Tag Archives: viata

Cinci

Doisprezece zodii și cu 25 de ani, întinerim cu 4 zile și adunăm iar vreo 5 luni.
Fără paranteze, am construit încet o colivie pentru fericire.

Acum 324 de ani aș fi muncit.
Aș fi muncit ca marinar  vreo 35 de ani ca să te pot cumpăra de la părinți.
Mi te-ar fi dat cu o valiză și o plapumă.  Și-am fi fugit…
Ne-am fi mutat în mare.

Acum 132 de ani ți-aș fi știu adresa pe de rost.
Aș fi venit la tine cu bicicleta albastră pe care aș fi cumpărat-o
din banii făcuți cu unghiile zgâriate de praful străzilor neasfaltate.

Acum 98 de ani ți-aș fi scris de pe front.
N-aș fi uitat niciodată adresa ta.
Aș fi legat scrisoarea de un glonț și aș fi tras spre lună.
Acolo ar fi ars și s-ar fi prefăcut în … noi

Acum fix 63 de ani te-aș fi furat.
Aș fi venit la tine pe-un cal arab – pur sânge.
Am fi jucat și noi Răpirea din Serai.

Acum 38 de ani ne-am fi ascuns.
Am alerga în poieniță, departe de orice cărări și orice frați mai mari.
Ne-am fi făcut planeta noastră între copaci și castori.

Acum 16 ani te-aș fi sunat pe fix.
Te-aș fi salvat de temele la geografie
și am fi desenat o harta lumii împreună.

Acum vreo 7 ani am fi pus degetul pe hartă
ca să putem fugi acum 1 an și două luni.

Cerul e negru în amurg și-i verde dimineața.

Hai să zburăm cu submarinul.


Celor 21 de prieteni

M-am gândit să scriu un articol argumentat, o scrisoare, să pun liniuță după fiecare propoziție încercând să raționez cu voi, cinstit, cu cărțile pe față, însă am decis să n-o fac.  Ultimul an a demonstrat că nu rațiunea pune mâna pe ștampilă, ci ura, disprețul și invidia.  E de înțeles. Suntem cu toții intr-o confuzie. Am trăi 25 de ani sperând, acum vine cineva și ne bagă speranțele la pușcărie.  Ne-au furat. Ne-au trădat în ultimul hal. Nu mai avem încredere în nimeni. Trebuie să ne luăm soarta în mâini, s-o acceptăm așa cum e și să mergem mai departe. Cât mai departe. Dacă nu se poate în Australia, măcar în Canada sau Norvegia.  Am auzit că acolo le e mai bine oamenilor, că acolo nu trebuie să stai mereu și mereu cu facturile în mână, cu bagajele făcute, cu ratele neplătite luni de zile.. Am auzit că acolo e mai bine. Cu cât mai departe, cu atât mai bine.

A început România să devină un magnet al răului, cu centrul în București.

E o confuzie justificată. Cine nu s-a săturat de discursuri, de promisiuni, de scandaluri și de mizerie? Poate că toată clasa asta politică a avut meritul ei. Ne-a mințit atât de mult încât chiar începeam să credem că ne e bine. Apoi, când am început să plătim facturile minciunilor lor am ajuns la concluzia că au furat atât, încât uitându-ne la ce a rămas, am ajuns la concluzia că nu se mai poate face nimic.   Acum, ne zâmbesc frumos, cu același zâmbet cu care și-au băgat mâinile până în fundul buzunarelor noastre când ne-au jefuit – cu taxe ilegale, cu legi servite, cu licitatii simulate și contracte fictive, zâmbesc implorând o simplă ștampilă de la noi. Dacă nu le-o dăm, și-o iau singuri – așa că, oameni buni, dragi prieteni, primul meu gând e rugămintea – mergeți la vot! Ce nu votați voi, au grijă să fure ei.

Spunea siteul de citate de pe net, că spunea Einstein că prostia absolută înseamnă să faci un lucru de mai multe ori, așteptând rezultate diferite. Acum, eu întreb, nu vă spun: Dacă țara asta a fost vândută de-a dreptul rând pe rând de Iliescu, Năstase, Tăriceanu, Ponta, ce așteptați nou de la ei?

Am urmărit îndeaproape campania asta electorală. E cea mai mizerabilă campanie pe care am văzut-o. E construită din mormane de gunoaie puse în brațele contra-candidaților, nicidecum dintr-o viziune de țară. – Cu o excepție, o surpriză plăcută care m-a făcut să sper, să cred că putem merge într-o direcție bună.

