Tag Archives: sistem

Cuvinte prea mari (1)

„Încearcă din răsputeri să construiască. Pune suflet în ceea ce face şi se vede. Atunci îl vezi entuziast, ai cu cine vorbi.  După o perioadă, fără absolut nici un motiv vizibil, îl vezi cum dărâmă tot ce a construit. Se închide în el şi atunci ştii că trebuie să-l laşi în pace.  După un timp se apucă iarăşi să construiască. Şi iar începe, iar entuziast, apoi iar dărâmă. Încerc să înţeleg de ce o face, dar nu reuşesc.”    (Cornel)

„L-am văzut cum se apropie de oameni. E acolo pentru ei întotdeauna. Aproape că nu ştie să spună nu. Oamenii încearcă să se apropie de el, încetul cu încetul. El îi priveşte, dar se îndepărtează de ei. Nu ştiu de ce face aşa. Pur şi simplu, în momentul în care cineva începe să ţină la el, face tot posibilul să-l îndepărteze. N-are nici un sens.”  (Esty)

„L-am văzut întotdeauna înconjurat de oameni. Era nevoie de un simplu telefon şi aduna instant o gaşcă lângă el. Avea mulţi prieteni şi întotdeauna ceva de spus între ei; capabil de lucruri extraordinare. I-am propus să lucreze cu mine pentru că are un potenţial pe care mi se pare că-l iroseşte. A refuzat încrederea pe care i-o acord pentru a rămâne la o banalitate – să stea la proiector. Nu înţeleg de ce o face, însă e alegerea lui.” (Corneliu)

„Nu prea ştiam cine e la început. Avea rucsacul în spate, blugi, adidaşi, nimic prin care să-mi atragă atenţia. Mi-am închipuit că e băiatul ăla care sparge seminţe în faţa blocului şi pierde vremea cu jocuri pe calculator sau ştiu eu ce alte activităţi.  După ce am vorbit cu el, nu mi-a venit să cred. Adică e mic, are abia 22 de ani, însă promite multe. Întotdeauna îl văd că vine cu idei, însă nu înţeleg de ce nu se zbate să şi facă ceva cu ideile astea. E o risipă de talent.”  (Gabi)

„Era mic. Clasa a noua. Îl vedeam dornic să facă schimbări. Voia să se bată cu sistemul. Am ştiut de la început că nu va câştiga, însă nu i-am spus-o niciodată. Am vrut să-l las să lupte şi l-am încurajat. Trebuia să se înveţe cu lupta. De fiecare dată când pierdea câte o luptă venea la mine şi mă întreba ce să facă. Nu ştiu dacă ce-a avut el a fost ambiţie sau încăpăţânare. N-a câştigat nici o luptă, însă n-a renunţat nici o clipa.  A fost un moment, deodată. Nu ştiu ce s-a întâmplat, ce s-a schimbat. Mi-a spus că vrea să se retragă. I-am respectat decizia. Au trecut ani de zile şi încă îl aştept să revină. Poate să facă lucruri mari şi ştiu că vrea lucrul ăsta. Nu ştiu ce-l reţine. Încerc să regăsesc luptătorul de atunci, însă mă lovesc de altceva. Nu e comoditate, nu e lipsă de interes. E altceva, dar nu reuşesc să-mi dau seama ce. Nu înţeleg, dar încă sper.” (Nicu)

