Tag Archives: serviciu

Despre oportunități

Probabil una din foarte puținele oportunități care ni se oferă în viață, necondiționat, fără interese ezoterice (dacă mi se permite asocierea), care pur și simplu ni se oferă – este oportunitatea de a ne naște.  Din momentul ăla, fiecare oportunitate începe să îmbrace tot felul de forme, tot felul de ambalaje, până ajunge să se demaște într-un interes sau într-o obligație. Nimic nou. Toți învățăm asta la un moment dat.  Aproape toți. Mai există oameni care trăiesc visul drumurilor fără gropi.

Oportunitatea de a merge la școală, de a învăța lucruri s-a dovedit a fi mai târziu un pretext pentru o notă de plată fantastic de mare.  Oportunitatea unui serviciu aparent bun s-a dovedit a fi nimic altceva decât oportunitatea de a fi exploatat. Și dacă în relativismul aprecierilor, perspectiva asta ar fi una demnă de luat în considerare, se mai merită? Răspunsul popular, normal și la modă e că – depinde.  Dar, în cazul în care nu se merită, ai de ales?

Nu-mi propun să forțez un răspuns generalizat. N-am nici măcar unul particular, care să-mi folosească mie.  Cu toate astea, încep să recunosc tot mai ușor momentul în care prețul primit pentru oportunitate devine prea mic. Mersul lucrurilor obligă la semnarea unui contract cu valoare perisabilă, dar când degradarea valorii ajunge vizibilă, mai rămâne și altceva de făcut în afara evidentului?

Mă gândesc la oportunități. Mă gândesc să-mi retrag răspunsul pe care l-am dat mereu întrebării dacă nu cumva plec și eu.  Mă mai gândesc și că n-am fost niciodată omul drumului fără gropi.  Stelele mele mai degrabă mi-au săpat gropile și mi-au pus bolovanii scoși din ele în spate.  Bine, exagerez puțin, însă consider tot mai mult biletul ăla de avion..

Anunțuri

Claustrofobia

Buna seara. Numele meu este… Nu conteaza.

Dimineata ma trezesc de 3 ori. Prima data la 08:00 – opresc alarma. Apoi la 08:03 – opresc alarma. Apoi la 08:30 cand incep brusc sa alerg prin casa. Niciodata nu-mi gasesc sosetele. La 08:47 ies pe usa si pornesc spre metrou.  Primii 200 de metri ma gandesc daca voi manca. Pot sa-mi iau un sandwich sau niste strudele de la Giorgi. Cand reusesc sa ma hotarasc e deja prea tarziu. Sunt pe peron.

Primul metrou e aglomerat asa ca il astept pe urmatorul. Sunt claustrofob; sau agorafob; sau ambele combinate. Cert e ca nu reactionez bine in spatiile mici si aglomerate. Vine al doilea metrou si asta e mai aglomerat decat cel de dinainte. Trebuie sa ma urc, altfel intarzii. Se apride beculetul rosu, se aude vocea metroului si se inchid usile. Reusesc sa ma prind cu mana de o bucatica din bara de aluminiu de langa usa. Ating din greseala un baiat pe mana. Imi cer scuze sperand sa nu-si imagineze ca am facut-o intentionat. Incerc sa-mi scot cartea din geanta si o deschid unde are semnul. Imi calculez repede in minte cate pagini vreau sa citesc pana la Pipera. Sunt 6 statii. Daca e asa de aglomerat si de la Victoriei n-apuc sa citesc mai mult de 5 pagini.
Citesc titlul capitolului 41. Don Quijote e lung cat o telenovela. In timp ce citesc despre cum se lasa noaptea si Sancho asteapta calul de lemn cu un cui infipt in frunte si Don Quijote incepe sa se plimbe agitat dintr-o parte in alta, metroul franeaza brusc intre Crangasi si Basarab.
N-a mers nici jumatate de statie. Incerc sa ma concentrez in continuare la carte. N-am cum. Se aud oftaturi, fosneli, comentarii. Oamenii incearca sa se repuna in pozitia de echilibru si se creaza o agitatie care imi face inima sa bata din ce in ce mai tare. Imi pun muzica. Un zgomot in plus mai rau face. Imi dau imediat castile jos si las situatia sa fie dramatizata doar muzica sugrumata prin castile celui de langa mine. Imaginatia continua cu un scenariul de groaza. Imi imaginez panica celor din jur in caz ca vine un metrou de pe contra-sens si se izbeste in noi. Ma panichez si eu, insa nu de metroul care va face praf un vagon si jumatate si care va omori vreo 200 de oameni. Ma panichez cand imi imaginez panica celor de langa mine. Respiratia mi se aude mai tare si mai des. Incerc sa ma controlez. Inspir pe gura, expir pe nas. Imi numar fiecare respiratie. Nu functioneaza nici asta. Fixez repede cea mai frumoasa fata din campul vizual si ma asigur ca si ea se uita la mine. Zambesc eroic de parca totul e in regula. Stiu ca pe ea o voi salva a doua. Bineinteles ca prima data e femeia insarcinata care e asezata langa bara de care ma sprijin eu. Si ea e draguta. Sper sa nu pateasca nimic copilasul ei. Dupa ea urmeaza fata careia i-am zambit. Sunt necinstit.
Metroul scoate sunetul ala ciudat de dinainte sa plece. Isi ia avant si dupa trei secunde se opreste brusc. Din nou oftez adanc, imi tin aerul in piept 3 secunde si il expir usor si foarte silentios. Ma uit din nou la ea. Mi-a simtit panica mai ceva decat ar fi facut-o un caine din aeroport. Imi zambeste incurajator, lucru care ma jeneaza, insa in acelasi timp ma linisteste teribil. E ca un pact pe care-l facem fara sa ne vorbim. Ea ma salveaza acum, eu o salvez dupa ce se izbeste metroul celalalt in noi. Acum mi se pare mai cinstit.