Nu cred că un om poate învinge un sistem, însă cred că un președinte competent, calificat și binevoitor e un pas uriaș. Cred că Monica Macovei poate fi un pas uriaș într-o direcție bună.

Și acum, celor 21 de prieteni – simpatizanți ai paginii lui Ponta. Votul e expresia libertății voastre pe care n-o poate contesta nimeni, însă, oameni buni – dincolo de statistici și grafice mai mult sau mai puțin adevărate, uitați-vă în frigiderul vostru, uitați-vă la prețul combustibilului de la pompă, la fluturașul de salariu, la autostrăzile noastre, uitați-vă la spitale, uitați-vă la școli. Dacă vă place ce vedeți, votați Ponta.


Banii care îți rămân

În 2009 m-am trezit îmbrăcat cu primii mei pantaloni de stofă (pe care dădusem 300 de lei) (300 de lei !!! – împrumutați, evident ), încălțat cu pantofii mei vechi de 4 ani și cu o cămașă care după scurt timp s-a stins din viață în mașina de spălat,  în Anglia la o conferință a oamenilor de Resurse Umane. Nu eram manager. Nici vorbă. Eram mai degrabă un copil speriat în primul an de facultate, care ieșea din țară pentru prima dată, însoțitor pentru cine-mi era șef la momentul respectiv.

Într-o seară am rămas la cină (da cină, pentru că acolo mâncam de 3 ori pe zi ! ) cu participanții și am asistat la niște discuții care îmi dădeau amețeli. Subiectul principal era: în ce ne investim economiile personale (jumătatea aia de salariu care nu ne trebuie). Am auzit acolo de angajați care investesc în imobiliare, care joacă la bursă, care văd câte 5-6 capitale pe an. Ce mă amețea cel mai mult e că atitudinea din discuții nu era una snoabă, ci una relaxată, de o normalitate care mă buimăcea de tot. Fiecare răspuns al lor era ca un pumn direct în moaca mea de om născut flămând. M-au întrebat și pe mine. Eram deja roșu, transpirat, cu mânicile suflecate, uitându-mă la oamenii care-și tăiau felia de pâine cu furculița și cu cuțitul, mânios pe viață, invidios, simțindu-mă de-a dreptul jefuit de șefi, de stat, de toată lumea. Toate frustrările mele fierbeau ca un vulcan care nu mai putea ține în el.

Mi-am amintit imediat de gândacii cu care împărțeam camera de acasă și de baia comună care avea un celofan în loc de ușă. Nu puteam uita dușul care era mai mult ca o sală de așteptare pentru apa caldă. Când abandonai așteptarea și te hotărai să iei viața în piept, după ce te terminai de spălat cu apă rece, ultima picătură care curgea din furtunul ăla cu capul strâns era apa caldă.  Mi-am amintit de absolut fiecare ultima săptămână de dinainte de salariu, când rămâneam fără miros de bani și trebuia să renunț la covrigul de dimineața și sandwichul de seară, mâncând doar la prânz (pe datorie), de restanțele de 3-4 luni de la cămin, de dulapul de haine – cu cele două tricouri (unul rupt, altul decolorat), o singură pereche de pantaloni (cu două numere mai mare) și o pereche de adidași – sfâșiată de-a dreptul. Mi-am amintit de fluturașul de salariu care zbura și dispărea ca un ninja după ce aruncă niște praf. Îmi și spuneam că mai bine nu l-ar mai printa pe hârtie, ci mi-ar da mie banii de print, să fie salariul mai mare.  Mi-am amintit de patul fără lenjerie, de școala neplătită, de nunta de peste 2 săptămâni, de internetul tăiat, de noua rată, deja restantă, de dinții cariați și datoriile care mă înghițeau încet încet ca o mlaștină.  Eram un administrator oribil. Dar când ai de administrat un salariu care ți-ar ajunge pentru facturi, chirie și o parte din abonamente, rămânand să mănânci, să-ți plătești școala, să te îmbraci și să mai ai și bani de un film (ipotetic vorbind) – din bonurile de masă – trebuie să fii artist. Eu nu-s.

Cine nu cunoaște frustrarea legată de foamea și mizeria anilor petrecuți în cămin a sărit o etapă esențială a vieții de român. Doar că eu lucram, deci aveam poate bugetul cel mai mare din camera aia mizerabilă în care locuiau 4 flămânzi cu vasele nespălate, pentru a păstra măcar mirosul mâncării.

