Tag Archives: univers

Nepolar

”La Domnul găsesc scăpare! Cum puteţi să-mi spuneţi: „Fugi în munţii voştri, ca o pasăre”? ” Psalmii, 11:1

 Farmacia Non-Stop de la Crângași închide la 00:00. Pentru prima dată absurdul realității are mai mult sens decât cvasi-dimensionalitatea algoritmică a universului. Ora 00:00 ar trebui să fie atemporală.

 E o chestiune de transpunere, însă nu în stilul unui cod binar, ci într-o matematică simplă, rezervată unor formule banale a căror final ar trebui să tindă spre zero. Polaritatea evenimentelor, falsa lege a compensației și rațiunea unui pragmatism absurd, toate adunate trebuie să tindă spre zero. Tirania urgentului obliga rezolvarea elementelor imediat anterioare, însă asta e o matematică greșită, matematică ce dă întotdeauna impresia de dezechilibru, de restanțe necompensate și de imediatizare, omițand ansamblul ei.  

Factorii cheie, parantezele ecuației, decid cât conteaza individualitatea fiecărui element și cât influențează ansamblul. Dacă am fi mai atenți la paranteze, poate am reuși să iertăm mai ușor. Nu totul trebuie să se compenseze. De obicei iertarea e oferită în schimbul cererii ei (asta dacă există umbre de vinovăție în suflet).  E ușor pentru oameni imperfecți să ierte imperfecțiunea. Asta în cvasi-dimensionalitatea algoritmică. În absurdul realității, cu cât ești mai vinovat, cu atât ești mai neiertător. În același absurd lucrează totuși și Dumnezeu care iartă fără să fi experimentat vinovăția.

Anunțuri

Punct si de la capat

Toţi am început cu o poveste. La început era dulapul cu jucării unde ne construiam baza. Acolo era lumea noastră în care noi eram eroii.  După un timp venea mama şi ne spunea că-i gata cu baza. Treceam la povestea de sub pătură. Aia o cream noi. Veneau pe rând omuleţii din iarbă care ne cereau ajutor. Eroii eram tot noi. Întotdeauna reuşeam să-i salvăm.  Seară de seară povestea mergea mai departe. După povestea de sub pătură urma o altă poveste. Aia pe care o visam. Acolo era o maimuţă care se plimba cu autobuzul. Stătea în picioare şi se ţinea de bară. Nu mi-era frică. Era doar o maimuţă ciudată.

Timpul a trecut şi a trebuit să mergem în lagărul de distrugere al fericirii pentru copii. Am început cu o poveste de bun venit. Era o poveste urâtă care ne-a făcut să plângem: A murit Luchi. Nimeni nu voia să moară Luchi. Atunci a fost începutul sfârşitului poveştilor.  Poveştile din dulapul cu jucării au fost înlocuite de ore în care desenam bastonaşe. Sub pătură, n-am mai putut salva omuleţii din iarbă. Înlocuisem povestea cu scenele groază din lagăr. Încetul cu încetul şi maimuţa din autobuz a dispărut.  Poveştile se terminaseră şi parcă ne degradam tot mai tare. Acum, în locul dulapului cu jucării stătea un birou trist plin cu proiecte neterminate, împrăştiate pe el. Poveştile spuse noaptea acum erau înlocuite cu şedinţe de raportare a codurilor CAEN potrivite pentru firmă şi brain-storminguri nocturne pentru alegerea numelui firmei.  Nu mai conta că era 6 dimineaţa, 12 noaptea sau 3 amiaza. Era cert că poveştile fuseseră înlocuite cu o lume în care nu mai eram noi eroi ci noi eram cei care trebuiau salvaţi.

Din când în când mai încerc să rescriu poveştile pierdute pe băncile măzgâlite în lagăre. Încep frumos, apoi deodată sunt nevoit să pun punct. O iau de la capăt, apoi punctul iar îşi cere dreptul. Nu renunţ. După fiecare punct încep iar. Poate de data asta dăm de capătul potrivit şi reuşim să găsim povestea aia care începe frumos şi rămâne deschisă.

Poate deja am gasit-o şi mai trebuie doar lupta aia pentru ea, pentru poveste.