Tag Archives: prietenie

Despre familiarități nepermise

Sâmbătă dimineața, secretara cea nouă a facultății a ținut neaparat să-și arate importanța încercând să-mi interzică să intru la examen pentru că nu aveam o chitanță la mine. Am încercat să-i explic calm și politicos, folosind ”dumneavoastră”, ”vă rog” ș.a.m.d.  că nu am fost informat de o așa regulă în toții anii mei de studiu de acolo și atunci când am plătit taxa, o chitanță a rămas la facultate, una la mine, deci există în cadrul instituției o confirmare a plății și problema e de comunicare între departamente, în niciun caz la mine.  A insistat cu apelative de genul ”tu”, ”măi” sau ”băiatule”.  M-am simțit obligat de iritarea pe care mi-a provocat-o să-i întorc spatele lăsând-o să vorbească singură.

Tot sâmbătă, puțin mai târziu, eram într-unul din localurile în care mai obișnuiesc să merg. Când am vrut să cer nota, m-am uitat spre un chelner, destul de discret (zic eu) la care acesta de la o distanță de vreo cinci metri a simțit nevoia să mă întrebe cu o voce destul de gălăgioasă și distrată ”ce te uiți așa disperat la mine?”.  Bineînțeles că m-a bufnit râsul și am reușit într-un final printre hohotele de râs și nedumerirea lui privitoare la atitudinea noastră să-i cer nota.

Reclame

O matematica boiereasca

Câteodată știu doar că trebuie să scriu, așa că deschid pagina de blog, încerc să-mi fac liniște în gânduri și încep. Până să încep, stau câteodata 2, cateodata 20 de minute și meditez la evenimentele recente. Îmi amintesc ori ceva interesant ce-am citit, ori o figură necunoscută rămasă întipărită în minte, ori o întrebare la care nu găsesc răspuns sau pur și simplu o frustrare de care simt că nu pot scăpa decât exteriorizând-o.

M-am gândit mult zilele astea la dreptatea lui Dumnezeu. E o dreptate pe care n-o înțeleg.  A spus Isus la un moment dat o povestioară cum că un boier avea nevoie de niște oameni care să-i lucreze pământul. A găsit câțiva oameni la prima oră a dimineții, pe alții i-a luat la amiază să lucreze și ultima tură de lucrători a venit cu o oră înainte să se termine ziua de lucru. La urmă i-a plătit pe toți la fel. (Matei 20)  Ei bine, felul ăsta de dreptate oarecum, la un nivel teoretic pot să-l înțeleg. Nu înțeleg niște detalii din povestioară aia, detalii care n-au fost spuse , dar pe care le văd în fiecare zi.

Boierul ăsta, în timp ce oamenii lucrau pământul a hotărât să se ducă înapoi în târg unde erau oamenii care au refuzat să lucreze pentru el, ba încă l-au scuipat, au aruncat cu pietre după el și l-au înjurat. A scos din buzunar bani și le-a dat, nu ca recompensă, ci pur și simplu, fără motiv. Unii s-au ales bani sub formă de plată, alții cu ei sub formă de donație. Irelevant atât timp cât efectul a fost același. Și de parcă n-ar fi fost destul, la finalul zilei, cei ce s-au ales cu o ceartă – ghiciți cine-au fost -exact! tot aia care au muncit cel mai mult.

Asta-i dreptatea pe care n-o înțeleg.  Însă, cu toate astea, rămân liniștit că toată povestea asta mai are niște aspecte. Boierul ăsta venea în fiecare zi în târg și făcea același lucru – căuta oameni să lucreze.  Unii îl refuzau, alții îi acceptau oferta și la urmă toți primeau câte ceva. Și tot așa, zi de zi, până când, mulți din oamenii care la început l-au scuipat și l-au înjurat au ajuns să lucreze pentru boier, însă motivul nu mai era moneda aia primită la sfârșitul zilei, ci recunoștința, prietenia și dragostea față de boier.  Au fost și oamenii care au rămas de la început și pâmă la sfârșit profitori, lipitori, cerșetori și puturoși, însă ăia au fost singurii oameni care n-au înțeles că toată povestea asta nu era despre o monedă dată degeaba sau pe niște ore de dat la sapă, ci despre o prietenie cu un mare boier.  Niciodată n-au aflat prietenia asta.

Cândva l-am scuipat și eu și astăzi n-am să mă iau la rost cu el pentru că la sfârșitul zilei primesc aceeași monedă.  Nu-i vorba de sudoarea cântărită în argint, e vorba de prietenie și atât.


Opusul mitomaniei

În general există nesimţirea aia de genul – un nene vomită ambalajul de la covrig exact în mijlocul străzii, sau o tanti (pentru că am ajuns să nu mai cred că media nesimţirii la femei ar fi mai mică decât la bărbaţi) lipeşte o gumă mestecată pe scaunul din staţia de metrou, iar eu mă aşez exact pe ea şi imi stric pantalonii luaţi de pe Asos cu 60 de lire. Asta-i nesimţire de-aia pentru care ar trebui să se facă puşcărie.

