul bun.
Sunt chior acum.

Simt o durere groaznică de burtă.
Îmi scot sulița de acolo și caut cu mâna înăuntru.
Găsesc cele două degete pierdute.
Le-aș pune la loc, dar nu văd. Mi-a căzut ochiul din nou.

Arunc sulița la întâmplare. Se înfige în partea ruptă a piciorului meu.
N-am văzut, dar m-a durut teribil.

Încerc să mă așez pe scaunul din spate.
E o bucată de oglindă care-mi întră cu totul în piciorul bun.
Încerc să scot bucata de oglindă cu mâna.
Iese la suprafață cu ficatul în care s-a înfipt.

Nici nu mă mai întreb ce căuta ficatul în picior.
E ultima mea grija.
Mi-e frică să nu mă trezesc,
Căci dacă mă trezesc, am de făcut rapoarte.


Reverse

Era un băiat care a crescut pe la periferii și care a trebui să-și poarte singur de grijă încă de mic copil. Ai lui nu mai erau prin preajmă, așa că la început mergea prin vecini și făcea cumpărături pentru ei, le mătura aleile, făcea orice era nevoie pentru o farfurie cu mâncare. Nevoia l-a învățat să fie și constructor, și grădinar, și vânzător, însă ceea ce-i plăcea lui cel mai mult și lucrul în care punea cea mai mare pasiune era – electronica. De fiecare dată când se defecta câte-un casetofon, câte-un televizor, își băga degetele și nu se lăsa până nu-i dădea de capăt.  A început să fie tot mai căutat, așa că cineva i-a pus la dispoziție un mic garaj în care să poată lucra și dormi. A devenit atât de bun, încât în scurt timp a fost nevoie să închirieze un garaj mai mare, să angajeze 2-3, apoi 10-15 persoane cu care să lucreze.  A ajuns să înființeze nu știu ce mare firmă de electronice și a inventat nu știu ce chestie care a revoluționat toată industria electronicii, de mă mir că n-a luat premiul Nobel. Acum are o tonă de milioane de dolari și conduce nu știu ce mașină.

Asta-i povestea clasică motivațională. Un om mic, în care s-ar putea regăsi oricine, un om care a investit pasiune și într-un final a ajuns o legendă care a salvat Africa din sărăcie, a adus pacea în lume și acum trăiește bine mersi într-o vila cu 5 garaje.

Ai auzit povestea, ai căpătat 50 de grame de încredere de sine și spui că gata, te gândești la o afacere. Îi dai drumul și în 5 ani o să ai mai mulți bani decât a făcut Walter White din amfetamină. O să-ți plătești toate taxele, o să ajuți pe toată lumea, o să fii aclamat și toata lumea te va venera.
După o săptămână te trântești enervat pe scaun pentru că ai vrea să faci bani doar dându-ți cu părerea, că de.. peste 5 ani o să fii un mic bulibașă, nu pui tu mâna pe lopată. Și adevărul e că nu poți. Nu, nu poți să-ți depășești condiția de angajat, nu poți să-ți depășești rutina, pentru că nu poți să-ți asumi responsabilitate, riscuri, nu-ți deschide nimeni nici o ușă și rămâi blocat. Nu poți să faci bani dacă n-ai bani, nu poți să muncești pe degeaba și nu poți să crezi în poveștile altora. La ei au fost alte vremuri, alte oportunități, noroc și susținere.  N-a fost vorba despre muncă, n-a fost vorba despre o viziune, n-a fost vorba despre risc. A fost pură șansă; șansă pe care tu n-o ai.  Așa că uită-te bine la ce oră e setată alarma de la ceas pentru că va suna la aceiași oră pentru următorii 30 de ani.  Pentru că tu nu poți!

Asta e. 

 


Străduințe

Un cort de două persoane, rătăcit gol în cântecul vechi despre marea din vamă.