Magia se rupe cand metroul pleaca din nou. Ajungem la Victoriei. Ea urca pe scarile normale eu o iau pe alea rulante.

Apare calul cu cuiul infipt in frunte. Ma uit in spate, dar nu se mai vede.


Imblanzirea ciorii

În ultima perioada am făcut din blogul ăsta mai mult un jurnal personal și nu cred că-i ceva rău.

Au fost două săptămâni extraordinar de ciudate. M-am simțit în toate felurile. După ce mi-am depus demisia, am simțit că am investit 3 ani și jumătate în nimic, pentru că la sfârșitul acestei perioade nu doar ca n-am avut parte de nici un fel de recunoștință, m-am simțit aproape alungat. Însă, it’s just business.

M-am văzut exact în aceași poziție din febuarie 2008, când cu o geantă în mână și bani cât să nu mor de foame o lună, am pornit spre nicăieri și am ajuns la București. Acum, m-am văzut într-o cameră unde-s restant cu chiria de două luni, m-am văzut fără banii aia pe care-i aveam acum aproape 4 ani în mână, însă a fost pentru prima dată după mulți ani când m-am simțit liber.

Nu știu ce să scriu și cum să continui. Unii din voi faceți mișto de „corporație”, alții încercați și acum să mă convingeți am sunt pe un drum greșit și trebuie să mă angajez. Sincer, sunt mai nesigur pe mine decât am fost întotdeauna. Mă uit la pereți până spre dimineață, când reușesc sa adorm pentru 3-4 ore. Unii spun că am slăbit. Nu-i de la mâncare. E mai complicat acum, însă e pâinea neagră despre care vorbeam acum două săptămâni, e perioada când cioara se zbate în mâinile mele și eu mă străduiesc s-o apuc mai bine.

Întrebați-mă peste 2 luni dacă m-am împrietenit cu cioara. Dacă nu m-am împrietenit, atunci e posibil să o fi luat pe un drum greșit. Însă, dacă reușim să ne împrietenim, atunci în mod sigur drumul pe care am luat-o nu e bun, e cel mai bun. Până acum suntem în grafic. Până atunci, mâncăm pâine neagră și încercăm să îmblânzim cioara.


Cioara

Acum, când scriu mai rar, de fiecare data înainte să încep o poveste nouă, lecturez cel puţin 5-6 din ultimele articole de pe blog.  Aproape că nici nu mai recunosc problemele alea.

Câteodată mă simţeam singur. Acum însă, am multă lume lângă mine şi nu orice fel de lume, ci lume bună.