– va urma –


Cand viata omoara viata

Viata incepe simplu.  Cu un drum de la spital spre casa – Cred ca ala e singurul drum spre mai bine din toata viata. Mergi acasa, stai o zi, apoi te ia mama deoparte si iti spune – „De maine nu mai poti face ce vrei tu pentru ca trebuie sa mergi la gradinita.. de maine incepi viata asa cum trebuie” . Te sperii putin, dar ce sa-i faci?  Dupa o alta zi te ia tata deoparte si iti spune ceva ce te sperie si mai mult: „Gata cu jucariile, de maine mergi la scoala. De maine incepi si tu sa vezi ce-i viata, ce inseamna sa ai responsabilitati„.  Mergi o zi la scoala, apoi te iau din nou ai tai deoparte si-ti spun: „Gata cu joaca Ionut, de maine trebuie sa mergi la liceu. Pana acum a fost cum a fost, dar de maine intri sanatos in viata. Deja incepi sa te profilezi pe ce urmeaza sa lucrezi, asa ca ai grija„.  Urmatoarea zi gasesti pe mama si pe tata la usa cu o valiza pe care ti-o pun in mana si iti zic:”Ionut, de azi intri sanatos in viata – mergi la facultate.  O sa vezi ce inseamna cu adevarat viata, ce inseamna sa fii de capul tau, ce inseamna sa fii responsabil. De maine incepe viata„.   Urmatoarea zi mergi spre camera de camin si o gasesti incuiata. Te intorci si il gasesti in spatele tau pe decan. Tine o hartie in mana. Iti spune ca asta a fost si cu facultatea.  „De acum incepi viata, trebuie sa te angajezi„. Te sperii putin pentru ca e prima data cand iti spune altcineva decat mama sau tata ca trebuie sa incepi viata.  Te duci si te angajezi.  Crezi ca daca te angajezi o sa ai bani, dar iti dai seama ca in viata nu e asa.  Urmatoarea zi te trezesti in biserica spunand un „da” aproape inconstient. Ti se spune ceva de un drum nou, ca de fapt abia acum incepi viata cu adevarat.  Dupa ce mai trece o zi apare un copil si doctorul iti spune ca pana acum a fost joaca, ca de acum incepe viata, ca tot ce faci trebuie sa fie legat de copil.  Trece inca o zi si la serviciu te trezesti ca te cheama la departamentul de resurse umane si iti pune un dosar in mana.  Iti zice ca esti pensionar.  Te intalnesti pe drum cu un nene mai carunt care te vede cu dosarul in mana.. iti zice parca in soapta  -„cam asta a fost viata„.

In momentul ala iti dai seama ca ti-ai planificat altfel viata, ca ti-o imaginai altfel.  Iti placea sa canti, sa te plimbi, voiai sa vezi Parisul, sa faci surfing in ocean,  visai sa mergi la un concert in Viena, sa vezi un meci in Anglia, visai sa te plimbi cu balonul deasupra morilor de vant in Olanda,  sa te arunci cu parasuta de la 2000 de metri,  voiai sa vezi jungla de pe malul Amazonului, sa vezi un rasarit de soare pe plaja din Miami si sa schiezi pe Alpii din Elvetia.  Te gandeai ca va veni si momentul cand sa le faci si nu-ti imaginai ca trebuia sa fii mai atent si ca daca n-ai avut ocazia sa faci toate lucrurile astea, trebuia sa-ti creezi ocazia, insa te-ai lasat purtat de viata si.. viata a omorat viata, pentru ca asa se intampla.. Cateodata viata omoara viata.

Unde-oi fi pus lista cu lucruri pe care vreau sa le fac in viata?  O fi ceva bifat pe acolo?


Munca la negru

Hai ca voiam s-o zic de multa vreme.

Au facut cei de la realitatea la un moment dat un reportaj cu o tanti care avea o pensie ceva mai modesta. Cand zic modesta ma refer la 4 lei, daca imi amintesc bine.Am vazut filmuletul publicat pe un blog, nici nu mai stiu care si bineinteles reactiile comentatorilor. Ca asa ceva e inadmisibil, ca statul e magar, ca dupa ce a muncit o viata are o pensie cu care abia isi cumpara 2 paini, ca Boc, ca Basescu, etc.

Situatia nu-i una fericita, intr-adevar si daca ma intrebati pe mine veti vedea ca eu NU cred ca barbatul si femeia ar trebui sa aiba acelasi statut cand e vorba de pensioare , ci cred ca femeia ar trebui sa se pensioneze mai repede si sa aiba un minim de pensie garantat.

Cu toate astea, sistemul la noi in tara e altfel. Adica trebuie ca minim 35 de ani sa tii in carca 1.3 batrani, adica sa le platesti pensia,  ca apoi, dupa astia 35 de ani sa iti calculeze ei o pensie in functie de numarul de ani lucrati, de salariul pe care l-ai avut si bineinteles de valoarea unui punct de pensie atunci, care bineinteles se calculeaza in functie de cati oameni cotizeaza la momentul respectiv.  Sa nu vorbim de „incontestabilitatea” sistemului.  Vorbim de tanti cu pensia de 4 lei care a muncit o viata pentru banii astia.  Cum e posibil ca ea sa aiba o pensie atat de mica?

Poi e simplu.  Muncesti o viata ocolind legile statului. Nu platesti impozite, nu platesti cotizatii ci tot ce produci ramane la tine.  Se cheama munca la negru.   Cand muncesti o viata la negru trebuie sa fii constient ca daca nu platesti aia 0,5% la somaj, n-ai sa primesti somaj, daca nu platesti cei 5,5% la sanatate, daca te imbolnavesti esti de capul tau,  daca nu platesti cei 10,5% la CAS n-o sa primesti pensie.  Punct. Mi se pare simplu si aproape cinstit. In momentul in care statul te face constient de lucrurile astea si tu continui sa lucrezi fara o carte de munca nu inteleg de ce trebuie sa mai vina realitatea la tine in curte sa te intrebe cu ce bani iti cumperi mancare.

