Tag Archives: scoala

Nebuniile isi au vremea lor

Priveam la el oarecum trist. Îmi povestea cu atâta entuziasm cum colegul lui de clasa din liceu îi lipise pe fusta directoarei o bucăţică de scotch (nu băutura ba! – banda ).
El fusese cuminte. Doar observa cum îşi puneau alţii fundul la bătaie pentru o clipă de distracţie. Ştiţi, genul ăla de oameni care vad acţiune doar la TV şi care învaţă glumele din cărţi de bancuri, pentru ca viaţa lor a fost atât de liniştită, încât nu-i aproape nimic de povestit. A învăţat bine, a râs la glumele altora, a mai luat şi el câte un 2, că doar nu era nici el perfect, l-a mai prins şi pe el copiind sau fără temă scrisă, însă cam astea erau singurele lui momente de rebeliune şi nebunie şi nici măcar nu erau intenţionate.

M-a sunat într-o zi mama supărată să-mi spună că Leo şi cu Alex, prietenul lui, au intrat în curtea unui vecin şi i-au scos un strat de ceapă, sau ceva de genul. N-au furat nimic, evident, ci doar de dragul distracţiei. N-am râs ca să nu par ca sfidez situaţia, însă pe cât de dezaprobator a trebuit să fiu faţă de comportamentul lui, pe atât parcă m-am bucurat că face nebuniile copilariei în afara unui monitor şi a unei tastaturi. Dacă nu merge acum la furat cules cireşe , dacă nu se caţără acum prin copacii vecinilor şi dacă nu intra acum pe geam în şcoală, daca nu  face câte-o nebunie din când în când, ce-o să-şi amintească el din copilăria lui? Că a trecut War Craftul sau ca a luat un Foarte Bine la citire?  -( Leo, când vei citi asta, să nu înţelegi că sunt de acord cu comportamentul tău!! N-ai voie să scoţi straturile vecinilor, chiar dacă e amuzant!).

Vremea trece şi m-am trezit cu facultatea aproape terminată, cu serviciu, cu nevastă şi copii şi acum cuvântul de bază trebuie să fie responsabilitatea.  Ei bine, privesc în urmă şi nu regret nebuniile pe care le-am făcut ci dimpotriva, mi se par cele mai mari realizări ale acelei perioade.  Nici n-aveţi idee ce satisfacţie am când îi aud pe alţii povestind de prostiile pe care le făceam eu cu Ovidiu şi Ionuţ în şcoala.  Au meritat toate bătăile mâncate, vizitele la direcţiune, preavizele de exmatriculare, nenumărate note de 2, punctele scăzute la purtare şi orice ne-a mai costat atunci.  Am avut copilăria noastră şi acum nu mă hrănesc cu curajul pe care l-au avut alţii cândva.  A fost vremea nebuniilor şi am profitat din plin de ea.


Hipnotizat de pufuleti

E acceptabilă lăcomia?

In clasele 1 si 2 am avut parte de o experienţă foarte interesantă.  Liceul de artă avea un mic sediu la 2 minute de casa unde stăteam şi avea doar două clase: 1 şi 3.   Coincidenţa facea ca eu să fi fost în clasa întâi şi Tibi în clasa a treia când ne-am mutat  în acea zonă.  Eram în clasa întâi 3 elevi şi în clasa a 3-a erau 4 elevi. Făceam orele în acelaşi timp, aceeaşi sală cu aceeaşi învăţătoare: în total 7 elevi şi o învăţătoare în toată şcoala.   Undeva pe la mijlocul anului şcolar s-a deschis o fabrică de pufuleţi imediat lângă şcoală.  Nu ştiu dacă a fost strategie de marketing sau au vrut ei doar să fie de treabă, dar într-o pauză o angajată de la fabrică a venit la şcoală cu un sac de pufuleţi.  Noi când am văzut, am tăbărât pe sac şi am început să mâncăm de parcă nu mai văzusem pufuleţi niciodată.   La un moment dat, una dintre eleve s-a repezit la sac şi a bagat capul în sac, a mâncat din el cum mănâncă vacile din ciubăr; nu ştiu dacă avea o faţă de om entuziast sau pur şi simplu hipnotizat de pufuleti.  Noi ceilalţi am facut toţi câte un pas înapoi şi priveam la manifestarea colegei.  La un moment dat s-a oprit, a scos capul din sac,  cu parul plin de mămăligă, murdară pe faţă   şi cu gura plină de pufuleţi a rostit nedumerită clasicul – ” ce?! ” – de parcă ar fi fost normal ce facea.

