Tag Archives: problema

Cuvinte amestecate – despre probleme

Au fost oameni la un moment dat care mi-au acordat multă încredere. Sau poate au fost doar de treabă şi n-au vrut să-mi taie aripile de entuziasm.  Au fost oameni care m-au privit cu mult scepticism şi mi-au pus beţe în roate mai tot timpul. Mulţi nu m-au suportat din cauza modului direct de a spune lucrurile. Alţii au acceptat lipsa mea de diplomaţie pentru că s-ar fi compensat cu altele. Am fost întotdeauna înconjurat de oameni şi până nu tare demult chiar credeam în prietenia de nivel zero în care încrederea era practic orbească.

Oamenii n-au capacitatea de a se schimba pe ei şi de-asta se mulţumesc cu a-i schimba pe alţii. Fiecare ştie cum ar trebui să rezolve celălalt o problemă, fiecare ştie unde greşeşte celălalt şi întotdeauna va fi cineva care să te privească în ochi şi să-ţi spună plin de sinceritate şi cu o mimica tragic de tipică: Eşti praf.  E uşor să ai impresia că ajuţi pe cineva doar ascultându-l, când de fapt problemele altora sunt ca o alimentare a impresiei de superioritate pe care o ai faţă de ceilalţi.  Adevărul e că ascultarea nu rezolvă decât pe moment o mică parte din starea pe care o produce o problemă.  Problema rămâne acolo şi starea aia de om tăcut va reveni. E uşor să dai soluţii la problemele altora, crezând că astfel ai rezolvat tu jumătate din problema lui. Cei mai mulţi din noi avem soluţii clare la problemele noastre, însă nu ne găsim avântul pentru a le pune în practică. Pe de o parte aproape că îţi vine să păstrezi anumite probleme, pentru că ştii că ălora le poţi face faţă. Nu vrei să le rezolvi de teamă că vor apărea altele şi mai mari cu care n-ai să te poţi confrunta.

Sunt momente când te simţi diferit, simţi că ceva nu e în ordine, e altfel decât ai fost învăţat să fie. În momentul ăla realizezi că viaţa ta arată frumos şi că lucrul care te incomodează este noul. E senzaţia aia de fericire, o fericire pe care n-ai mai întâlnit-o şi de care ţi-e frică.  E o fericire care mai apare din când în când, însă de obicei, până o conştientizezi se cam pierde şi iar apar lucrurile cu care să te lupţi. Şi o iei de la capăt.

Iar vin prietenii cu soluţii şi constatări, iar vin oamenii cu disponibilitatea de a te asculta şi iar te depărtezi de ei fiind conştient că trebuie să te lupţi singur pentru că vrei să fii puternic şi puternic nu înseamnă să rezolvi problemele altora ci să fii în stare să te priveşti în oglindă şi să te confrunţi cu ale tale în primul rând.

Exista două feluri de ajutor. Primul fel e genul de ajutor în care nu te limitezi la a asculta, ci după ce asculţi problema omului treci la fapte concrete în a-l ajuta şi faci din problema lui, problema ta. Genul ăsta de ajutor e în general în situaţii excepţionale. Al doilea fel de ajutor, pe care eu îl cer de mai multe ori: să laşi omul să-şi rezolve singur situaţiile. Aşa îl ajuţi să devină puternic, pur şi simplu lăsândul în pace. E greu să laşi oamenii să-şi rezolve singuri problemele. Ascultarea singură nu rezolvă mai nimic şi e rezervată oamenilor care sunt gata să facă mult mai mult de atât.

Adevărul e că-i  greu să ţii capul sus când ai un rucsac mai greu decât tine, însă dacă n-o faci, atunci eşti slab, aşa cum e restul lumii. Lupta nu se termină niciodată şi viaţa e un fel de fluctuaţie de fericiri temporare amestecate cu probleme nerezolvate, toate cu participaţia unor oameni care contează; simpla existenţă a unor oameni diminuează din gravitatea problemelor şi augumentează momentele de fericire. Nu e nevoie de mai mult.

Reclame

Miercuri dimineata

Aceiaşi călători din fiecare dimineaţă păreau că nici nu mai aud vocea aia cu „Atenţie se închid uşile”. A fost cât se poate de normal să vezi cum doi bărbaţi au alergat cât de repede au putut pe scări, însă uşa s-a inchis brusc în faţa lor.  Au avut reacţia tipică – au expirat zgomotos cu obrajii umflaţi de aer.

