Tag Archives: studentie

Banii care îți rămân

În 2009 m-am trezit îmbrăcat cu primii mei pantaloni de stofă (pe care dădusem 300 de lei) (300 de lei !!! – împrumutați, evident ), încălțat cu pantofii mei vechi de 4 ani și cu o cămașă care după scurt timp s-a stins din viață în mașina de spălat,  în Anglia la o conferință a oamenilor de Resurse Umane. Nu eram manager. Nici vorbă. Eram mai degrabă un copil speriat în primul an de facultate, care ieșea din țară pentru prima dată, însoțitor pentru cine-mi era șef la momentul respectiv.

Într-o seară am rămas la cină (da cină, pentru că acolo mâncam de 3 ori pe zi ! ) cu participanții și am asistat la niște discuții care îmi dădeau amețeli. Subiectul principal era: în ce ne investim economiile personale (jumătatea aia de salariu care nu ne trebuie). Am auzit acolo de angajați care investesc în imobiliare, care joacă la bursă, care văd câte 5-6 capitale pe an. Ce mă amețea cel mai mult e că atitudinea din discuții nu era una snoabă, ci una relaxată, de o normalitate care mă buimăcea de tot. Fiecare răspuns al lor era ca un pumn direct în moaca mea de om născut flămând. M-au întrebat și pe mine. Eram deja roșu, transpirat, cu mânicile suflecate, uitându-mă la oamenii care-și tăiau felia de pâine cu furculița și cu cuțitul, mânios pe viață, invidios, simțindu-mă de-a dreptul jefuit de șefi, de stat, de toată lumea. Toate frustrările mele fierbeau ca un vulcan care nu mai putea ține în el.

Mi-am amintit imediat de gândacii cu care împărțeam camera de acasă și de baia comună care avea un celofan în loc de ușă. Nu puteam uita dușul care era mai mult ca o sală de așteptare pentru apa caldă. Când abandonai așteptarea și te hotărai să iei viața în piept, după ce te terminai de spălat cu apă rece, ultima picătură care curgea din furtunul ăla cu capul strâns era apa caldă.  Mi-am amintit de absolut fiecare ultima săptămână de dinainte de salariu, când rămâneam fără miros de bani și trebuia să renunț la covrigul de dimineața și sandwichul de seară, mâncând doar la prânz (pe datorie), de restanțele de 3-4 luni de la cămin, de dulapul de haine – cu cele două tricouri (unul rupt, altul decolorat), o singură pereche de pantaloni (cu două numere mai mare) și o pereche de adidași – sfâșiată de-a dreptul. Mi-am amintit de fluturașul de salariu care zbura și dispărea ca un ninja după ce aruncă niște praf. Îmi și spuneam că mai bine nu l-ar mai printa pe hârtie, ci mi-ar da mie banii de print, să fie salariul mai mare.  Mi-am amintit de patul fără lenjerie, de școala neplătită, de nunta de peste 2 săptămâni, de internetul tăiat, de noua rată, deja restantă, de dinții cariați și datoriile care mă înghițeau încet încet ca o mlaștină.  Eram un administrator oribil. Dar când ai de administrat un salariu care ți-ar ajunge pentru facturi, chirie și o parte din abonamente, rămânand să mănânci, să-ți plătești școala, să te îmbraci și să mai ai și bani de un film (ipotetic vorbind) – din bonurile de masă – trebuie să fii artist. Eu nu-s.

Cine nu cunoaște frustrarea legată de foamea și mizeria anilor petrecuți în cămin a sărit o etapă esențială a vieții de român. Doar că eu lucram, deci aveam poate bugetul cel mai mare din camera aia mizerabilă în care locuiau 4 flămânzi cu vasele nespălate, pentru a păstra măcar mirosul mâncării.

Am răspuns timid, încercat de o stare de nebunie în care râsul se amestecă cu plânsul, dar cu o inspirație nesperată (sic!), că deocamdată investesc în studii.

Reclame

O portocala, un cantec si-o viata

Merg pe strada. O văd iar pe tanti aia homeless care dansa cu o luna în urma, învârtind umbrela. De data asta dormea la marginea unui drum. Bineînțeles că trec pe lângă ea ca și cum n-aș vedea-o. Mă gândesc doar că viața asta nu-i chiar așa grea cum spun unii și nici așa ușoară cum credem noi că e a altora.

Sunt multe feluri de vieți. Pe de o parte mă gândesc la copiii pe care i-am văzut internați la Siret (un fel de Bălăceanca), copii cu deficiențe mentale. Se bucurau mult când treceam pe acolo. Multora din ei trebuia să le desfacem noi portocalele, că altfel le mâncau cu tot cu coajă. Abia așteptau să începem programul artistic, să cânte cu noi „Am o inimă micuță” sau „Taie scara lui Satana”. Astea erau bucuriile lor. Nu școală, nu planuri de viitor, nu familie.. o portocală și un cântec.

