Tag Archives: sanatate

Despre bunăstare

De multe ori mă gândesc că viața m-a născut prematur și m-a băgat în niște incubatoare înainte de vreme. Mă gândesc că mie mi-a fost mai greu decât altora, că eu a trebuit să mă lupt mai mult decât alții, că eu nici dacă o să muncesc 50 de ani n-o să pot realiza ce realizează alții printr-un telefon la tata.  E un gând bolnav care n-aduce nimic bun. E dorința aia firească de a primi laurii unui martir, stând pe un șezlong în Vamă. Și nu merge chiar așa.

Cuvintele cele mai frumoase nu vin dintr-o burtă sătulă și nici dintr-o excursie pe o plajă cu nisipul ca făina. Arta nu se naște din fericire și apropierea de Dumnezeu e cea mai grea atunci când toate lucrurile merg bine. Dar cine-a avut vreodată curajul să-i ceara lui Dumnezeu suferință ca rugăciunea să fie mai sinceră? Cine a avut vreodată curajul să-i ceară lui Dumnezeu sărăcie, ca să-și dea seama mai bine de bunătatea lui Dumnezeu? Cine-i atât de nebun să ceară cancer pentru a vedea minunea?

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi!


Sanatate, unde esti?

Din fericire cafelele de saptămâna trecută s-au limitat doar la două, deci n-am mai adăugat unul la viciile mele.  Acum stau cu ceaiul în faţă, de data asta nu ceai de la dozator, ci ceai la pliculeţ cu gust de iarbă şi iz de mentă şi mă gândesc cu groază la sănătatea mea din  perioada septembrie – noiembrie anul trecut, când după ce am văzut 3 doctori, după ce am făcut 2 radiografii şi am schimbat nu mai puţin de 12 feluri de pastile şi siropuri, boala şi-a făcut de cap şi nu m-a lăsat în pace. Bineînţeles că n-am fost luat în serios şi replica unui doctor m-a şocat: „astea trec de la sine după 2-3 luni, deci nu-ţi fă griji”. O spunea cu o aşa lejeritate de parcă ar fi trebuit să mă bucur că încă 1-2 luni mă voi trezi de la propria-mi tuse şi mă voi învârti în toate direcţiile în pat cu mâinile prinse de ceafă. Ultimul doctor aflase că de fapt avusesem pneumonie. N-am primit nici o zi de concediu medical, că de .. „nu se mai dă medical chiar aşa” şi pentru a mă face bine am recurs la o metodă băbească ce m-a costat 2 zile de concediu de odihnă (că doar nu mi-oi lua concediu vara) – mult ceai cu aspirine, mult timp petrecut sub pătură şi multe băi fierbinţi.  Culmea că aşa mi-a trecut.

De vreo trei zile, nu doar eu, ci cred că-i o întreagă epidemie în Bucureşti, boala a revenit cu forţe proaspete. A început acum trei nopţi când am avut cea mai groaznică noapte din viaţa mea.  Am visat iadul. Nici nu ştiu dacă era vis. Simţeam că îmi plesneşte capul de durere, iar fiecare strănut îmi dădea senzaţia că am înghiţit o cutie cu pioneze şi primesc câte un ciocan în cap. Eram îngrozit de faptul că nu mai vine dimineaţa şi atunci am realizat ce înseamnă să fii chinuit ştiind că practic nu se va termina. Am visat un ceas care stătea. Ieşisem din spaţiul ăla temporal. Era o amestecătură între boala aia din realitate şi visul ăla care îmi spunea că nu mai există timp, că nu se va termina niciodată.. A fost groaznic.  Ultimele două nopţi n-am mai visat nimic, ci m-am trezit în câteva rânduri de la propria-mi tuse. Dimineaţă l-am văzut pe Cornel cu un nou viciu: şerveţelele. La birou, George e şi el răcit. Pentru ei doi mă fac responsabil direct şi mă mustră teribil conştiinţa. Azi la zece merg la doctor. Sper să-şi dea seama doctorul că toată treaba asta se ia groaznic de repede şi să mă pună să stau închis în casă vreo 2 zile până nu mai fac şi alte victime. Dacă nu, bineînţeles că va trebui să-mi iau din nou concediu de odihnă.

M-am săturat de pioneze, de ciocane şi m-am săturat de doctori!


