Tag Archives: gand

După un an, despre altul

Azi de dimineață mi-a scris un prieten.  Nu mai știu multă lume care ar numi prieten pe cineva cu care nu a mai avut o conversație de vreo 10 ani.  Însă eu am mulți prieteni.  N-am uitat de ei. O dată la ceva timp mă tot gândesc.. Oare ce-or mai face Marius și Ramona?  Cum o mai duc Alin și Natalie oare?  Dar Liviu și Cătălina, Paul și Oana, Andrei și Dana, Ionuț și Paula, Ovidiu și Ana, Ovidiu și Alina, Vasile, Marius, Ovidiu .. și așa mai departe. Mă gândesc la ei și gândul ăsta e ca o conversație. Vorbim în gând, ne urăm de bine și ne dăm întâlnire în alt gând, peste câteva luni.

Pentru ei ne-am întors; pentru că am confundat distanța cu timpul. Și tare mi-aș dori, acum că am rezolvat problema distanței, să găsim o soluție și la problema timpului.

Pe celălalt monitor e deschisă o prezentare la Anexa 1. Cred că ar fi bine să mă întorc la ea. 

În 2017 nu știu ce-o să se întâmple. Avem un plan pe termen scurt. După termenul scurt dăm loc minunilor. Pentru că până acum, minunile ne-au călăuzit mult mai bine decât excelurile mele. Și-atunci, poate e nevoie de puțină credință mai mult decât de alte planuri.

Nu știu cum va fi, dar om trăi și-om vedea.

Până atunci, ne întâlnim în alte gânduri…

Un an bun!


Despre oportunități

Probabil una din foarte puținele oportunități care ni se oferă în viață, necondiționat, fără interese ezoterice (dacă mi se permite asocierea), care pur și simplu ni se oferă – este oportunitatea de a ne naște.  Din momentul ăla, fiecare oportunitate începe să îmbrace tot felul de forme, tot felul de ambalaje, până ajunge să se demaște într-un interes sau într-o obligație. Nimic nou. Toți învățăm asta la un moment dat.  Aproape toți. Mai există oameni care trăiesc visul drumurilor fără gropi.

Oportunitatea de a merge la școală, de a învăța lucruri s-a dovedit a fi mai târziu un pretext pentru o notă de plată fantastic de mare.  Oportunitatea unui serviciu aparent bun s-a dovedit a fi nimic altceva decât oportunitatea de a fi exploatat. Și dacă în relativismul aprecierilor, perspectiva asta ar fi una demnă de luat în considerare, se mai merită? Răspunsul popular, normal și la modă e că – depinde.  Dar, în cazul în care nu se merită, ai de ales?

Nu-mi propun să forțez un răspuns generalizat. N-am nici măcar unul particular, care să-mi folosească mie.  Cu toate astea, încep să recunosc tot mai ușor momentul în care prețul primit pentru oportunitate devine prea mic. Mersul lucrurilor obligă la semnarea unui contract cu valoare perisabilă, dar când degradarea valorii ajunge vizibilă, mai rămâne și altceva de făcut în afara evidentului?

Mă gândesc la oportunități. Mă gândesc să-mi retrag răspunsul pe care l-am dat mereu întrebării dacă nu cumva plec și eu.  Mă mai gândesc și că n-am fost niciodată omul drumului fără gropi.  Stelele mele mai degrabă mi-au săpat gropile și mi-au pus bolovanii scoși din ele în spate.  Bine, exagerez puțin, însă consider tot mai mult biletul ăla de avion..


O bicicleta albastra

prayingEram prin clasa a 9-a.  Imi lipsea ceva ce toata lumea parea sa aiba: o bicicleta. De unde bani? Din alocatie de-abia imi plateam telefonul, vara inca nu venise ca sa muncesc, de la parinti n-am vrut sa cer, pentru ca stiam ca ar fi trebuit un efort considerabil.  Aveam in minte foarte bine schitata bicicleta pe care o vreau: mountain bike  albastru, cu 18 viteze, schimbator de-ala mulat pe coarne pe care-l invarteam de parca as fi accelerat la o motocicleta,  scaun negru, roti cu janta de aluminiu, nelucioasa, frane BUNE, sa imi permit sa merg cu viteza fara riscuri foarte mari.  Daca bani n-aveam, n-aveam de gand sa cer cuiva, n-aveam decat sa ma rog si sa visez.

Crescut in jurul bisericii de mic, m-am invatat sa fiu spiritual, si sa cred in Dumnezeu.  Eram certat cu multe reguli nescrise ale bisericii – de genul purtat costum duminica la program, sa ascult doar melodii cu mesaj religios, etc, insa, nu eram certat cu Dumnezeu, si aveam o mica speranta ca daca ma rog, am o sansa la bicicleta aia.  N-o vazusem decat in reviste. Asa ca, am inceput, in fiecare seara, urcam pe deal si ma rugam pentru bicicleta aia. I-am facut lui Dumnezeu foarte clar, ca ori imi da bicicleta exact cum vreau eu, ori ma lipsesc. Ma mai rugasem eu cand eram si mai mic pentru o bicicleta, si  pentru ca nu i-am zis de care, mi-a dat un pegas antic. Acum, i-am facut clar – ori imi da cum vreau eu, ori ma lipsesc. O luna de zile, seara de seara, inainte sa ma bag in pat, plecam pe deal, si spuneam rugaciunea. Dupa luna asta, nenea Cornel, care are gradina mai sus de noi, vorbeste cu tata, si ii zice ca vrea sa-i facem gardul. Na, stau cu tata vreo saptamana la gardul ala, si la urma, normal plata. Nenea Cornel se intelese cu tata, fara sa stiu, la o bicicleta. Si cand ma cheama tata sa-mi iau banii, imi arata bicicleta. Exact aia albastra, cu schimbatoare exact cum voiam eu, cu piese shimano pe ea, cu jante de aluminiu, nelucioase, cu frane bune, cu 18 viteze.  Nea Cornel o aduse din America, si era prea gras sa se dea pe ea.     

Atunci am inteles: N-am ce vreau, ca mi-i mie lene sa cer o minune.   Dumnezeu nu-i asa zgarcit.

imagine preluata de pe www.scrappyland.com


Gand

E doar un gand.. Un gand prostesc..
Cum as fi eu daca n-ai fi?
Oare-as muri? Sau as trai?
Daca tu pleci, cum te gasesc?

Ionut Andrisan