O fată stătea cu ochii între-deschişi având frecvent momente în care se lăsa preţ de câteva secunde pradă somnului.  Lângă ea era o femeie. Ţinea buzele puţin strânse şi ochii păreau pierduţi în îngrijorare.  Recunosc, când am văzut privirea aia m-am gândit la ce probleme ar putea avea. Probabil banii; banii puţini. Ţinea pe picioare poşeta pe care o acoperea cu ambele mâini, ca un semn inconştient de protecţie. N-am putut să nu observ crăpături adânci pe marginile palmelor ei.  Era obosită şi părea tristă.  O oboseală mai mult psihică.  Lângă doamna asta era un scaun liber.  Mi-am reîntors privirea către ea şi mi-am dat seama. Nu banii erau problema.  Privirea ei se potrivea aşa bine cu scaunul ăla liber… Era singură.  M-am uitat imediat către degetele ei să caut o verighetă.  Avea una. Mi-am amintit de vechea vorbă cum că singurătatea în doi e mai greu de suportat.  Era îngrijită, însă hainele ei dadeau mai mult a Dragonul Roşu decât a mall. Nici măcar nu se asortau, însă aşa se întâmplă când în loc să-ţi alegi tu hainele, le alege portofelul pentru tine.  Am ştiut asta aproape 20 de ani.  Privind fix la mâinile ei n-am putut să nu observ o mişcare discretă a degetului mic, ceva ca o mică şi discretă spasmă.  M-am uitat la ceas şi era 6:50. În mod sigur mişcarea aia a degetului mic era de la o lipsă de calciu provocată cel mai probabil de cafeaua aia băută pe stomacul gol dimineaţa.  Iar se mişcase.  Cum să nu bei cafea când dupa 12 ore de muncă trebuie să mergi acasă, să te apuci de curaţenie, să te apuci să faci mâncare, să mai pui haine la spălat, să calci, apoi, seara un duş rapid după care iţi dai seama că e deja ora 23:00 şi mai ai la dispoziţie încă 6 ore şi jumătate de somn.  Şi asta de luni şi până sâmbată. Duminica oricum e cumva irelevantă pentru ca e ca un fel de comă socială şi psihică.  E doar ziua aia în care îţi planifici următoarea săptămână. Nu ştiu ce ar fi de planificat din moment ce de ani de zile, traieşti aceeaşi zi.

Fata de lângă ea se trezise puţin agitată. Se întoarse spre ea şi întrebase – ” A trecut unirii?? „. Cu o privire lentă, oarecum deranjată de întrebarea fetei, însă cu o ignoranţă care arăta că are o viaţă completă,  plină de nimic, însă ce nu mai lăsa loc nici unui străin să pătrundă uşor acolo, dăduse din cap pe orizontală şoptind un „nu” răguşit.  Fata se culcă la loc, iar femeia căzu iar in transa aia a îngrijorării şi a dezamăgirii.

E abia miercuri dimineaţa şi trăim într-o lume tristă.


Stimati domni, Eu

Citind presa de dimineaţă am văzut tot felul de ştiri despre tot felul oameni. Un ziar care ieri scria despre soţia lui Mutu că ar fi însărcinată, astăzi spunea că de fapt nu e.  Nu citesc can-canuri şi nu mă interesează vieţile vedetelor, cu toate că de multe ori îmi atrag atenţia anumite tiluri scrise mare în libertăţile oamenilor din metrou.  S-a tot scris şi s-a tot vorbit despre nocivitatea bârfelor şi ale ştirilor de la ora 5, însa n-a avut cine asculta; până la urma toate astea nu fac decât să creeze în noi imaginea de sine a unor oameni prea buni pentru lumea asta rea. (ha!) 

Am fost impresionat cand am citit ceva din biografia lui Chesterton (scriitor englez).  La un moment dat cei de la London Times i-au cerut să scrie un eseu cu tema   „Ce nu e in regula cu lumea? „. Acesta le-a trimis un  raspuns care m-a frapat:

„Stimati domni,
Eu.
Cu aleasa consideratie, G. K. Chesterton”


Saracutul de tine..

„Ionut, daca ai sti prin cate am trecut eu… prea multe pentru varsta mea.. mult prea multe”

Eu cred ca am auzit de prea multe ori propozitia asta.  Nu stiu daca e valabila doar la romani treaba asta,  insa oamenilor tare le place sa fie compatimiti.  Cand vine cineva si imi spune „ma Ionut, uite, am fost la alimentara si m-a inselat vanzatoarea cu 50 de bani.. off.. oare de ce mi se intampla toate astea??” – si incepe sa mi se planga ca viata e grea, amara, eu stiu exact ce vrea omul ala sa-i spun si ce are el nevoie de fapt sa auda.

In general, ar vrea sa ii spun: „Off.. mai.. nici nu stiu ce sa zic. Cred ca esti cel mai greu incercat om de pe planeta. Nu stiu cum rezisti, pe bune. Esti asa de puternic. Greutatile astea ale vietii parca toate s-au pus asupra ta si parca incearca sa te tina cocosat. Nu vad nici o iesire din situatie.. Ma depaseste situatia. Ne depaseste pe toti, pentru ca tu esti cel mai dezavantajat om si cu toate astea, pentru ca esti cel mai destept si cel mai frumos, ai sa reusesti sa iesi de aici. Vreau sa te fac mentorul meu. Tu ai tot timpul dreptate si tot timpul suferi de pe urma greselilor altora. Uite, eu am un cont in banca de 100k de euro pusi acolo pentru eroi. Tu esti un om care merita. Ti-i dau pe toti.  Ma aplec in fata ta..”