Mai este un gen de nesimţire. Unii o numesc sindromul sincerităţii exagerate. E exact opusul mitomaniei. Atitudinea aia din care scoti orice cosmetizare a adevarului, orice exagerare, orice compliment nefondat, orice minciună spusă chiar din politeţe.
Eşti mult mai apreciat dacă spui că ai fost atacat de o haită de câini lupi, când de fapt era doar pechinezul vecinei de la 2 care, când a scheunat răguşit la zece metri, ai luat-o la fugă. De vreo 3 luni, toţi dormim în fiecare noapte maxim 4 ore, de vreo 4 sesiuni toţi avem de învăţat pentru fiecare curs câte 800 de pagini pe de rost, asta dacă vrem să luam 5. Când eram mici toţi eram cei mai obraznici copii şi toţi am bătut pe cel puţin unul mai mare decât noi cu 3 ani, care eventual făcea şi box. Sunt faine toate poveştile astea, numai că în general sunt scenarii de filme, nu de viaţă.
Am început să nu mai dau uimit din cap la fiecare poveste cu Sinbad şi să aştept de la cineva să spună epicul „lasă vrăjeala” pentru că am înţeles că în general poveştile astea trebuie adunate cu zero şi împărţite la 3 ca să fie ceva mai aproape de adevăr. Aştept omul care să fie capabil să-şi exprime dezaprobarea faţă de toate exagerările astea chiar şi faţă de oameni pe care nu-i cunoaşte. Aştept omul care să răspundă la „Îmi pare bine de cunoştinţă” cu un dat din cap, în nici un caz cu „şi mie îmi pare bine”, care la întrebarea – „cum îmi stă părul?” ştie să spună ” ca un balot de paie ude”. Aştept omul care să nu-mi dea like pe facebook dacă zic o tâmpenie numai pentru că îi place de burta mea rotundă. Aştept omul care să ştie să fie sincer şi cu oamenii pe care-i cunoaşte de 3 ani şi cu cei pe care-i cunoaşte de 30 de secunde.

Caut un nesimţit care să înţeleagă că e mai bine să-i întindă o oglindă omului de lângă el decât să-l lase să umble prin societate cu mucii ieşiţi din nas.


Nimeni

Mă întreb cât de des mi-ar mai suna telefonul dacă deodată n-aş mai avea bani de împrumutat, n-aş mai fi disponibil să ascult toate problemele unora, n-aş mai avea chef sa repar computere, n-aş mai sti Codul Muncii sau alte legi, n-aş  fi în stare să fac să râdă un om care mă sună plângând, n-aş mai ieşi în oraş când cineva s-ar plictisi enorm şi cei doi pe care i-a sunat înainte de mine n-au chef să iasă? Ce-ar fi dacă n-aş mai vrea să fac proiectele sau referatele unora sau dacă n-aş şti să apăs pe clapele pianului?

Cam cum ar fi dacă nu m-ar interesa? Aş fi un nimeni, aşa-i?


Loialitate punct

Şi ce dacă n-are dreptate?  Dacă e prietenul meu îl susţin întotdeauna în faţa unui străin.

Loialitatea depăşeşte barierele dreptăţii, iar prietenia fără loialitate e falsă.


Ovidiuleee.. nu te marita!!

E a doua anul asta.  Ionuţ a fost primul.  Eu i-am spus că după episodul din aprilie n-o să ne mai vedem aşa des şi n-o să mai povestim chiar atât, dar n-a vrut să mă creadă.  Recunosc că l-am văzut dându-şi interesul mai mult decât mine să păstrăm legătura şi să povestim, chiar după evenimentul din aprilie (deci recunosc că n-aveam dreptate când mă luam de el).  S-a petrecut ceva ciudat în mine atunci.  Deşi ştiam că din momentul ăla Ionut se va lasa de nebuniile care ne-au luminat copilăria, m-am bucurat pentru că l-am lăsat in grija celor mai bune mâini.

Acum se repetă povestea şi cu Ovidiu.  Mâine seară pornesc spre Suceava pentru că vreau să-i spun în faţă ce simt vizavi de ceea ce vrea să facă.  A uitat nopţile în care plecam de la el de la serviciu direct la şcoală, a uitat dansurile din jurul focului de la Voroneţ, a uitat de SS, a uitat cand ne cheltuiam alocaţiile pe napolitane economic şi seminte,  a uitat meciurile de rugby, a uitat când a aruncat Vasile cu capacul de la cola în laptopul lui când a murit personajul principal din film,  a uitat când Ionut şi-a promis că nu mai joacă rummy în viaţa lui cu noi că trişăm prea mult, a uitat când căutam să ne cumpărăm transporter 1 şi să-l tunăm… a uitat tot. Ultimele 3-4 revelioane petrecute împreună se pare că n-au făcut decât sa agraveze lucrurile.  Avem răgaz până duminică să-l recuperam. Daca nu reuşim.. se duce şi el.

Ovidiuleee..nu te măritaa!!