Alte dăţi mă luptam cu mine însumi spre a deveni mai bun, mai educat, mai modest, mai creştin.  Sunt departe de perfecţiune şi departe de omul care mi-aş fi dorit să devin, însă sunt departe şi de omul care aş fi fost dacă nu m-aş fi luptat; şi asta îmi dă o oarecare satisfacţie.  Nu ştiu dacă-i o plafonare sau o pauză a luptei acum, însă am tras o oarecare liniuţă de moment şi acum încerc să vădF ce pot realiza cu omul care m-am luptat atât timp să devin.

Nu mă mai simt plafonat social şi încep să văd un orizont, un viitor şi ăsta-i un lucru care mă linişteşte teribil. Munca despre care îmi povesteau şi Cristi şi unchiul Emil atât de mult se pare că are o valoare ce depăşeşte cu mult fluturaşii de salariu.  Are o valoare socială aproape inestimabilă. Mi-am dat seama că dacă muncesc în timp ce lumea joaca war-craft şi se uită la seriale, am mari şanse ca peste 5 ani să nu mai plătesc ratele pe care le plătesc ei acum.  Mă motivează enorm lucrul ăsta.

Sunt oarecum stresat în perioada asta, însă un fel de stres bun.  Simt că am terminat de scris un capitol din viaţa mea şi e timpul să merg mai departe.  Ar trebui să renunţ la o pâine sigură pe şansa unei bucăţi de carne cândva. Mi-e groaznic de frică să o fac, şi nu din cauză că mi-ar fi frică de eşec sau de pâine uscată ci din cauză că lumea din jurul meu îmi spune să stau liniştit, să nu mă arunc.  La nivel teoretic conştientizez oarecum consecinţele unui eventual eşec. Ar fi destul de urât pentru că n-am pe nimeni în spate care să mă susţină. Partea bună e că asta mă va face să dau tot ce am, să lupt cu toate armele. De cealaltă parte, dacă o dau în bară ar însemna să pornesc iar de la zero pe drumul pe care am plecat acum aproape 4 ani, doar că acum cu multe lecţii învăţate.  M-ar ajuta enorm acum să vină la mine cineva care să-mi spună că voi reuşi pentru că el a reuşit şi a văzut pe pielea lui că e posibil.  Acum trăiesc cu impresia că-s singurul din univers care aruncă vrabia din mână pe cioara de pe gard pentru că, deşi văd mulţi oameni cu ciori în mână, stau cu impresia că ciorile lor n-au fost niciodată pe un gard, ci întotdeauna le-au avut în mână.  Mi-e frică să nu fie o decizie luată înainte de vreme influenţată doar de dorinţa mea bolnavă de independenţă totală sau poate un snobism prostesc.  Mi-e frică de foarte multe lucruri, însă dacă e să aleg între ceva şi totul sau nimic, atunci aleg ce-am ales toată viaţa mea de până acum – totul sau nimic şi fie ce-o fi, vreau să cred că sunt un supravieţuitor şi pot trăi bine cu nimic dacă ştiu că am dat tot ce-am avut pentru a avea totul.

N-am luat decizii finale. Încă meditez, încă mă gândesc la ce îmi spun oamenii şi încă pun în balanţă opţiunile. Dacă peste două săptămâni voi mânca aceeaşi pâine, înseamnă ca frica va fi învins, însă dacă pâinea va fi mai neagră, înseamnă ca voi fi pe drumul cel bun.


Viata intr-un pas simplu

Delia s-a gândit că ma plictisesc şi mi-a dat de treabă.  Viaţa mea în 7 paşi.

Dacă aş fi fost întrebat acum 2 ani de exemplu ce vreau de la viaţă, ştiam cu precizie ce voi face în urmatorii 124 de ani după care ce culoare va avea sicriul meu.  Om simplu – voiam să fiu şef la firma mea, voiam o nevastă frumoasă, o maşină şi o casă elegantă şi bineînţeles să pot cânta în propriul meu studio.  Nici prea puţin, nici prea puţin (sic!).  Lucrurile s-au mai schimbat puţin de atunci pentru că am înţeles (cu greu) un lucru – cu cât mă zbat mai mult să obţin toate lucrurile astea care am impresia că mă vor face fericit, cu atât mai nefericit sunt şi cu atât mă depărtez mai mult de ele; dacă totuşi reuşesc să le obţin, îmi dau seama că nu mă pot bucura de ele. A fost un efort nemeritat de mare pentru obţinerea lor.

