Tag Archives: scena

Un loc de liniște

MIZANTRÓP ~i m. –  Persoană cu caracter sumbru, care preferă singurătatea, evitând contactul cu societatea. /<fr. misanthrope

Există o cruce care începe de undeva din adolescență, care privită din afară pare un gen de melancolie sau depresie. De fapt e sentimentul ăla de singurătate, sentimentul când prietenii nu mai sunt de-ajuns, când ciocolata nu-și mai face efectul și rămâi doar tu, cărțile tale și muzica ta. Abia atunci înțelegi că singurătatea nu-i o cruce, ci e singurul loc în care îl descoperi pe Dumnezeu și te găsești pe tine.

Un loc de liniște

O scenă întunecată, prăfuită, cu un pian de concert vechi. Pe pian e așezată o biblie neagră cu coperți din piele, iar lângă ea niște hârtii îngălbenite de timp și un stilou care seamănă cu o pană de gâscoi. Podeaua e ruptă în multe locuri și scârțâie grozav, iar pe cortinele gri se văd păianjeni care și-au făcut casa din ce a fost odata o sală de spectacole. Nu e mare sala. Are cam 1000 de locuri, însă nici un loc nu e ocupat. Sala e complet goală. Singurul loc luminat de niște lumânări subțiri și galbene, ca alea de se cumpără la intrarea în biserică, e bucățica de scenă pe care stă pianul. Ultimul spectacol a fost pe vremea când femeile se boiau excesiv, iar bărbații le întindeau mâna elegant când se urcau în șaretele sau în birjele cu vizitii care nu simțeau nevoia să facă conversație ieftină în speranța unui bacșiș mai mare. De atunci n-a mai fost nimeni aici. Ecoul unei singure respirații trădează o liniște ascunsă de zeci de ani.

Mă aflu acolo pe ascuns. N-ar fi trebuit. Nimeni n-are voie acolo. Clădirea stă să cadă, însă pustietatea și degradarea ei îi fac farmecul. Mă așez frumos pe taburetul din fața pianului și apăs cu frică o clapă a pianului. Continui cu încă una și încă una… Nu știu ce cânt. E o muzică, lină, ușoară, apoi ma revolt și am un acces de mânie pe clapele pianului combinând clapele de jos, agresive, barbare chiar cu disonanțe ale clapelor de sus, grave și stridente. După ce mă descarc, las un moment de liniște și continui lin cu o muzică ce rezolvă tot conflictul ăsta dintre emoție și intelect. La final, sufletul se ridică în picioare și mă aplaudă implorându-mă parcă să rămân acolo și să cânt.  Mă așez pe marginea scenei și privesc în sală mulțumit. Știu că e acolo. Mi-e de-ajuns.

Pentru unii singurătatea e cel mai mare dușman, e un loc al suferinței. Unii au nevoie de zgomotul mașinilor turbate, de forfota din autobuzele îmbâcsite cu oameni sau de un telefon care să vibreze o speranță a oricărei mici umbre de comunicare cu cineva.

Pe mine oamenii mă distrag. Când ies, nu ies pentru mine. Când sun, nu sun pentru mine. Când vorbesc, nu vorbesc pentru mine. Pentru mine există o biblie și un pian. Atât.

Reclame

Reflectoare

Probabil că la început tot sentimentul ăsta de dispreț față de atitudinea asta de a îmbrățișa reflectoarele a fost efectul unei invidii, a unei invidii asupra a ceva ce n-am putut avea cand eram mic. Reflectoarele erau rezervate pentru alt gen de copii, copii care știau de Paco Rabanne și Fred Perry înainte ca eu să fi aflat eu că există un Zimbru sau un IDM.

Lumea mă felicita când aveam 1000 de vizite pe blog în fiecare zi. Când am tăiat un zero din cifră, nu mai sunt ce-am fost.  Oamenii mă felicitau când cântam în fața a 500 de oameni.  Acum, când cânt la Joița în fața a 5 persoane, arăt ca o epavă.  Cu cât lumina reflectorului e mai puternică, cu atât sunt mai important; pentru oameni, pentru că așa-s oamenii, vor să vadă o față la televizor și să spună că pe el l-am cunoscut, de parcă valoarea unui om stă în nivelul lui de vizibilitate.
Văd oameni care visează scena, oameni care visează amvoanele, oameni care se visează faimoși.  Scuza cea mai frecventă a visului lor e că ar vrea să schimbe ceva, răspuns inspirat probabil din toate concursurile Miss Univers unde toate aspirațiile sunt doar 2: pacea în lume și salvarea balenelor maro. Am fost de multe ori pe scenă și de câte ori mi-a bătut reflectorul în ochi mai vedeam un singur lucru, și ăla deformat de mulțimea de fotoni: pe mine.  E cumva ironic pentru că seamănă așa de bine cu sufletul omului.  O spun cu regret pentru că am mulți prieteni care iși caută drumul spre celebritate și unii din ei sunt sigur că-l vor găsi.  Toți au în comun lucrul ăsta: egocentrism. Întotdeauna e vorba despre ei.  Vorbesc doar despre ei și când ascultă o fac pentru a-și vinde o imagine bună.
Poți fi un mare nimeni dacă-l cunoști pe președinte, dacă ești prieten cu cea mai tare trupă rock sau dacă cel mai bogat om din țară te sună să te invite la o cafea.  În momentul în care ai renunța la prietenia simplă de acum pentru cineva a cărui singură calitate e poziția cu 2 trepte mai sus în societate, în momentul ăla ești un mare zero.  Valoarea nu se măsoară în ce scrie la funcție în contractul de muncă și nici în dinamica ibanului. Până acum, pe cei mai valoroși oameni i-am întâlnit pe șantier, nu la birouri.
S-ar putea să greșesc în articolul ăsta. S-ar putea să greșesc pentru că generalizez, însă dacă n-aș face-o, toată lumea s-ar simți excepția bună iar dacă aveți impresia că mă refer la jurnaliști sau viitorii jurnaliști, atunci n-ați înțeles nimic.  În momentul în care după cântarea de duminică dimineață, singurul feedback pe care îl măsori e cel al oamenilor din sală și nu te întrebi nici un pic ce zice Dumnezeu despre cântarea ta și despre faptul că te-ai dus nepregătit conform principiului – lasă ca merge și așa -, în momentul în care visezi la alți prieteni doar pentru a fi mai bine văzut de către străini, în momentul în care problema altuia e subiect de reportaj și nu motiv de rugăciune, atunci reflectorul lui Dumnezeu se închide, însă poți să respiri liniștit pentru că ți-ai îndeplinit scopul – ai reflectorul oamenilor pus pe tine și până la urmă e vorba de tine în viața asta, nu de El, nu?