LATER UPDATE:  La party-ul de dinainte, Ovidiu ne-a convins prin interogatriul de vreo 3 ore la care l-am supus ca-i buna insuratoarea (pentru el).  Deci Ovidiu a avut binecuvantarea mea si a baietilor.

PS:  Surse apropiate lui Ionut (mai precis, Paula – adică nevasta) m-au convins sa  îmi retrag cuvintele vizavi de Ionut lasându-se de prostiile din copilărie!  Deci Ionut nu s-a lăsat de nimic! :))


Un fel de love story

Asta-i partea care mi-e cel mai greu sa o scriu. Nu ma cheama nici Hitch, nici Dr Love, insa pentru ca asa e normal, cand vin si spun ca un lucru nu-i bun, incerc sa caut solutia potrivita.

Toate fetele stiu ca ele de cand sunt mici viseaza sa fie salvate din mana unui dragon cu 10 capete de un print fermecator si sa zboare spre castel pe un cal frumos. Printul asta tot timpul e frumos, e viteaz, are multi bani, are o inima buna, e romantic, etc.  Toti baietii stiu ca nu mai exista dragoni cu 10 capete si ca sa aduni 5 calitati, trebuie sa pui la un loc 5 baieti. Exagerez, evident :)).

Imi zicea Gabi la un moment dat ca el viseaza sa se casatoreasca cu o prietena din copilarie. De ce? Pentru ca pe prietenele din copilarie le cunoaste cel mai bine. Le stie calitatile, le stie defectele, si daca a durat prietenia din copilarie si pana atunci, atunci mai poate dura vreo 60 de ani.  Sa zicem ca treaba asta in general nu tine.  Spuneam la un moment dat ca acu ceva timp m-am indragostit de prietena cea mai buna, dupa vreun an de prietenie.  Ei bine, inca n-am reusit sa-mi schimb statutul din cel mai bun prieten in ceva mai mult de atat, ci dimpotriva, mi-am schimbat statutul, din cel mai bun prieten intr-un fost amic.  Era cumva normal sa se ajunga aici, cred.  Unul din eroii mei preferati e Robert. Robert a fost  si el un cel mai bun prieten pentru cineva. Ei bine, Robert a ajuns din cel mai bun prieten, un fost amic, si dupa 3 ani de inghitit in sec, de trimis flori, a facut fata aia sa fie innebunita dupa el. El a reusit, insa cu o perseverenta nebuna. Eu cred ca relatia aia o sa mearga pana la capat.  De ce? Pentru ca Robert o pretuieste prea mult, mai mult decat s-ar fi gandit el ca poate iubi o fata. E logic, s-a luptat 3 ani pentru ea.  Ea, nu stiu cum, nu stiu cand, insa la un moment dat a realizat ca Robert e un baiat tare bun si faptul ca il respingea atat era din pura inertie, n-avea nimic solid la baza si acum il iubeste cum nu credea ca o sa poata iubi vreodata un baiat.

Sunt doua lucruri care ar trebui sa le faca un baiat: sa cunoasca fata si sa lupte pentru ea.  Astea se intampla simultan in general. Daca lipseste unul din lucrurile astea 2, ii bai. Nu-mi veniti aici cu povestea vietii voastre in care el nu s-a luptat si nici nu v-ati cunoscut inainte, ci totul a mers de la sine, ca n-o inghit.  Mai stiti povestea lui Iliuta, nu? Probabil ca rationalizez prea mult. Lucrurile astea ar trebui sa curga normal, sa fie de la sine. De multe ori sunt de la sine, de multe ori nu.   Cand peste tot o relatie se naste in 10 minute, cine mai are rabdare sa lupte pentru o fata jumatate de an?  Cand peste tot partea care sta la baza unei relatii e sexul, cine mai are curaj sa priveasca cu respect pe partenerul sau?  Lucrurile nu prea mai sunt asa cum ar trebui sa fie, si stiu ca voua va cam plac asa.  Casatorii de proba,  te muti cu prietenul cand ai 17 ani, toate nebuniile astea.  Eu n-am o reteta pentru o relatie sanatoasa, insa stiu ca atunci cand el imi zice.. ca nu poate iesi in oras ca i-a promis „femeii” ca iese cu ea, dar poate „o expediaza mai repede acasa” si atunci iese, atunci stiu ca ceva nu-i bine acolo.  Cand fata povesteste despre cat de fain e prietenul ei pentru ca in fiecare zi el ii cumpara cate ceva, o haina, un lantisor, o plimba cu masina, etc.. atunci stiu ca si acolo ceva e in neregula.  Cand practic la baza relatiei sta egoismul („ce-mi iese mie de aici”), atunci pot spune ca relatia aia e sortita esecului.

Nu, Robert nu-i prost ca s-a luptat. Eu nu-s fraier ca m-am luptat, chiar daca n-am reusit!  Noi am gasit ce am cautat si am luptat sa obtinem. Voi ati acceptat ce vi s-a oferit si incercati sa va multumiti cu ce-ati primit.  Care varianta e mai buna?

PS: acum sariti cu pietrele! :))