O floare care ieri era ofilită și astăzi și-a plâns petalele în așteptarea furtunului de la irigații

Un elefant care evadează dintr-o cușcă și fuge la autogara obor să-și ia bilet spre Australia

Un vis care nu și-a găsit stăpân însă care și-a deschis o casă de vise orfane

Un câine care stă colac în parcarea de la Piața Crângași ciulind urechea la fiecare zgomot care seamănă a pisică

O minge de volei care se zbate să ajungă lângă lună la fiecare aruncare

O foaie care își caută încă drumul spre cartea a cărei povești a întrerupt-o.

O femeie în a cărei ochi stă drumul către el

O clipă de liniște care se sinucide bând un pahar de amintire expirată

Un copilaș născut bătrân infiat de o speranță tânără cu care s-a căsătorit la 12 ani.


Reflectoare

Probabil că la început tot sentimentul ăsta de dispreț față de atitudinea asta de a îmbrățișa reflectoarele a fost efectul unei invidii, a unei invidii asupra a ceva ce n-am putut avea cand eram mic. Reflectoarele erau rezervate pentru alt gen de copii, copii care știau de Paco Rabanne și Fred Perry înainte ca eu să fi aflat eu că există un Zimbru sau un IDM.

Lumea mă felicita când aveam 1000 de vizite pe blog în fiecare zi. Când am tăiat un zero din cifră, nu mai sunt ce-am fost.  Oamenii mă felicitau când cântam în fața a 500 de oameni.  Acum, când cânt la Joița în fața a 5 persoane, arăt ca o epavă.  Cu cât lumina reflectorului e mai puternică, cu atât sunt mai important; pentru oameni, pentru că așa-s oamenii, vor să vadă o față la televizor și să spună că pe el l-am cunoscut, de parcă valoarea unui om stă în nivelul lui de vizibilitate.
Văd oameni care visează scena, oameni care visează amvoanele, oameni care se visează faimoși.  Scuza cea mai frecventă a visului lor e că ar vrea să schimbe ceva, răspuns inspirat probabil din toate concursurile Miss Univers unde toate aspirațiile sunt doar 2: pacea în lume și salvarea balenelor maro. Am fost de multe ori pe scenă și de câte ori mi-a bătut reflectorul în ochi mai vedeam un singur lucru, și ăla deformat de mulțimea de fotoni: pe mine.  E cumva ironic pentru că seamănă așa de bine cu sufletul omului.  O spun cu regret pentru că am mulți prieteni care iși caută drumul spre celebritate și unii din ei sunt sigur că-l vor găsi.  Toți au în comun lucrul ăsta: egocentrism. Întotdeauna e vorba despre ei.  Vorbesc doar despre ei și când ascultă o fac pentru a-și vinde o imagine bună.
Poți fi un mare nimeni dacă-l cunoști pe președinte, dacă ești prieten cu cea mai tare trupă rock sau dacă cel mai bogat om din țară te sună să te invite la o cafea.  În momentul în care ai renunța la prietenia simplă de acum pentru cineva a cărui singură calitate e poziția cu 2 trepte mai sus în societate, în momentul ăla ești un mare zero.  Valoarea nu se măsoară în ce scrie la funcție în contractul de muncă și nici în dinamica ibanului. Până acum, pe cei mai valoroși oameni i-am întâlnit pe șantier, nu la birouri.
S-ar putea să greșesc în articolul ăsta. S-ar putea să greșesc pentru că generalizez, însă dacă n-aș face-o, toată lumea s-ar simți excepția bună iar dacă aveți impresia că mă refer la jurnaliști sau viitorii jurnaliști, atunci n-ați înțeles nimic.  În momentul în care după cântarea de duminică dimineață, singurul feedback pe care îl măsori e cel al oamenilor din sală și nu te întrebi nici un pic ce zice Dumnezeu despre cântarea ta și despre faptul că te-ai dus nepregătit conform principiului – lasă ca merge și așa -, în momentul în care visezi la alți prieteni doar pentru a fi mai bine văzut de către străini, în momentul în care problema altuia e subiect de reportaj și nu motiv de rugăciune, atunci reflectorul lui Dumnezeu se închide, însă poți să respiri liniștit pentru că ți-ai îndeplinit scopul – ai reflectorul oamenilor pus pe tine și până la urmă e vorba de tine în viața asta, nu de El, nu?