Nu-mi voi cere scuze niciodată pentru articolul ăsta pentru că ăsta e momentul în care verticalitatea e mai importantă decât diplomația.  Vreau să am din nou 1000 de vizite zilnic pe blog? Normal că vreau. Vreau să mă aprecieze cât mai mulți oameni? Normal că vreau. Vreau să fiu celebru? Poate că vreau.
Dacă toate astea mă costă o singură prietenie, sau un singur nivel mai jos în relația cu Dumnezeu, se merită?


Extrema doi – parintii

Intr-una din zilele trecute am poposit cu niste prieteni la un restaurant pentru o gura de vorba si niste suc.  Mi-a atras atentia in mod deosebit o scena ce se desfasura la una din mesele vecine.  La prima vedere ceva dragut. Mama sau bunica, nu pot sa-mi dau seama impreuna cu pruncul.  El la vreo 7-8 ani invartea o masinuta pe masa in timp ce mama ii taia feliute de pizza si i le indrepta spre gura. Tot ce trebuia el sa faca era sa deschida gura si sa mestece.. asta bineinteles daca nu-i era prea greu.

Sper sa nu zic o prostie, dar scena asta mi-a adus aminte de vizitele care le mai faceam cu cei din Xtension la Siret, la spitalul celor cu probleme mintale. Acolo cand mergeam si dadeam o portocala, trebuia intai sa o curatam si sa dam cate o felie pe rand, ca nu cumva sa se innece vreun pacient de pe acolo. Ei chiar aveau probleme si nu puteau sa manance singuri.. Sa aiba Dumnezeu mila si de ei..

Stiu, comparatia e cam dura, putin prea dura poate.. Insa poti creste un copil care mai tarziu va ajunge un retard, nemedical vorbind, in doua feluri: neavand grija de el si avand grija prea mare de el..

Inca mi-e greu sa definesc.. si inca ma intreb.. care-or fi limitele echilibrului in meseria de parinte?

PS: tot timpul am apreciat pe nenea Nicu Sofronie pentru ca si-a facut meseria de parinte intr-un mod exceptional – nu stiu cum, dar vad rezultatele – sper sa-l conving candva sa scrie un guestpost despre asta 🙂


Doua scene

S-o luam de la inceput.   Scena 1:

Vineri seara eram cu Adi la un suc. In fata lui Adi, doi porumbei se uitau intr-o revista de rochii de mireasa. Da, ati ghicit, erau logoditi.  Baiatul foarte interesat de ce era in revista, fata cu ochii aiurea. Bine, nu aiurea, la Adi. Se uita, iar se uita, insista, baiatul o vede. Mai in gluma, mai in serios ii bune mana pe obrajori sa-i intoarca privirea la el. Ea se uita putin in revista, apoi iar la Adi. Baiatul se cu tensiunea-n vene la maxim ii spune pe un ton linistit totusi.. „Nu vrei sa uiti si la rochii?” – la care ea raspunde nervoasa „Auzi, tu nu-mi dictezi mie ce sa fac!”.

As face un comentariu, dar intai sa derulez si scena 2.

La metrou la Universitate. O doamna foarte draguta, foarte frumos imbracata astepta pe peron cu un copilas langa ea.  Copilasul alerga pe acolo, ea nici nu-l baga in seama. La un moment se duce baietelul pe scarile rulante si incepu sa se joace pe acolo.  Mamica lui draguta nici macar nu intorsese capul sa-l supravegheze putin. Se lasa copilasul prins de multime pe scari si dupa ce urca putin incerca disperat sa coboare pe scarile in miscare.. Se baga disperat printre oameni si cobori. Mama lui vazuse agitatia si striga la el sa vina mai repede langa ea. El vine ispasit, mama il apuca de o mana si ii zice – citez – ba handicapatule, ce-i cu teatrul asta care-l faci aici??  stai aici si nu te mai misca sa nu te pocnesc – am incheiat citatul.  Mi-a picat fata cu totul..

Vedeti cumva legatura? Sau continuitatea scenelor?  E nevoie sa zic morala sau e evidenta?   Apropo.. care-i morala din toata treaba asta?