Nu asta vrea toata lumea sa auda cand vine si-ti spune o belea?


Probleme cu caldura?

Eu cand v-am spus ca limba Romana e pe moarte, nu m-ati crezut.
Am facut o vizita pana in regie aseara si am descoperit cum se rezolva problemele cu caldura.

Deci, probleme Gogule?


Primul pas.. asculta

 Stii care-i partea interesanta atunci cand nu vorbesti mult? De cele mai multe ori lasi oamenii sa vorbeasca despre ei. 
Nu ma afisez cu viata mea personala.  De cele mai multe ori, oamenii cand incep sa vorbeasca despre ei, nu se mai opresc. Tu asculti, aprobi, dai din cap.. Genul asta de socializare.   Cand cineva te intreaba ce faci, in general se asteapta la un raspuns de genul „bine”.  Cand oamenii iti vorbesc despre ei, in general ai sa vezi pasiune, ai sa vezi cuvinte traite si pentru asta ei asteapta admiratie, compasiune.
Oamenii au nevoie sa fie ascultati.  De-asta lasa biletele inainte sa se sinucida, de-asta sunt aproape 50000 de bloguri in Romania din care banuiesc ca mai mult de jumatate sunt bloguri de frustrari personale. Cand nu erau bloguri, erau jurnale.  Cand nu te mai asculta nimeni incepi sa vorbesti singur. Incepi sa fii ca un Iona in burta unui peste urias. 

E nevoia aia a omului de a-si imparti viata cu cineva; si alearga disperat in stanga si in dreapta, arunca bucati din viata, in speranta ca cineva le va accepta.   La un moment dat o fata anume a incercat sa intre in vorba cu mine.  Dupa urmatoarea propozitie de dupa salut, mi-am dat seama ca ceva e in neregula cu ea.  A inceput sa-mi zica de probleme, a inceput sa-mi spuna de situatii. Am ascultat, am ascultat.. am ascultat.. am incercat sa dau un sfat atat cat am stiut.  Dupa o saptamana mi-a spus ca ma iubeste.   Nu stia nici numele meu de familie. Nu ma iubea pe mine, iubea faptul ca o ascultam. Eram ca eram ca o fiola de algocalmin cand o masea cariata o facea sa se urce pe pereti de durere. 
Raman cateodata uimit de multitudinea de oameni care vin sa-mi ceara sfaturi. Nu sa-mi ceara sfaturi. Vin la mine sa-i ascult.  (Dupa ce termin scoala, daca imi fac un cabinet psihologic, am sa fac o caruta de bani.  Acum ascult oamenii gratuit).  Eu nu inteleg de ce.  De ce au incredere intr-un copil de 21 de ani care abia paseste timid, cu pasi mici spre o realitate urata? Ei au 15, 25, 35, 50 de ani. Toti vor sa fie ascultati..

Cand ai nevoie ca tu la randul tau sa fii ascultat, racnetul inimii tale este inabusit parca de racnetul inimilor lor. Te regasesti in cuvintele lor.  Inveti sa te asculti prin vorbele lor…

Si ascultarea asta e doar primul pas..


Familie.. cu bocanci si farfurii

V-am zis ca m-am mutat? Da, m-am mutat cu Ruben, Alex si Adi de o saptamana. Probabil o sa auziti de ei mai des de-acum.  Am scapat de tanti cu gogosarii.  Nu ca as fi avut ceva cu tanti, ca era singura persoana pe care o cunosteam din tot blocul ala cu 2 scari si 10 etaje. Da, stiu, mi s-a mai zis. Sunt antisocial.

Aici am dat de un fel de familie mai trista. De fapt o situatie mai trista. De partea cealalta a peretelui camerei mele e jungla. Bunica, cu fata, cu nepoata si cu ginerele. De obicei, pana la 12 noaptea e liniste. La 12 noaptea, parca la comanda incep toti sa racneasca.  Bataie, scandaluri, pumni in mobila, haos total.  E familia omului, nu pot sa ma bag. Pe mine ma deranjeaza ca nu pot dormi din cauza lor.  Mai dau 2-3 pumni in perete sa arat ca-s deranjat de salbaticia lor si atunci 5 minute se face liniste. Numai bine, pana aproape sa adorm. Dupa aia aud un racnet ca din gura de sarpe „da mai lasa-ma in pace animalule !!!”.    Incerc sa-mi dau seama de unde atata ura. Incerc sa-mi dau seama cum pot fi niste oameni in halul ala de incompatibili de sa se certe si sa se bata in fiecare zi. O fi din cauza alcoolului, a incapatanarii, a educatiei, a dorintei de supermatie, or fi toate la un loc.. nu stiu. Cert e ca nu-i bine. 

Acum mai spuneti ca-s prosti americanii ca ei dau bani psihologilor pentru terapie de cuplu.
Noi suntem aia destepti ca nu aruncam cu bani. Noi aruncam cu bocanci si cu farfurii.