Acum aş fi nedrept să mă gândesc doar la ea când vorbesc de lăcomie.  Nu pot să nu mă gândesc la un anume patron care nu-si mai plătise angajaţii de 6 luni, timp în care şi-a facut o viluţă cu 3 etaje la marginea oraşului şi şi-a mai cumpărat încă două maşini. Nu pot să nu mă gândesc scene de film gen Mumia în care doi oameni preferă să fie îngropaţi cu comoara decât să lase ceva acolo. Nu pot să nu-mi amintesc de jucătorii de barbut din clasă care nici după ce câştigau 2-300 de lei într-o zi (cam maximul pe o zi), nu se opreau, sau George care îşi mânca napolitanele în spatele şcolii ca să nu trebuiască să le împartă cu nimeni.

Unii care prin lăcomia lor făceau victime, alţii care erau ei victime ale propriei lăcomii, în ochii mei  erau la fel de vinovaţi.  Să mai revin cu întrebarea de la început?


Povestea cu camataria

Ma gandeam ieri la posibilitatea  unei afaceri in mica si modesta noastra tarisoara.  M-am uitat peste niste conditii de finantare cu fonduri europene, apoi peste posibilitate de co-finantare de la banca, apoi peste proiecte de afaceri pornite de altii, modul in care s-au dezvoltat, apoi putin peste legislatie sa vad cam ce presupune toata treaba asta.

Nu, nu ma apuc de afaceri deocamdata. Eram curios pentru ca ma intrebam si eu ca tot omul de ce avem putini investitori, de ce atatea falimente, de ce nu se folosesc banii pentru proiecte europene si normal, am ajuns la o concluzie.

Mi-am amintit de vremea din liceu cand, pe langa slujba de elev, si cea de dupa  programul de la scoala, de electrician, am profitat de o situatie din scoala sa fac niste „extra-cash” si acolo.  La noi in clasa se juca foarte mult barbut.  Bine, se mai jucau si alte jocuri, insa barbutul era in trend. Se adunau baieti din multe clase si veneau cu banii de covrig sa-i bage la barbut in speranta ca se vor imbogati peste pauza.  Eu nu jucam in general, insa asistam la jocuri. Am observat la un moment dat ca pentru ca unii sa castige, trebuie sa piarda altii, iar in general cineva renunta cand ramane fara bani. Eu, dragul de mine, mi-am deschis camatarie.  Asa ca, baietii care ramaneau fara bani veneau la mine sa imprumute bani. La inceput eram baiat de treaba si imprumutam asa, fara nici un comision. Apoi, cand mi-a venit mintea la cap si am vazut cum se imbogatesc unii pe banii mei, mi-am facut comisionul – 10% daca imi primeam banii in aceeasi zi, sau 20% daca primeam banii urmatoarea zi.  Ajungeam la castiguri constante, zilnice de 30-50 de lei doar din comisioanele astea.  Nu-mi amintesc sa fi luat vreo teapa, sa nu fi primit bani de la cineva inapoi si vreme de cateva luni invarteam cateva sute de lei in fiecare zi.

Dupa aia am venit in Bucuresti si s-a terminat era banilor multi.


Si anul asta

Se acorda premiul intai pentru rezultate deosebite

la invatatura elevului

Andrisan Leonard Stefan.


