Tag Archives: povesteste

435

La mijlocul şoselei, apoi pe porţiunea aia mică dintre şinele tramvaiului 41, undeva după miezul nopţii, era o concluzie clară.

Experimentul a fost întotdeauna simplu şi, deşi nu eram singurii conştienţi de lucrul ăsta, cei mai mulţi continuau la nesfârşit aproape să-şi spună poveştile de viaţă.
Începeam să-i povestesc. Era o întâmplare din copilărie care ar fi trebuit să se termine cu ridicarea unui trofeu în aer după un meci nebun la care asistase absolut fiecare elev şi profesor al şcolii.  Nici extrem de interesant şi nici plictisitor. Când am ajuns la partea în care cineva a şutat printre 2 adversari, m-am oprit. N-am mai spus dacă mingea a intrat sau nu în plasă. Am lăsat totul în aer.  Celălalt a simţit imediat cele 3 secunde de pauză şi a început – „da, şi eu în clasa a 6-a am jucat finala… ”  Atunci mi-am dat seama că ascultătorul nu ascultase nimic din ce-i spusesem. Interesul lui era nul. Aştepta politicos să termin, ca să poată el începe.

Oamenii nu-s prea interesaţi de ce are celălalt de spus. Fiecare îşi trăieşte povestea proprie şi singurul motiv pentru care ar asculta alte poveşti ar fi pentru ca şi el s-o poată spune pe a lui. Aproape că nu contează dacă celălalt ascultă sau nu. E mai mult o nevoie de exprimare decât o nevoie de a fi ascultat sau înţeles.

Există nişte campioni ai ascultării. Poveştile lor trebuie cerute. Nu vin niciodată din iniţiativă proprie şi poate de-asta-s aşa valoroase. Când îi întrebi ce fac, nu-ţi povestesc cum a decurs fiecare oră din ultimele 3 săptămâni, ci răspund simplu în maxim o propoziţie.

Mi-am dorit să fiu şi eu un campion şi aproape reuşisem. Apoi mi-am făcut blog şi s-au dus de râpă aspiraţiile mele de ascultător.  Ăsta e articolul cu numărul 435 în 2 ani de blog.  Prea mult eu în jurul meu.

Cândva am să mă opresc.

Anunțuri