Nu-mi voi cere scuze niciodată pentru articolul ăsta pentru că ăsta e momentul în care verticalitatea e mai importantă decât diplomația.  Vreau să am din nou 1000 de vizite zilnic pe blog? Normal că vreau. Vreau să mă aprecieze cât mai mulți oameni? Normal că vreau. Vreau să fiu celebru? Poate că vreau.
Dacă toate astea mă costă o singură prietenie, sau un singur nivel mai jos în relația cu Dumnezeu, se merită?


Punct si de la capat

Toţi am început cu o poveste. La început era dulapul cu jucării unde ne construiam baza. Acolo era lumea noastră în care noi eram eroii.  După un timp venea mama şi ne spunea că-i gata cu baza. Treceam la povestea de sub pătură. Aia o cream noi. Veneau pe rând omuleţii din iarbă care ne cereau ajutor. Eroii eram tot noi. Întotdeauna reuşeam să-i salvăm.  Seară de seară povestea mergea mai departe. După povestea de sub pătură urma o altă poveste. Aia pe care o visam. Acolo era o maimuţă care se plimba cu autobuzul. Stătea în picioare şi se ţinea de bară. Nu mi-era frică. Era doar o maimuţă ciudată.

Timpul a trecut şi a trebuit să mergem în lagărul de distrugere al fericirii pentru copii. Am început cu o poveste de bun venit. Era o poveste urâtă care ne-a făcut să plângem: A murit Luchi. Nimeni nu voia să moară Luchi. Atunci a fost începutul sfârşitului poveştilor.  Poveştile din dulapul cu jucării au fost înlocuite de ore în care desenam bastonaşe. Sub pătură, n-am mai putut salva omuleţii din iarbă. Înlocuisem povestea cu scenele groază din lagăr. Încetul cu încetul şi maimuţa din autobuz a dispărut.  Poveştile se terminaseră şi parcă ne degradam tot mai tare. Acum, în locul dulapului cu jucării stătea un birou trist plin cu proiecte neterminate, împrăştiate pe el. Poveştile spuse noaptea acum erau înlocuite cu şedinţe de raportare a codurilor CAEN potrivite pentru firmă şi brain-storminguri nocturne pentru alegerea numelui firmei.  Nu mai conta că era 6 dimineaţa, 12 noaptea sau 3 amiaza. Era cert că poveştile fuseseră înlocuite cu o lume în care nu mai eram noi eroi ci noi eram cei care trebuiau salvaţi.

Din când în când mai încerc să rescriu poveştile pierdute pe băncile măzgâlite în lagăre. Încep frumos, apoi deodată sunt nevoit să pun punct. O iau de la capăt, apoi punctul iar îşi cere dreptul. Nu renunţ. După fiecare punct încep iar. Poate de data asta dăm de capătul potrivit şi reuşim să găsim povestea aia care începe frumos şi rămâne deschisă.

Poate deja am gasit-o şi mai trebuie doar lupta aia pentru ea, pentru poveste.


