Tag Archives: secret

Si… tie de cine iti place? (2)

( citeste întâi partea 1 – click aici )

Şi acum ca să facem un cover intro-ului de la coverul facut de Vama – Hotel Cismigiu – întrebăm –

De ce am scris eu aceste rânduri? Eu nu vreau sa mă judece nimeni, înţelegi? Nu vreau să mă judece nimeni greşit; nu să nu mă judece. Vreau să ştie exact ce-a fost. Nu vreau sa zică lumea că mă dau mare deştept şi vin cu tot felul de sfaturi văzute prin filme doar de dragul de a-mi umple blogul, pentru a avea succes. Trebuie ca lumea să ştie. Da. Trebuie ca lumea să ştie că şi mie mi-a fost frică. Vezi, lumea nu trebuie să uite. E o realitate pe care mulţi încercăm să o mascăm. E pur şi simplu o realitate.

Gata cu gluma. Nu mică mi-a fost mirarea când în urma articolului de ieri anumite persoane din anturajul meu apropiat m-au întrebat de cine m-am îndrăgostit, de aceea mă văd nevoit să fac o completare privitor la articolul de ieri – toată „treaba” aia s-a întâmplat când aveam cam 18 ani, deci într-un deceniu diferit de ăsta. În deceniul ăsta aproape că mă simt vinovat de superficialitate, pentru că mă văd aproape la polul opus. Sunt constant în indiferenţa mea, greu abordabil şi bineînţeles că îmi place să fiu aşa. Însă nu-i asta treaba voastră.

În clasa a doua, 2 colegi mi-au spus pe cine „iubesc ei în secret”. În clasa a 4-a, vreo 5 colegi mi-au spus despre „amorurile lor secrete”. Bineînţeles că şi eu „iubeam”.  În clasa a 8-a ştiam despre vreo 15 băieţi care erau „îndrăgostiţi” tot în secret, normal. Au ajuns la urechile mele şi numele a 4 fete care „mă iubeau”, tot în secret. Şi eu eram victima „virusului”.   În clasa a 12-a lumea a mai prins curaj şi ştiam doar vreo 4-5 prieteni care încă iubeau în secret. Nu pot să mă laud că eu aş fi fost tare curajos totuşi.  Acum , când mă gândeam că situaţia se va schimba în favoarea curajului, ştiu mai mulţi băieţi ca niciodată care suferă iubesc în tăcere.  Acum, în sfârşit, pot să mă laud că nici nu tac, dar nici nu „sufăr”.  Îmi amintesc de un seminar de anul trecut în care se discuta despre relaţii, iar Florin a fost întrebat de un grup de fete dacă e recomandat ca o fată să ia iniţiativa in cazul în care băiatul e prea mămăligă n-are curaj.  Nu-mi mai amintesc răspunsul lui, însă reacţia fetelor a fost una care mi-a atras atenţia: „dar să spună o data!”.

Când privesc în urmă îmi vine să râd când văd inutilitatea tăcerii. Mi-e ciudă pe mine când realizez insistenţa fix degeaba a gesturilor neînsoţite de cuvinte. Comoditatea unei situaţii de genul – mai bine aşa decât deloc – sau pur şi simplu umila viziune limitată de genul – nu mai e nimeni ca ea – nu mă duc cu gândul decât la expresia aia:  „eşti special, ca oricare altul”.   Mi-e greu să înţeleg de ce unii se potrivesc iar alţii nu, gândindu-mă că singura mare problema ar fi disponibilitatea pentru sincronizare comportamentală.  Ştiu că raţionalizarea asta nu face decât să scoată în evidenţă lipsa de logică a unei iubiri, sau mai grav a unei iubiri unilaterale tacite (dacă există aşa ceva). Cred şi realizez tot mai mult că dragostea nu poate fi un accident fericit sau nefericit ci e pur şi simplu o alegere.  E animalic să iubeşti bazat doar pe instincte sau mă rog – emoţii – . Însă, dacă tot alegi să iubeşti, la ce bun să ţii numai pentru tine?