Mi-a venit perioada ( 2 )

Exista perioade cand viata iti intinde examene. Eu sunt intr-o perioada de-asta si asa imi explic inactivitatea din viitor. Viata mi-a intins 14 examene in perioada asta. Urati condoleante timpului meu liber si cateodata, cand imi voi permite sa-mi scot nasul din carti si sa mai dau cate-o tura pe la bucatarie, sau pe la baie, daca-mi vine in minte vreo idee, atunci am s-o scriu aici. Pana atunci lipesc din nou pe usa semnul: ” Nu deranjati! Mi-a venit perioada!


Vina lui Dumnezeu

Hai sa inventam noi un personaj: 

De mic, merge la scoala. Nu prea invata pentru ca bineinteles, e mai misto sa stai la un Star Craft pe computer sau sa iesi la o cola cu colegii.  Ia capacitatea la limita. Medie mica, intra la un liceu naspa sau la o scoala profesionala. E multumit. Macar acolo nu mai sta cu stres. Nu trage nimeni de el sa invete.  Nu se ridica nici macar la pretentiile alea. Termina si scoala aia profesionala cu 5, fara sa stie macar sa invarta in surub.  Dupa ce termina scoala, sta 1-2 ani pe dreapta, pe banii parintilor, ca de.. e o singura data tanar si vrea si el sa se distreze.  Vine criza, asa ca pentru ca bugetul familiei s-a subtiat isi cauta si el de munca. Gaseste ceva  pe domeniul lui. Tinichigiu. Se duce, freaca la smilgher portiere. Mai mult trage chiulul. Il da afara. Pana la urma isi gaseste undeva un loc stabil, cu un salariu pe masura muncii lui – adica foarte mic. Traieste de pe o zi pe alta.  Ajunge la 35 de ani cu rate de 2 ori mai mari decat salariul lui.  O ia razna. Se mai si imbolnaveste pentru ca lucreaza in praf, in umezeala si in frig. Se apuca de baut.  La 50 de ani il apuca ciroza, la 60 de ani moare.    Inainte sa moara scrie pe o foaie cateva cuvinte:
„Viata de rahat.. n-am avut noroc. Degeaba am muncit ca un sclav. N-a vrut Dumnezeu sa ma ajute. Are ceva cu mine. Cred ca trebuie sa ma urasca foarte mult.  Stii ceva? Si eu te urasc Dumnezeule! Te urasc! Mi-ai distrus viata! Nu m-ai lasat sa realizez nimic! Iti place sa ma vezi suferind? Da, uite, asta e boala care mi-ai trimis-o.  De fapt, eu cred ca esti incapabil sa ma ajuti. De fapt, nici nu cred ca existi. Ma faci sa vorbesc si singur.. Te urasc!” 

– si a murit.

Deci, vina lui Dumnezeu?


Nota 5

Aveam o idee care mi-am definitivat-o si clarificat-o acum.  Azi e a treia zi cand particip la un training despre evaluarea personalului si am descoperit o procedura mai mult decat interesanta.  Managerul isi noteaza subordonatii, insa nu le spune ce note au primit. Se duce la subordonat doar cu un plan de dezvoltare si ii explica ce ar trebui imbunatatit pentru ca, pana la urma, asta-i scopul, dezvoltarea.  

Ne-am obisnuit din scoala sa invatam pentru note. Daca profu punea 5 si fara sa fi invatat, atunci clar nu mai invatai.  Daca ai nota 10 nu inseamna ca esti cel mai bun, ci inseamna ca iei bursa. Daca iei 4, nu inseamna ca nu stii nimic, ci inseamna ca profu e naspa si mai trebuie sa dai o data examenul.  Ne intereseaza notarea, ne intereseaza statistica si in nici un caz rostul acestor ratinguri. 

Nu-i vorba de nota pe care o primesti, nu-i asa interesant ce note au luat colegii tai, ideea de baza e perfectionarea. Concentrarea nu trebuie sa mearga pe note, ci pe calitatea omului si implicit a muncii..  Scopul scolii, instruirii, muncii nu-i in nici un caz sa termini anul cu media 10, ci sa acumulezi experienta si cunostiinte pentru ca rezultatul efortului muncii tale sa fie maxim.

Am I right or what?