Este un verset în Biblie –  „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” – Matei 6:33.  Ei bine, oricât de utopic, idealist, lipsit de orice substanţă şi rupt de realitate asta ar suna versetul ăsta am curajul să-l confirm (nu că ar avea nevoie).  Văd singur cum, încercând să trăiesc frumos, lucrurile astea mai omeneşti vin singure, iar atunci când nu vin, aproape că nici nu le simt lipsa. Nu că n-aş munci, că în perioada asta muncesc mai mult decât am făcut-o în ultimii ani, însă munca nu o mai privesc ca pe modalitatea de a obţine anumite lucruri, iar focalizarea nu mai e pe ceea ce aş putea avea şi încă n-am.  Lucrurile astea au un efect blurat parcă iar atitudinea aia de om plafonat şi blocat a dispărut pentru că scopul în sine nu mai e acelaşi.

Viaţa mea nu are 7 paşi, are unul singur legat de un scop: să trăiesc frumos.  Restul.. vine de sus, cum a venit şi până acum. Dacă reuşesc asta, atunci le-am reuşit pe toate, dacă nu.. nasol.
Despre ce înseamnă să trăieşti frumos e plin blogul ăsta.


Si cat mai stai?

N-am stiut ce sa raspund. Am spus ca nu stiu sigur,  cel putin 2 ani pana termin si a doua facultate. S-a uitat la mine zambind si mi-a spus. „Da. Oricum, probabil ai sa ramai aici si dupa facultate”. Tonul cu care am spus acel „nu stiu sigur” m-a dat de gol.

Acum 2 ani abia asteptam sa termin facultatea pe care nici nu o incepusem sa ma intorc inapoi in Suceava.  Nu-mi placea nebunia dinamismul capitalei.  Incetul cu incetul am inceput sa raresc tot mai mult vizitele acasa, sa rup legatura cu tot mai multi oameni de-acasa, limitandu-ma acum la familie si 3-4 prieteni apropiati de-acolo.

Cand m-a intrebat cat mai stau aici, m-am simtit ca un copil intrebat de parintii lui cand pleaca de acasa, pentru ca am ajuns sa gandesc la Bucuresti ca la „acasa” si la Suceava ca la locul unde m-am nascut si unde acum sunt un simplu musafir.

Adaptare ii spun eu.  Poate atasament. Orice ar fi, parca mi-e tot mai greu sa ma gandesc la Suceava ca la -acasa- si mi-e tot mai greu sa-mi imaginez ca as pleca din capitala.

Cat mai stau?   Nu stiu.  Nu promit nimic pana nu termin facultatea.  Atunci trag linie la tot si ma decid.
Sau poate deja m-am decis si nu vreau sa recunosc.


Mai iesi ba din casa!

Ma, voi stiti ca viata nu-i asa neagra cum vi se pare voua? Adica, poti sa traiesti fara sa arunci cu rahat toata ziua in nenea Boc si in nenea Base si sa dai vina pe Oprescu pentru toate gurile de canal destupate.

Noi avem timpul impartit (cel putin teoretic) in 3 : 8 ore de munca, 8 de somn si 8 ore de frecat aiurea timp liber.  In alea de munca si alea de somn nu ne bagam. Vorbim de timpul liber.  Nu-mi aruncati abureala ca „eu n-am timp liber” ca n-o inghit.  
Eu zic sa ajutam copilasii care n-au o viata privata si sa dam o solutie de petrecere a timpului liber.  Ce fac eu in timpul liber?

1. Cant  la chitara (Da, pentru ca stiu. Si da, stiu pentru ca am invatat – in timpul liber! ) – (aprox. 10% )
2. Citesc – (aprox. 10%)
3. Ies la un pespi, la o plimbare, la un film, la o cumparatura, la un concert, la o vorba – cu prietenii (aprox. 80%)

Voi ce faceti in timpul liber? – sa zicem ca nu se pune la socoteala cetuirea pe YM, navigarea pe hicinci sau stiu eu ce alte geek activities care de cele mai multe ori te rup de societate si te ajuta sa-ti creezi un univers paralel care te distanteaza de societate.  Ce solutii dati lupilor singuratici care nu cunosc nici pe vecinii din bloc sau colegii de suferinta (scoala sau serviciu) – cum ii integram in societate si pe ei?