Tag Archives: viziune

Reverse

Era un băiat care a crescut pe la periferii și care a trebui să-și poarte singur de grijă încă de mic copil. Ai lui nu mai erau prin preajmă, așa că la început mergea prin vecini și făcea cumpărături pentru ei, le mătura aleile, făcea orice era nevoie pentru o farfurie cu mâncare. Nevoia l-a învățat să fie și constructor, și grădinar, și vânzător, însă ceea ce-i plăcea lui cel mai mult și lucrul în care punea cea mai mare pasiune era – electronica. De fiecare dată când se defecta câte-un casetofon, câte-un televizor, își băga degetele și nu se lăsa până nu-i dădea de capăt.  A început să fie tot mai căutat, așa că cineva i-a pus la dispoziție un mic garaj în care să poată lucra și dormi. A devenit atât de bun, încât în scurt timp a fost nevoie să închirieze un garaj mai mare, să angajeze 2-3, apoi 10-15 persoane cu care să lucreze.  A ajuns să înființeze nu știu ce mare firmă de electronice și a inventat nu știu ce chestie care a revoluționat toată industria electronicii, de mă mir că n-a luat premiul Nobel. Acum are o tonă de milioane de dolari și conduce nu știu ce mașină.

Asta-i povestea clasică motivațională. Un om mic, în care s-ar putea regăsi oricine, un om care a investit pasiune și într-un final a ajuns o legendă care a salvat Africa din sărăcie, a adus pacea în lume și acum trăiește bine mersi într-o vila cu 5 garaje.

Ai auzit povestea, ai căpătat 50 de grame de încredere de sine și spui că gata, te gândești la o afacere. Îi dai drumul și în 5 ani o să ai mai mulți bani decât a făcut Walter White din amfetamină. O să-ți plătești toate taxele, o să ajuți pe toată lumea, o să fii aclamat și toata lumea te va venera.
După o săptămână te trântești enervat pe scaun pentru că ai vrea să faci bani doar dându-ți cu părerea, că de.. peste 5 ani o să fii un mic bulibașă, nu pui tu mâna pe lopată. Și adevărul e că nu poți. Nu, nu poți să-ți depășești condiția de angajat, nu poți să-ți depășești rutina, pentru că nu poți să-ți asumi responsabilitate, riscuri, nu-ți deschide nimeni nici o ușă și rămâi blocat. Nu poți să faci bani dacă n-ai bani, nu poți să muncești pe degeaba și nu poți să crezi în poveștile altora. La ei au fost alte vremuri, alte oportunități, noroc și susținere.  N-a fost vorba despre muncă, n-a fost vorba despre o viziune, n-a fost vorba despre risc. A fost pură șansă; șansă pe care tu n-o ai.  Așa că uită-te bine la ce oră e setată alarma de la ceas pentru că va suna la aceiași oră pentru următorii 30 de ani.  Pentru că tu nu poți!

Asta e. 

 

Reclame

O portocala, un cantec si-o viata

Merg pe strada. O văd iar pe tanti aia homeless care dansa cu o luna în urma, învârtind umbrela. De data asta dormea la marginea unui drum. Bineînțeles că trec pe lângă ea ca și cum n-aș vedea-o. Mă gândesc doar că viața asta nu-i chiar așa grea cum spun unii și nici așa ușoară cum credem noi că e a altora.

Sunt multe feluri de vieți. Pe de o parte mă gândesc la copiii pe care i-am văzut internați la Siret (un fel de Bălăceanca), copii cu deficiențe mentale. Se bucurau mult când treceam pe acolo. Multora din ei trebuia să le desfacem noi portocalele, că altfel le mâncau cu tot cu coajă. Abia așteptau să începem programul artistic, să cânte cu noi „Am o inimă micuță” sau „Taie scara lui Satana”. Astea erau bucuriile lor. Nu școală, nu planuri de viitor, nu familie.. o portocală și un cântec.