Am răspuns timid, încercat de o stare de nebunie în care râsul se amestecă cu plânsul, dar cu o inspirație nesperată (sic!), că deocamdată investesc în studii.


Vise

M-am tot gândit că aș scrie. Aș scrie mult. Mult, însă același lucru. Cuvintele care mi s-au dat până acum, sunt cuvintele unui pește eșuat, ținut în viață de valurile care-l scuipă din când în când și-l amăgesc câteva clipe de apă și alge cărate de o briza cu miros de fericire.

N-am altă poveste. Mă lupt să las în spate ce-i acum în față. Până să câștig lupta asta, o să ajung la 80 de ani, mirosind același pampers pe care-l miroseam acum 26 de ani.  Cu asta m-am resemnat oarecum.

Visele materiale sunt niște dezamăgiri. Se împlinesc urât și pleacă.
Visele spirituale sunt fie superficiale și puerile, fie sunt închise într-o dimensiune incompatibilă cu viața asta.
Visul iubirii e (poate) singurul vis adevărat. Te naște, te sărută pe frunte crescând, apoi te îmbătrânește frumos.

Probabil împlinirea visului nu ține de rezultatul lui, ci mai degrabă de lupta lui. Împlinirea e termenul de valabilitate pe care-l are.

Dacă privesc așa, atunci visele materiale au o luptă grea, obositoare, cu termenul de valabilitate cel mai scurt; iar după ce expiră, miros a … expirat.

Visul iubirii are o luptă frumoasă; obositoare câteodată, dar fumoasă. Termenul ei de valabilitate crește și se depărtează la și spre nesfârșit. Probabil e visul cu muzica cea mai frumoasă în fundal.

Visele spirituale, cred, contrar părerilor populare, că are mai degrabă o luptă în care revelația se îmbină cu gândul într-o căutare nesfârșită a lui Dumnezeu. Probabil că inima (sau sentimentul) are mai mult de-a face cu umanitatea. Astea sunt visele în care, cu cât te crezi mai aproape de împlinirea lor, cu atât ești mai departe. E logica lui Dumnezeu, nerevelată în totalitate, încă.

Oricum ar fi, viața asta e construită din vise, la îmbinarea dintre dorință și nenorocire. Începe cu visul unui sân care alăptează și se termină cu visul unei contopiri cu Dumnezeu. Între ele, rămâne visul frumos al iubirii.


Epoca putorilor

Îmi vine să strig, să strig cât pot de tare,
Să strig pentru că nu înțeleg.
Luptați măi oameni buni, luptați!
Luptați și voi, mă oameni răi,
Căci fără răul vostru, binele lor ar păli!

De ce vă uitați unii la alții ca niște tâmpiți,
Blocați într-un muc aruncat lângă gunoi?
Oameni buni, ridicați-l! Puneți-l în coș!
Oameni răi, dați-i cu șutul, aruncați altul! Faceți-vă treaba!

De ce stați oamenii buni? De ce stați ăia răi?
Nu fiți putori! Of.. oameni! Toți!
Căci nu, nici Dumnezeu n-o face binele.
Și nu, nici Dracu’ n-o să facă răul.


Despre multă vreme

Nu scriu impulsiv de obicei. De obicei.

„Aruncă-ţi pâinea ta pe ape. Şi după multă vreme o vei găsi iarăşi.”  Eclesiastul 11:1

Multă vreme am înțeles greșit versetul ăsta. Am crezut că 10 lei la colectă mi-ar aduce înapoi 100, de parcă eu aș fi fost un soi de cămătar de-al lui Dumnezeu și mi-aș permite să-i scriu Lui bilete la ordin. Întotdeauna am omis partea aia deranjantă a versetului – ”după multă vreme”.

Creștinismul nu promite că dacă ești om decent, o s-o duci bine pe pământ și nu promite nici un soi de echitate a universului.   Înainte de toate creștinismul demontează orice iluzie a decenței pe care crezi că o poți avea. O demontează pe drept. E ușor să te bați satisfăcut pe umăr după fiecare leu aruncat în scârbă unui amărât de pe stradă. O dată cu leul oferit, ne simțim obligați să-l și avertizăm pe amărât să nu cumva să-și cumpere țigări din banii ăia. De parcă am mai fi în ’95 când un pachet de Carpați costa 10 mii. Când nu te mai uiți la leul ăla și ai curajul să te uiți cinstit în oglindă, îți dai seama că decența e o iluzie.