Deci… ţie de cine iţi place?

PS: cred că-i unul din puţinele articole în care nu mă regăsesc în prezent, însă l-am scris în memoria şi pentru binele prezentului şi viitorului prietenilor.

Reclame

Si… tie de cine iti place? (1)

Ei bine, toată treaba se întâmpla într-o luni seara.  Eu o remarcasem de mai demult, însă am rămas la nivelul ăla pentru că nu auzeam în jurul meu vorbindu-se despre ea mai deloc.  La un moment dat Adi mi-a şoptit la ureche „Pff.. ce frumoasă e domnişoara X”.  Atât mi-a trebuit să aud. Am făcut pe dracu în 4 şi am încercat să aflu cât de mult am putut despre ea, ba chiar am reuşit să-mi fac drum către ea.  Cu toate astea – prostia mea, greşeala mea.. n-am vrut să recunosc nici în ruptul capului că mi-e cumva dragă.  Am perceput toată treaba asta ca pe o boală de care trebuie să mă vindec.  Întotdeauna vedeam ca ceva complet greşit ce se întâmpla în mine şi zi de zi parcă energia mea era concentrată la cum să ascund mai bine lucrul ăsta până scap de el, deşi simţeam că  aveam o motivaţie de trai în plus.  Am aşteptat nu ştiu ce.  Încercam să-mi dau seama cum să ies din situaţie şi în general alegeam una din cele 2 variante: spun sau rup legătura. La treaba cu spusul aveam nevoie de momentul potrivit care nu venea niciodată. Treaba cu ruptul legăturii ţinea maxim 2 zile.  Mi-ar fi fost mult mai uşor să-i pot cumpăra 100 de trandafiri prin care să-i dau de înţeles. Mi-ar fi fost mult mai uşor să mă arunc în faţa unui tractor gata să o calce, pentru a o salva. Mi-ar fi fost mult mai uşor să mă bat cu 10 gorile pentru a-i lua ei apărarea, daca printr-o faptă de genul ăsta ea ar fi înţeles că de fapt pentru mine înseamnă mult. Însă demonstraţiile astea se întâmpla doar în filme, în viaţa reală trebuind să recunoşti prin vorbe în primul rând, abia apoi schimbând modul de acţiune şi de reacţie.  Nu mi-era frică de un eventual refuz. Nu mi-era frică decât să rostesc cuvintele alea. Le vedeam ca pe un legământ sacru ce eu n-am voie să-l fac pentru că mă vedeam prea păcătos.

Sunt discuţiile alea de excursie, în care seara, pe întuneric, auzi întrebarea spusă şoptit – şi.. ţie de cine îţi place? – Celălalt plin de sfială, mai şoptit, spune -.. poi.. e o fată – şi după ce se ascund amândoi 10 minute dupa unghiile de la picior recunosc cu un ton grav într-un cadru extrem de secret că unuia îi place de Andreea şi celuilalt îi place de Anca. Alea sunt momentele când cei doi înţeleg că, împărtăşindu-şi asemenea secrete, sunt obligaţi să rămână cei mai buni prieteni, să se sprijine reciproc, iar divulgarea unui asemenea secret e cel mai grav lucru ce se poate întâmpla şi reprezintă actul suprem al trădării.
Atitudinile astea am crezut că se estompează pe la 17-18 ani, însă spre surprinderea mea, ele continuă iar secretele nedezvăluite mor fără să fi avut vreo şansă vreodată la o gură de aer de curaj.

„Există un ocean de fricoşi. Un ocean în care se găsesc oamenii care se tem să mai lupte, care au încetat să mai lupte. Ce aş putea alege dintr-un astfel de ocean?”  ( Alina ).

continuare…


Ma doare freza

Ma uit in ochii lui, se uita in ai mei… da din umeri, si imi zice.. „nu stiu ionut.. n-am idee, tu stii mai bine” – ala e momentul in care imi pare rau ca i-am zis.  Desi sunt ceva mai introvertit, daca ma doare capul nu spun mai nimanui, cand spun, de foarte multe ori raman dezamagit de raspunsul primit.  