Cand viata omoara viata

Viata incepe simplu.  Cu un drum de la spital spre casa – Cred ca ala e singurul drum spre mai bine din toata viata. Mergi acasa, stai o zi, apoi te ia mama deoparte si iti spune – „De maine nu mai poti face ce vrei tu pentru ca trebuie sa mergi la gradinita.. de maine incepi viata asa cum trebuie” . Te sperii putin, dar ce sa-i faci?  Dupa o alta zi te ia tata deoparte si iti spune ceva ce te sperie si mai mult: „Gata cu jucariile, de maine mergi la scoala. De maine incepi si tu sa vezi ce-i viata, ce inseamna sa ai responsabilitati„.  Mergi o zi la scoala, apoi te iau din nou ai tai deoparte si-ti spun: „Gata cu joaca Ionut, de maine trebuie sa mergi la liceu. Pana acum a fost cum a fost, dar de maine intri sanatos in viata. Deja incepi sa te profilezi pe ce urmeaza sa lucrezi, asa ca ai grija„.  Urmatoarea zi gasesti pe mama si pe tata la usa cu o valiza pe care ti-o pun in mana si iti zic:”Ionut, de azi intri sanatos in viata – mergi la facultate.  O sa vezi ce inseamna cu adevarat viata, ce inseamna sa fii de capul tau, ce inseamna sa fii responsabil. De maine incepe viata„.   Urmatoarea zi mergi spre camera de camin si o gasesti incuiata. Te intorci si il gasesti in spatele tau pe decan. Tine o hartie in mana. Iti spune ca asta a fost si cu facultatea.  „De acum incepi viata, trebuie sa te angajezi„. Te sperii putin pentru ca e prima data cand iti spune altcineva decat mama sau tata ca trebuie sa incepi viata.  Te duci si te angajezi.  Crezi ca daca te angajezi o sa ai bani, dar iti dai seama ca in viata nu e asa.  Urmatoarea zi te trezesti in biserica spunand un „da” aproape inconstient. Ti se spune ceva de un drum nou, ca de fapt abia acum incepi viata cu adevarat.  Dupa ce mai trece o zi apare un copil si doctorul iti spune ca pana acum a fost joaca, ca de acum incepe viata, ca tot ce faci trebuie sa fie legat de copil.  Trece inca o zi si la serviciu te trezesti ca te cheama la departamentul de resurse umane si iti pune un dosar in mana.  Iti zice ca esti pensionar.  Te intalnesti pe drum cu un nene mai carunt care te vede cu dosarul in mana.. iti zice parca in soapta  -„cam asta a fost viata„.

In momentul ala iti dai seama ca ti-ai planificat altfel viata, ca ti-o imaginai altfel.  Iti placea sa canti, sa te plimbi, voiai sa vezi Parisul, sa faci surfing in ocean,  visai sa mergi la un concert in Viena, sa vezi un meci in Anglia, visai sa te plimbi cu balonul deasupra morilor de vant in Olanda,  sa te arunci cu parasuta de la 2000 de metri,  voiai sa vezi jungla de pe malul Amazonului, sa vezi un rasarit de soare pe plaja din Miami si sa schiezi pe Alpii din Elvetia.  Te gandeai ca va veni si momentul cand sa le faci si nu-ti imaginai ca trebuia sa fii mai atent si ca daca n-ai avut ocazia sa faci toate lucrurile astea, trebuia sa-ti creezi ocazia, insa te-ai lasat purtat de viata si.. viata a omorat viata, pentru ca asa se intampla.. Cateodata viata omoara viata.

Unde-oi fi pus lista cu lucruri pe care vreau sa le fac in viata?  O fi ceva bifat pe acolo?


O amprenta

Ma simt aproape vinovat ca inca nu i-am dedicat nici un articol lui. A trecut multa vreme de atunci, insa el a fost unul din oamenii principali care m-au facut sa ma indragostesc de muzica.

Cea mai frumoasa si mai incurajatoare discutie pe care am avut-o vreodata a fost  acum 7 ani, in clasa a 8-a,  cu el, profesorul meu de pian.

Vorbele alea imi rasuna zilnic in minte si parca le aud tot mai des: „Ionut, asculta la mine. Cand iti place ceva in viata, nu te mai uiti nici la bani, nici la faima, nici la ce spun ceilalti, la nimic. Degeaba ai bani, degeaba esti tare daca ai o viata mizerbila si deprimanta.  Niciodata sa nu renunti la ceea ce iti place, pentru ca in momentul ala, ai sa renunti la fericire; si nu se merita.”

Multumesc domnule Ianos Valentin pentru ca ati fost mai mult decat un profesor pentru mine.

PS:  Jumatate din Rugaciunea de seara s-a implinit.  Mi-am dat comanda de flaut 🙂

PS2: Eu doar in filme am mai vazut profesori care, cand vad copilul plouat sa-l ia deoparte si sa-si faca timp sa discute cu el