Sunt pe de altă parte oamenii pe care la început i-am privit cu o oarecare invidie. Am trăit cea mai mare parte a vieții in Suceava, unde cei mai mulți din tinerii care terminau 8-12 clase plecau ba la o căpșună, ba la o faianță, după granițe și se întorceau verile în țară, furau ochii fetelor frumoase cu mașinile lor, după care plecau din nou, oameni care acum au case construite in 4-5 ani, case pentru care eu, după ce îmi termin și a doua facultate ar trebui să muncesc angajat vreo 30 de ani. Viața lor am privit-o întotdeauna ca simplă, cu un scop precis – bani cât să trăiască bine și o femeie frumoasă lângă ei care să le facă copii frumoși. Fără multă bătaie de cap, cu rezultate faine.

Am venit în București și am întâlnit cealaltă categorie de oameni. Oamenii care se îndreaptă încet spre un viitor trist, viitor care și-l fac cu mâna lor din păcate. Îmi amintesc de un prieten care, după ce a tocat banii părinților 4 ani de zile, pe o facultate la care mai mult n-a fost, acum, după ce s-a lăsat de facultate, împarte pliante să-și poată plăti berea de vineri seara și zacusca din restul săptămânii. Nu-s toți așa. Restul, încearcă să se bucure de studenție sperând că diploma de la final va fi de ajuns pentru a construi un viitor promițător. Statisticile nu-i avantajează aici. Unii au șansă și reușesc să construiască ceva, alții, din nefericire, după facultate ajung să vândă în piață, sperând că acesta e doar un capitol, capitol care durează deja de ceva ani. Ei sunt plătitorii ratelor la LCD-uri sau altor lucruri care nu fac decât să contureze și mai bine o viață mediocră vorbind social și economic. Probabil greșeala lor a fost că nu au plecat în Italia când au avut ocazia.

Mai sunt oamenii pe care i-am văzut pasionați. Pe ei sunt eu invidios. Oamenii ăștia au o direcție sigură. Îl văd pe Marius, care, când am o problemă de IT, nu se lasă până nu-mi dă o soluție, îl văd pe Ovidiu, care, să-și poată plăti conservatorul în Viena, a lucrat câte 16 ore pe zi, pentru ca acum să poată studia 5 ore în fiecare zi, îl văd pe Vali, care deși e student, în entuziasmul lui pentru medicină întreabă doctorul cu care face practică – „ce facem domnul doctor? îl operăm sau nu-l operăm?” și îl văd și pe Ionuț, care de la 12 ani, de când a câștigat concursul de karting pe toată Moldova, acum e cel mai bun mecanic pe care-l știu și întotdeauna îmi vorbește cu pasiune despre motoare, capacități, funcționalități, chiar dacă nu pricep mare lucru de acolo. Sunt oameni care și-au trasat o direcție și au mers pe ea sau încă merg. Îmi place să-mi imaginez viitorul lor. Nu pot să mi-i imaginez plictisiți de ce fac nici peste 30 de ani. Oamenii ăștia dacă plătesc rate, le plătesc la un laptop peformant care-i ajută să fie și mai buni în informatică, la un clarinet care sună mai bine decât ăla vechi sau la o mașină care are cu 20 de cai în plus față de aia dinainte.  Nu știu dacă la asta se referea Chirilă când a cântat despre „fericirea în rate”, însă ăștia-s oamenii pe care mi-i pot imagina cel mai ușor fericiți.

Eu recunosc că nu vreau lucruri complicate de la viață. Vreau un job bun care să mă facă să mă simt împlinit intelectual, social și material, vreau o femeie frumoasă care să mă iubească, toate alături de un caracter frumos. Partea cea mai bună e că lucrurile astea 3 nu-s condiționate unul de altul, așa că n-am de ce să nu fiu optimist.  De partea cu jobul și nevasta în mare parte se ocupă Dumnezeu. Cu caracterul – Doamne-ajuta!

 


Anul 2

Maine incep anul 2 la facultati. Nu pot decat sa ma gandesc la ce repede trece timpul, si mi-e groaza de momentul ala cand voi termina anul 4 si va trebui sa iau decizia aia grea.. Bun, am terminat facultatea.. acum ce fac?

Inca mai povestesc cu prietenii de prostiile din liceu, si parca ma trezesc din povestile astea si sunt tot mai departe de ele.   Trebuie sa le dau continuitate.. Am nevoie sa creez povesti noi.