Nu vreau sa dau prima lectie de consiliere, pentru ca atunci v-ati crede toti mari consilieri si mari psihologi dupa ce cititi articolul.  

Daca iti spun ca ma doare gatul, si imi zici ca pe tine te doare mai tare, in mod clar n-am sa-ti mai spun niciodata.  Daca iti spun ca ma dor unghiile si imi zici, „bine, hai sa-ti zic ce-a facut vecina mea ieri”, in mod clar n-am sa-ti mai spun niciodata de unghiile mele. Cand iti spun ca ma dor adidasii, si imi zici „.. nasol.. imi pare rau.. nu stiu ce ar trebui sa faci..tu stii mai bine”  am sa-ti mai spun maxim o data, si daca imi raspunzi cu acelasi „nu stiu”, atunci n-am sa-ti mai zic niciodata de adidasii mei. Daca toata ziua imi spui ce urata e viata, si tot timpul cauti afectiune si intelegere la mine, n-am sa-ti spun niciodata cand ma doare freza.  Daca iti spun ca mi s-a indoit caietul, si tie iti pasa, si imi gasesti o solutie buna, si ma ajuti, dar a doua zi stie jumatate de oras, in mod sigur n-am sa-ti mai spun a doua oara nimic de nici un fel de caiet stramb.

Concluzia, nu mi te plange in fiecare zi, si nu o fa pe victima non-stop ca nu-mi arati decat cat esti de varza, si ca nu pot avea incredere in judecata ta, si cand iti spun ca ma doare freza – nu-mi zi ca nu stii ce sa fac, nu-mi spune despre freza ta si mai defecta, nu schimba subiectul ca si cum nu dai 2 lei pe mine si  nu spune la tot orasul despre freza mea, ca strici tot.


Viata este ca tractorul

tractorViata este ca tractorul.. Fiecare, chiar si eu,  scriem ganduri si avem tot felul de teorii prin care  sa invatam pe celalalt cum e de fapt viata, ce trebuie de fapt sa facem pentru a ajunge la idealism, fericire, lapte si miere….  Facem facultati, irosim dictionare de neologisme si fraze pompoase pe discutii neintelese si inutile, ca in final sa ne dam seama ca de fapt toata lumea e desteapta si fiecare are viata lui si viziunea lui, si nu suntem cu nimic mai isteti, mai harnici, mai speciali… decat cei de langa noi.  Imi place propozitia aia care zice ..”Esti special.. ca oricare altul” Eu nu-s special, nu am talente speciale, n-am iq de nerd, n-am limbajul raposatului Pruteanu, nu-mi fac freza, cate-odata umblu botit ca mi-e lene sa-mi calc hainele, mananc sandwichuri, citesc, ma uit la filme, mananc iar, muncesc din nou, dorm, ies in oras, vorbesc la telefon, cheltui bani (cand am; cand n-am imprumut si tot cheltui). N-am povesti interesante de zis. Pot sa povestesc cum mi-a furat cineva pantalonii de la uscat, cum m-a prins controlorul, cum am intarziat la serviciu, cum dau examene, cum sar gardul sa pot intra in casa atunci cand vin dupa 23:00, cum visez, cum imi fac planul financiar pe luna urmatoare, cum nu ma tin niciodata de el, cum ma plang ca nu se mai termina treaba, cum imi spal hainele la mana ca n-am masina de spalat, cum afum mancarea, cum rad, cum scriu, cum traiesc, cum ma mint singur si inventez lucruri ca sa para totul mai fain… Asa-i viata. Aceeasi scoala, aceeasi mancare, acelasi loc de munca, acelasi telefon, acelasi autobuz, aceleasi haine, acelasi salariu, alocatie, aceleasi facturi …si in final.. acelasi sicriu – normal… Vrei sa traiesti? Du-te de dormi ca visele se mai schimba si in bine cate-odata. Dar viata nu face nimic decat sa se invecheasca..  exact ca tractorul… prrrrrnnn tn tn tn – ahhh – iar nu mai porneste

Ionut Andrisan