Sunt pe de altă parte oamenii pe care la început i-am privit cu o oarecare invidie. Am trăit cea mai mare parte a vieții in Suceava, unde cei mai mulți din tinerii care terminau 8-12 clase plecau ba la o căpșună, ba la o faianță, după granițe și se întorceau verile în țară, furau ochii fetelor frumoase cu mașinile lor, după care plecau din nou, oameni care acum au case construite in 4-5 ani, case pentru care eu, după ce îmi termin și a doua facultate ar trebui să muncesc angajat vreo 30 de ani. Viața lor am privit-o întotdeauna ca simplă, cu un scop precis – bani cât să trăiască bine și o femeie frumoasă lângă ei care să le facă copii frumoși. Fără multă bătaie de cap, cu rezultate faine.

Am venit în București și am întâlnit cealaltă categorie de oameni. Oamenii care se îndreaptă încet spre un viitor trist, viitor care și-l fac cu mâna lor din păcate. Îmi amintesc de un prieten care, după ce a tocat banii părinților 4 ani de zile, pe o facultate la care mai mult n-a fost, acum, după ce s-a lăsat de facultate, împarte pliante să-și poată plăti berea de vineri seara și zacusca din restul săptămânii. Nu-s toți așa. Restul, încearcă să se bucure de studenție sperând că diploma de la final va fi de ajuns pentru a construi un viitor promițător. Statisticile nu-i avantajează aici. Unii au șansă și reușesc să construiască ceva, alții, din nefericire, după facultate ajung să vândă în piață, sperând că acesta e doar un capitol, capitol care durează deja de ceva ani. Ei sunt plătitorii ratelor la LCD-uri sau altor lucruri care nu fac decât să contureze și mai bine o viață mediocră vorbind social și economic. Probabil greșeala lor a fost că nu au plecat în Italia când au avut ocazia.

Mai sunt oamenii pe care i-am văzut pasionați. Pe ei sunt eu invidios. Oamenii ăștia au o direcție sigură. Îl văd pe Marius, care, când am o problemă de IT, nu se lasă până nu-mi dă o soluție, îl văd pe Ovidiu, care, să-și poată plăti conservatorul în Viena, a lucrat câte 16 ore pe zi, pentru ca acum să poată studia 5 ore în fiecare zi, îl văd pe Vali, care deși e student, în entuziasmul lui pentru medicină întreabă doctorul cu care face practică – „ce facem domnul doctor? îl operăm sau nu-l operăm?” și îl văd și pe Ionuț, care de la 12 ani, de când a câștigat concursul de karting pe toată Moldova, acum e cel mai bun mecanic pe care-l știu și întotdeauna îmi vorbește cu pasiune despre motoare, capacități, funcționalități, chiar dacă nu pricep mare lucru de acolo. Sunt oameni care și-au trasat o direcție și au mers pe ea sau încă merg. Îmi place să-mi imaginez viitorul lor. Nu pot să mi-i imaginez plictisiți de ce fac nici peste 30 de ani. Oamenii ăștia dacă plătesc rate, le plătesc la un laptop peformant care-i ajută să fie și mai buni în informatică, la un clarinet care sună mai bine decât ăla vechi sau la o mașină care are cu 20 de cai în plus față de aia dinainte.  Nu știu dacă la asta se referea Chirilă când a cântat despre „fericirea în rate”, însă ăștia-s oamenii pe care mi-i pot imagina cel mai ușor fericiți.

Eu recunosc că nu vreau lucruri complicate de la viață. Vreau un job bun care să mă facă să mă simt împlinit intelectual, social și material, vreau o femeie frumoasă care să mă iubească, toate alături de un caracter frumos. Partea cea mai bună e că lucrurile astea 3 nu-s condiționate unul de altul, așa că n-am de ce să nu fiu optimist.  De partea cu jobul și nevasta în mare parte se ocupă Dumnezeu. Cu caracterul – Doamne-ajuta!