Doar că asta e doar prima parte a creștinismului. Abia după spulberarea decenței intervine dragostea. După ce îți dai seama că ești un nenorocit înconjurat de oameni nenorociți, abia atunci îți dai seama că trebuie să-i iubești pe oameni. Nu să le numeri păcatele. Să-i iubești. Nici măcar să le dai sfaturi. Doar să-i iubești.  Despre asta e vorba în creștinism. Cum am ajuns noi la inchiziții,  moaște, baticuri, statute de credință de zeci de pagini, tratate întregi de definire a lucrurilor permise și nepermise sau catedrale de milioane de euro, nu mi s-a descoperit.

Mă rog, nu despre asta e vorba.  E vorba despre multă vreme.

Lucrurile se mișcă greu și necinstit. Pot să mă trezesc la 30 de ani că toate visele pe care mi le-am construit și pentru care am muncit ca un nebun câteodată, au fost degeaba.  Munca poate funcționa, dar poate la fel de bine să nu funcționeze.  Unii fac foamea 30 de ani să plătească o casă pe care o pierd in anul 29 că au întârziat o rată, alții câștigă casa duminica seara la loto. Unii învață 4 ani și citesc zeci de cărți să obțină un amărât de 7 la BAC, alții dau un telefon și iau 9 fără să se prezinte măcar.  E un destin pentru care trebuie să semnezi și oriîncontro încerci s-o iei, te lovești de el cum se lovește degetul mic de la picior de colțul de la șifonier.

Câteodată mă întreb dacă multă vreme  nu poate însemna și niciodată. 


Draft

Zic unii că noaptea e un sfetnic bun. Câteodată e adevărat. Cele mai bune idei nu prea vin pe lumină. Mă trezesc tot mai des la ore când noaptea stăpânește ca o regină pe culoarea ei,  tresărind entuziast că am găsit soluții la o probleme care mă bântuie de zile, săptămâni, sau chiar de luni întregi unele.  Deschid urgent laptopul, caut, mă joc cu exceluri, mă joc cu cuvinte, mă documentez, scriu.. și uit să mă culc înapoi. Mi-e frică să nu le pierd. Pentru că ideile venite noaptea au un termen de valabilitate groaznic de scurt. Dacă nu se simt iubite încă din primele momente, dispar de parcă nici n-au existat vreodată.

Am făcut o mulțime de greșeli în viața asta. Aș vrea să-mi pot atribui și eu teoria că – fără greșelile alea n-aș fi fost omul care sunt acum – de parcă aș fi ajuns acum la vreun soi de desăvârșire și tot universul ar fi complotat să mă formeze un mare erou care va schimba istoria. E o prostie. Omul care sunt astăzi ar fi putut lua decizii mai bune în anumite momente, decizii care m-ar fi făcut un om mai bun decât sunt astăzi.  Dar bineînțeles, încăpățânarea, orgoliul, curiozitatea, nu se împacă niciodată cu matematica, previzibilitatea sau rutina așa că suntem rezultatul scânteilor dintre idealurile ratate și realitățile visate.

Am avut în viața asta și lucruri care mi-au ieșit poate mai bine decât dacă le-aș fi calculat dinainte. Destinul a ținut cu mine de multe ori. Au apărut oportunități la care nu mi-aș fi permis nici să visez, am fost implicat în proiecte care m-au copleșit și de multe ori am reușit să construiesc lucruri mult peste capacitățile mele.  Acum un an și jumătate îmi scriam pe hârtie cam ce-ar trebui să realizez până la 30 de ani.  Mai sunt mai bine de 4 ani pâna acolo și deja am bifat aproape tot.

Nu privesc des în urmă. Când privesc și-mi amintesc de prostiile pe care le-am făcut, nu devin abătut și nu-mi număr regretele. Când îmi amintesc de lucrurile care mi-au ieșit, nu mă bat satisfăcut pe umăr. Știu că fără ajutorul lui Dumnezeu nu prea ar fi ieșit mare brânză.  La prezent nu privesc mai niciodată. Prezentul se întâmplă și atât.  Cel mai des mă trezesc proiectând un viitor, studiind perspective, căutând sens sau știu eu…  construind vise.  Visele sunt frumoase și drumul către ele e întotdeauna un traseu mai bun decât bătaia vântului.