Stiu ca vin argumentele alea menite sa atinga la sentiment ca omul e sarac si n-are cu ce plati taxe, ca statul ia prea multi bani de la oameni, etc.   Acum, cu toata lipsa de sensibilitate o spun:  frate, daca vrei sa mergi in Italia, sa muncesti 15 ani acolo fara sa cotizezi cu nimic aici, daca vrei sa muncesti numai la negru ca sa nu dai din „banii tai” statului, in momentul in care faci 65 de ani sa nu te plangi ca mori de foame pentru ca ti-ai facut-o cu mana ta. Punct!


Mersul pe jos copilasi – in stil romanesc

Am fost aseara sa-l iau pe Cipri de la gara si, bineinteles, trenul a intarziat cam 70 de minute.  Am zis ca pentru ruta Cluj- Bucuresti intarzierea de 70 de minute e mica, tinand cont de experientele trecute pe ruta asta cu intarzieri de 4-5, chiar 12 ore.   Noi traim in Romania cu deviza, nu-ti convin serviciile, du-te cu masina ta sau pe jos. Nu te obliga nimeni sa mergi cu trenul.   Nu-i nici asta o problema ca doar ne-am obisnuit.  Din cauza asta  vine tanti de la terasa si imi trage scaunul de sub picior de parca as fi fiu-su nu un client care contribuie la plata salariului ei.  Sa nu redeschidem subiectul.

Problema mea e alta.   Trenul trebuia sa ajunga in statie la ora 22:55. Asta insemna ca prindeam un metrou sa merg acasa.  Trenul ajunge in gara la 00:05. N-am mai prins nici metrou, nici autobuz, la care aveam abonament si nu trebuia sa platesc nimic, deci, am fost obligat sa iau un taxi pe care nu l-am luat. Nenea taximetristul mi-a cerut pentru un drum de la gara pana in lujerului 20 de lei. Am zis, nu mersi, merg pe jos.    Deci pentru intarzierea CFR-ului de 70 de minute Cipri trebuie sa plateasca 20 de lei in plus sau sa mearga 5-6 km pe jos cu bagajul dupa el.  Pentru 20 de lei sa zicem ca muncesc 3 ore, deci intarzierea CFR practic a fost de 4 ore si 10 minute, sau daca sunt mai zgarcit si aleg sa merg pe jos, intarzierea a fost de 2 ore jumatate cu tot cu drumul pana acasa.     Multumim Romanica!

Probabil si sistemul asta de transporturi e doar un alt sistem care face din noi victimele lui si pentru care nu-i tras nimeni la raspundere.   Ce putem noi face? Putem inghiti in sec, putem scrie pe blog si face o rugaciune. Altceva, nu prea vad.


Ziua 2 – Castelul Peles

Azi parerea lui Ovidiu, care anul asta va trebui sa decida cat de luminos va fi viitorul lui si care facultate o sa-l ajute sa se imbogateasca in minunata noastra patrie. 

Astazi am avut o mica disputa cu profesoara de istorie referitoare la donatia retrocedarea Castelului Peles catre fostul, repet fostul rege al Romaniei Mihai . Eu eram in opozitie, ea era pro. Sustineam ca nu e normal ca un castel construit din banii publici sa fie „donat” fostului rege doar pentru ca a fost construit la cererea dansului, dar nu si din banii dansului..Ar trebui sa donam Casa Poporului rusilor, doar e construita de comunisti?!  Liderii au fost mereu niste „curve” politice..cand cu aliatii, cand cu fascistii..doar sa exploateze, sa profite.

Ce viitor poate avea un elev, cand sistemul nu vrea decat sa te exploateze apoi sa’ti dea cu sutul in fund. Sa se foloseasca de tine apoi sa iti inchida gura cu 2 kg de faina la alegeri..Viitor? Nu mai cred in redresarea Romaniei, nici chiar o revolutie nu ar putea realiza asta. Conform regimului prezent si in mod sigur si viitor voi termina liceul, voi face o facultate, voi avea apoi salar de 500e, muncesc pentru un apartament vreo 50 de ani, apoi cand sa ma mut in el mor de batranete. Viitorul e mult prea precar, mai bine traiesc in prezent, eternul prezent.Nu e o lasitate, pur si simplu nu poti schimba asta, Romania e incurabila.