O lumanare

Am citit astăzi o mică biografie a unui mare om – Henri Nouwen.   Ştiu, nici eu n-am auzit de el până astăzi. Pentru unii s-a remarcat ca scriitor, pentru alţii ca profesor universitar la Harvard.  Pentru mine,  Henri Nouwen a fost un mare om pentru ca timp de câţiva ani de zile s-a oprit din scris şi din predat pentru a avea grija de un tânăr cu deficienţe mintale severe, Adam. Adam nu era copilul lui, nu era nepotul lui, nu era cineva faţă de care să fi avut vreo obligaţie. Era un copil străin internat la un centru străin.  Am căutat pe wikipedia să văd dacă găsesc şi alte informaţii despre Henri, însa am găsit o pagină mai mica decât cea al lui Gigi.  Într-adevăr, s-ar putea ca la eficienţă, Gigi să-l întreacă pe Henri, pentru că puteai plăti 1000 de Henri cu banii donaţi de Gigi pentru a avea grija de 1000 de Adami.  Ceea ce nu puteai cumpăra cu banii lui Gigi era o inimă ca a lui Henri care a ales să renunţe la ea pentru Adam.

E uşor să scoţi 1000 de dolari din portofel când mai ai altă mie acolo, e uşor să mergi la începerea construcţiei unui spital şi sub flashurile presei să iei tu prima lopată de nisip şi să o muţi un metru mai încolo, apoi să-ţi vezi în continuare de afacerile tale, e uşor să scriu un articol prin care să susţin nu ştiu ce cauză, însă e cu totul altceva să renunţ la mine pentru altcineva.

Când am văzut cu cât entuziasm povestea Mihai despre Victor, băiatul bolnav de autism căruia a ales să-i fie prieten,  pur şi simplu am înţeles că dragostea unei inimi bune nu poate avea decât natură divină.  Vali a crescut enorm în ochii mei când a acceptat să aibă grija de Victor până se întoarce Mihai.

Cuvintele mele se termină aici, însă faptele lor merg mai departe şi nu efortul, cât inimile lor sunt ca o lumânare aprinsă, pusă la locul ei într-o casă complet dezordonată.


Sanatate copilasi – in stil romanesc

Sa va spun cat mai mult de 200 de lei intra la fondul de „sanatate” in fiecare luna din salariul meu? Sa va spun ce primesc de banii astia?
Are Alex accident la baschet. Se loveste la coloana, nu mai poate respira, arata destul de urat. Il ia cu temperatura. Sun ca tot omul la 112. Raspunde o tanti care imi face legatura cu ambulanta. Tanti de la ambulanta ma intreaba care-i treaba, ii explic si imi spune ca ma trece la urgenta maxima. Sa astept ca in cateva minute vine ambulanta. Astept.. astept.. astept… dupa care astept.. Dupa ce mai astept putin, astept iar, apoi, dupa 40 de minute sun iar. O iau de la capat. Iar legatura la ambulanta, iar ii dau datele, iar ii zic care-i treaba, iar trimite ambulanta, iar astept.. Astept.. astept.. astept.. Dupa 20 de minute sun iar. Iar imi face legatura, iar dau datele, iar astept. In cele din urma, dupa 20 de minute a venit ambulanta. In total, 1 ora si 20 de minute – pentru urgenta maxima!. Alex nu se putea misca deloc, nu putea respira, avea temperatura. Nu-i bai, doar n-a murit. L-a luat in ambulanta, si ghici ce: nu ma lasa sa vin si eu. Se urca doar Alex si Adi, ca de.. normal nici Adi n-are voie pentru ca doar mama victimei are voie. Nenea soferul si asa risca sa-i ia din salariu 20% pentru ca ne face favorul asta. Imi pare rau ca n-am chemat-o pe mama lui Alex, ca de.. cat era sa vina ea vreo 500 de km pana aici? Ca doar daca mama nu-i acasa, n-are voie nimeni sa vina cu tine. Mori singur. Prietenii sa vina pe jos, sau eventual sa alerge in urma ambulantei.

Probabil se intampla zilnic sute de povesti asemanatoare si Alex e doar o simpla victima a unui sistem romanesc care are acelasi efect ca si cum ai combina varza cu lapte si cu mere. Va las sa ghiciti ce iese.